Decizia nr. 876/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003

privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, excepție ridicată de Sergiu Andon în Dosarul nr. 5.711/2/2009 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.915D/2010.

La apelul nominal răspunde, pentru Agenția Națională de Integritate, consilierul juridic Adrian Dumitru, cu delegație la dosar, lipsă fiind autorul excepției de neconstituționalitate, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Agenției Naționale de Integritate, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, deoarece dispozițiile de lege criticate reprezintă o aplicare a prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituție și, prin urmare, nu poate fi vorba despre dreptul la apărare. În acest sens, depune concluzii scrise la dosar.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată, apreciind că dispozițiile de lege criticate nu contravin prevederilor Constituției, ci constituie o măsură menită să asigure transparența funcțiilor de demnitate publică.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 5 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 5.711/2/2009, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003

privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de reclamantul Sergiu Andon într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect anularea Actului de constatare nr. 49/I.I din 1 iunie 2009, emis de Agenția Națională de Integritate.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că prevederile de lege criticate sunt neconstituționale, deoarece:

- contravin dispozițiilor art. 53 din Constituție, întrucât suspiciunea privind influențarea actului de justiție care a inspirat reglementarea criticată nu se înscrie în niciuna dintre cele 9 ipoteze ce ar putea impune restrângerea dreptului de a exercita profesia de avocat, de a asigura apărarea oricărui justițiabil, de a beneficia de statutul profesional fără discriminări în raport cu ceilalți membri ai corpului profesional. Totodată, condiția ca restrângerea să fie dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică nu este respectată. Conform opticii care a imprimat reglementarea criticată, judecătorii și procurorii sunt fără personalitate, iar justiția este o instituție impresionabilă și vulnerabilă. Prin urmare, restrângerea nu numai că nu este necesară într-o societate democratică, ci, dimpotrivă, este contrară imaginii și funcționării societății democratice reale. De asemenea, măsura nu este proporțională cu situația care a determinat-o și aduce atingere însăși existenței dreptului restrâns;

- contravin art. 41 alin. (1) din Constituție referitor la dreptul la muncă, deoarece nimeni nu poate contesta decât cu riscul de a nesocoti Constituția că practicarea unei profesii liberale reprezintă o ipostază concretă a exercitării dreptului la muncă și că avocatura este o profesie liberală. Astfel, fie că incompatibilitățile sunt enunțate prin Constituție, fie prin legi organice, ele restrâng sau condiționează accesul la funcția publică de autoritate și niciodată dreptul la muncă. Aceasta se observă prin faptul că, exceptându-se reglementarea criticată, incompatibilitățile sunt definite prin alternative de funcții, și nu alternativă de funcție cu exercițiul profesiei, iar, pe de altă parte, efectul eventualei stări de incompatibilitate se manifestă asupra calității de demnitate publică, și nu asupra activității profesionale obișnuite. O altă remarcă necesar a fi făcută privește interesul social justificat pentru care sunt stabilite incompatibilități. Acesta constă în prevenirea cumulării de prerogative decizionale pentru: a preveni concentrarea de putere, a asigura obiectivitatea exercitării funcției publice de autoritate și a preîntâmpina transformarea funcției publice de autoritate într-un privilegiu. Or, niciunul dintre aceste riscuri nu există în cazul practicării avocaturii, profesie lipsită total de rol decizional în angrenajul justiției;

- contravin art. 16 alin. (1) din Constituție referitor la egalitatea în fața legii, deoarece creează o inegalitate manifestă, o discriminare sub aspectul posibilităților de a practica profesia, între avocatul temporar parlamentar și avocatul care nu e parlamentar. Pe de altă parte, dă curs suspiciunii nedemne că avocatul care este și parlamentar poate influența, în mod automat, judecători sau procurori de la anumite instanțe și parchete, creându-se, prin legiferare, un regim de inegalitate în fața autorităților publice;

- contravin art. 24 din Constituție referitor la dreptul la apărare, deoarece legislația și practica actuală consacră, în contextul mai larg al asigurării efective a dreptului la apărare, posibilitatea justițiabilului de a-și alege avocatul. Criteriile după care cetățeanul își alege un anumit avocat sunt diferite, dar cele principale - cum ar fi specializarea avocatului, experiența sa într-un anumit domeniu, încrederea pe care o inspiră sau care decurge din cunoașterea lui anterioară - fac parte din criteriile care determină indispensabila relație de încredere avocat persoană asistată, adică țin de asigurarea efectivă, în conținut, a dreptului la apărare. Chiar și în cazul care a prilejuit actul de constatare contestat, respectiv actualul proces, opțiunea clientului pentru avocatul acum reclamant, ca și opțiunea avocatului de a acorda asistență juridică au fost în mare măsură intuituu personae, asociate cu relevanța specială a speței, de interes civic și juridic mai larg decât o urmărire penală. În concluzie, obligarea, printr-o lege specială, a unui justițiabil să evite anumiți avocați pentru situații care nu țin de incompatibilitățile procedurale logice și unanim acceptate, ca și împiedicarea unui avocat să asiste o persoană pentru motive care nu țin de prestația sau de legătura sa cu pricina reprezintă punctual o știrbire a dreptului la apărare;

- contravin și dispozițiilor art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție, deoarece avocatul nu este un factor decident și nici nu poate influența ocult hotărârea factorilor decidenți din domeniul în care își exercită profesia și care sunt independenți și inamovibili.

De asemenea, autorul excepției susține că dispozițiile de lege criticate nu au legătură cu scopul instituției incompatibilității, începând cu definiția și condițiile prevăzute de lege pentru conflictul de interese. Instituția incompatibilității decurge din interesul general de a se preveni conflictul de interese, de unde și reglementările

Legii nr. 161/2003

care definesc precis conflictul de interese și elimină situațiile în care acesta s-ar putea manifesta. După cum rezultă din definiția legală a conflictului de interese și din ipotezele acestuia enunțate prin lege, interesul general impune interdicția ca una și aceeași persoană să aibă o dublă posibilitate de a decide, între care una în folosul său ori al altor persoane. Se urmărește deci blocarea posibilității ca una și aceeași persoană să poată decide aparent în interesul general și ocult în interesul propriu. Or, este absurd să se susțină că avocatul decide în urmărirea penală sau în proces.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În primul rând, nu este afectat dreptul la muncă în conținutul acestuia de a-și alege liber profesia, atât timp cât autorul excepției de neconstituționalitate are deja calitatea de avocat. Or, măsura dispusă de textul de lege criticat este justificată de imperativul protejării interesului social și al ordinii de drept (morala publică), prin aceea că se asigură independența parlamentară și evitarea conflictului de interese. De asemenea, apreciază că nu se poate conchide că măsura nu respectă condițiile impuse de art. 53 alin. (2) din Constituție. De altfel, trebuie precizat că în legislațiile numeroaselor state europene s-au prevăzut incompatibilități, restricții etc. în privința exercitării profesiei de avocat concomitent cu cea de parlamentar, bazate pe principiile asigurării independenței, evitării conflictului de interese sau chiar cerinței dedicării întregului timp de muncă datoriei de parlamentar (art. 149 din Codul electoral francez, art. 10 din Legea electorală italiană, art. 21 din Statutul membrilor Parlamentului din Portugalia, Legea nr. 3.069/1984 în Turcia, Codul de conduită al membrilor Parlamentului englez, Legea eticii în instituțiile publice din 1995 în Irlanda, art. 5 din Codul de etică al membrilor Camerei Reprezentative, din 1995, în Malta). Desigur, în majoritatea țărilor europene nu este prevăzută o atare incompatibilitate, însă o analiză detaliată a incompatibilității între demnitatea de parlamentar și profesia de avocat este făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lykourezos contra Greciei, prin Hotărârea din 15 iunie 2006.

Referitor la susținerea autorului excepției de neconstituționalitate privind încălcarea principului egalității în fața legii, instanța apreciază că nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece persoana care dorește să candideze la demnitatea publică de parlamentar are cunoștință de incompatibilitățile impuse de lege și poate decide dacă își asumă această poziție, cu acceptarea restricțiilor și incompatibilităților respective.

Nu poate fi reținută nici pretinsa încălcare a prevederilor constituționale ale art. 24 raportate la eventualul justițiabil ce nu poate apela la serviciile avocatului parlamentar și numai în litigiile expres prevăzute de textul de lege criticat, deși are posibilitatea de a-și angaja orice alt avocat, întrucât dreptul la apărare nu trebuie înțeles într-un sens atât de absolut și, oricum, poate fi restrâns în condițiile art. 53 din Constituție.

În final, instanța apreciază că nu se poate reține vreo coliziune între norma juridică criticată și art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție, întrucât incompatibilitatea prevăzută nu impietează asupra independenței judecătorilor sau asupra unicității, imparțialității și egalității pentru toți în fața justiției, ci, dimpotrivă, este instituită, printre altele, tocmai în scopul garantării acestor principii privind înfăptuirea justiției.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. În acest sens, arată că nu este încălcat art. 16 din Constituție, deoarece dispozițiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor celor vizați de ipoteza normei legale și se circumscriu înseși

Legii nr. 161/2003 , constituind o măsură pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, precum și pentru prevenirea și sancționarea corupției. În plus, avocații parlamentari se află într-o situație diferită de cea a avocaților neparlamentari, or, situațiile obiectiv diferite justifică un tratament juridic diferențiat.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la art. 41 alin. (1) și art. 53 din Constituție, arată că aceasta nu poate fi reținută, deoarece interdicția impusă de dispozițiile de lege criticate nu constituie în realitate o restrângere a exercitării dreptului la muncă, ci o modalitate prin care legiuitorul a urmărit să asigure o autoritate morală de necontestat deputaților și senatorilor, pe perioada exercitării mandatului de parlamentar, care își exercită profesia de avocat, prin garantarea imparțialității, protejarea interesului social și evitarea conflictului de interese.

În plus, potrivit art. 41 din Constituție, dreptul la muncă constă în posibilitatea acordată unei persoane de a-și câștiga existența printr-o muncă liber aleasă sau acceptată. Or, incompatibilitatea prevăzută de dispozițiile de lege criticate nu exclude posibilitatea ca avocatul să își exercite profesia în cauzele și în condițiile stabilite de lege. Dreptul persoanei de a-și alege profesia, meseria ori locul de muncă, prevăzut de textul constituțional, nu contravine condițiilor sau incompatibilităților instituite pentru exercitarea unor funcții sau demnități publice, astfel încât acestea să corespundă interesului public. Mai mult, nu trebuie omis faptul că avocatura este un serviciu public, care este organizat și funcționează pe baza unei legi speciale,

Legea nr. 51/1995 , iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat și funcționând după reguli stabilite de lege.

Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la art. 24 din Constituție, arată că nici aceasta nu poate fi primită, deoarece incompatibilitatea stabilită de lege persoanelor cu statut de parlamentar care exercită și profesia de avocat obligă persoana interesată de a-și exercită dreptul la apărare în conformitate cu legea, prin alegerea unui avocat care îndeplinește condițiile legale pentru a o asista sau reprezenta în cursul judecății.

În final, consideră că raportarea la art. 124 din Constituție nu poate fi primită, deoarece textul de lege criticat reglementează incompatibilități care constituie măsuri de protecție pentru justițiabili și pentru evitarea unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003

privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.

Aceste prevederi au fost introduse prin articolul unic pct. 2 din

Legea nr. 280/2004

pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2003

privind completarea

Legii nr. 51/1995

pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 29 iunie 2004, și au următorul cuprins:

- Art. 82^1 alin. (2) lit. a): "(2) Deputatul sau senatorul aflat în situația prevăzută la alin. (1) nu poate acorda asistență juridică învinuiților sau inculpaților și nici nu îi poate asista în instanțe în cauzele penale privind:

a) infracțiunile de corupție, infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunile în legătură directă cu infracțiunile de corupție, precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, prevăzute în

Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare. [...]"

Alineatul (1) - la care textul de lege criticat face trimitere - are următorul cuprins: "Deputatul sau senatorul care, pe durata exercitării mandatului de parlamentar, dorește să exercite și profesia de avocat nu poate să pledeze în cauzele ce se judecă de către judecătorii sau tribunale și nici nu poate acorda asistență juridică la parchetele de pe lângă aceste instanțe."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 124 alin. (2) și (3) potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

I. Cu privire la constatarea stării de incompatibilitate a autorului excepției de neconstituționalitate

Prin Actul de constatare nr. 49/I.I/2009 din 1 iunie 2009, Agenția Națională de Integritate arată că "dl. deputat Sergiu Andon a acordat, în calitate de avocat, asistență juridică unui învinuit, cunoscând încadrarea juridică a faptei penale reținute în sarcina acestuia, încadrare juridică ce atrage incidența prevederilor legale privind starea de incompatibilitate" (calitatea de deputat este incompatibilă cu calitatea de avocat împuternicit să acorde asistență juridică învinuitului într-o cauză penală privind infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, potrivit

art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 ).

II. Cu privire la cadrul constituțional și legal privind regimul juridic al incompatibilităților parlamentare

a) Incompatibilități de ordin constituțional

Potrivit art. 71 din Constituție, intitulat "Incompatibilități",

"(1) Nimeni nu poate fi, în același timp, deputat și senator.

(2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului.

(3) Alte incompatibilități se stabilesc prin lege organică."

b) Incompatibilități de ordin legal

Dispozițiile constituționale referitoare la incompatibilități au fost preluate și dezvoltate în mai multe legi organice.

Parlamentul poate să stabilească prin lege organică orice alte incompatibilități cu mandatul de parlamentar, dar nu cu funcții publice de autoritate, ci cu orice alte funcții publice și în special cu funcții private.

Astfel,

Legea nr. 96/2006

privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, a stabilit în cap. IV următoarele incompatibilități:

- Articolul 14: incompatibilități cu caracter general [conform art. 71 alin. (1) și (2) din Legea fundamentală]

- Articolul 15: incompatibilități cu funcții din economie [conform art. 71 alin. (3) din Constituție]

- Articolul 16: alte incompatibilități [conform art. 71 alin. (3) din Legea fundamentală].

Totodată, această lege a prevăzut în art. 16 alin. (4) că "alte incompatibilități cu calitatea de deputat sau de senator se pot stabili numai prin lege organică."

Printr-o completare adusă

Legii nr. 161/2003

prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2003 , aprobată prin

Legea nr. 280/2003 , s-a statuat asupra compatibilității calității de deputat sau de senator cu exercitarea activității de avocat, atunci când avocatul, având calitatea de parlamentar, pledează că apărător în anumite procese.

Din ansamblul reglementărilor (constituționale sau legale) rezultă imposibilitatea exercitării concomitente de către deputat sau de către senator a unor funcții sau demnități, parlamentarul trebuind să se concentreze, ca urmare a votului primit din partea corpului electoral, asupra activității parlamentare, în toate componentele ei.

Deși principiul general în materie este compatibilitatea mandatului parlamentar cu activitățile private, având însă în vedere dispozițiile art. 71 alin. (3) din Legea fundamentală, s-ar putea admite ca printr-o lege organică să fie prevăzute unele incompatibilități în domeniu.

III. Cu privire la cauza de față

În deplin acord cu dispozițiile constituționale,

Legea nr. 161/2003 , având ca scop asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, a instituit - pentru deputații și senatorii care, pe durata exercitării mandatului de parlamentar, doresc să exercite și profesia de avocat - unele incompatibilități referitoare la acordarea asistenței juridice învinuiților sau inculpaților și asistarea în instanțe în cauze penale privind infracțiunile de corupție, infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunile în legătură directă cu infracțiunile de corupție, precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, prevăzute în

Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare.

Așa cum s-a arătat la obiectul excepției de neconstituționalitate, dispozițiile de lege criticate au fost introduse prin

Legea nr. 280/2004

pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2003

privind completarea

Legii nr. 51/1995

pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

În acest context, Curtea evidențiază că expunerea de motive la

Legea nr. 280/2004

a reținut că, "deși, în principiu, mandatul parlamentar este compatibil cu funcțiile private, cumulul dintre calitatea de avocat și cea de membru al Parlamentului ridică anumite probleme, îndeosebi în două situații. În primul rând, implicarea parlamentarilor în anumite procese penale, în calitate de apărători ai unor persoane acuzate de săvârșirea de infracțiuni deosebit de grave (precum cele de corupție, trafic de persoane sau de droguri, spălare de bani etc.), pot avea un impact nefavorabil în privința modului de percepție a Parlamentului de către cetățeni. În al doilea rând, ca reprezentanți ai unei autorități statale de cel mai înalt rang, membrii Parlamentului s-ar afla într-un vădit conflict de interese atunci când ar pleda (în calitate de avocat) într-o cauză civilă sau comercială împotriva statului român, indiferent dacă este vorba despre o instanță națională sau internațională". Ca atare, prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2003

s-au stabilit unele interdicții în exercitarea profesiei de către avocații care au și calitatea de parlamentar, cu finalitatea eliminării posibilității de a se ajunge la situațiile sus-menționate.

Curtea reține că dispozițiile de lege criticate fac parte din titlul IV - "Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice", cap. III - "Incompatibilități", secțiunea a 2-a - "Incompatibilități privind calitatea de parlamentar", prin introducerea acestora legiuitorul considerând necesară instituirea unor incompatibilități care să prevină apariția unor conflicte de interese, în cazul parlamentarului care este și avocat.

IV. Cu privire la incompatibilitățile profesiei de avocat cu mandatul de parlamentar în unele state membre ale Uniunii Europene și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Curtea observă că și legislațiile altor țări membre ale Uniunii Europene prevăd incompatibilități similare cu cele instituite prin

art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003

pentru deputații și senatorii care sunt și avocați. De exemplu, în Franța, potrivit Decretului nr. 91-1197 din 27 noiembrie 1991 privind profesia de avocat, titlul III - "Exercitarea profesiei de avocat", cap. I - "Incompatibilități", art. 117, "Avocatul învestit cu mandat de deputat, senator [...] intră sub incidența incompatibilității, conform art. 149 și art. 197 din Codul electoral". Art. 149 din Codul electoral francez îi interzice oricărui avocat înscris în barou și care deține un mandat de deputat să îndeplinească, direct sau indirect, prin intermediul unui asociat ori colaborator (excepție făcând cazurile în fața Înaltei Curți de Justiție sau a Curții de Justiție a Republicii), orice acțiune specifică profesiei sale în cauzele penale care vizează anumite infracțiuni ori delicte săvârșite împotriva statului, în domeniul financiar sau în materie de presă ori să pledeze în civil în numele societăților care beneficiază de subvenții din partea statului, al societăților financiare sau de economisire, al societăților care efectuează lucrări publice, de construcție ori promovare imobiliară, sau împotriva statului, societăților naționale, asociațiilor ori instituțiilor publice. Totodată, este interzis parlamentarilor-avocați să pledeze în cauzele penale împotriva statului, ale companiilor de stat, ale autorităților și instituțiilor publice. În același sens sunt și prevederile art. 19 din Legea organică nr. 022/PR/2000 din 2 octombrie 2000 privind alcătuirea Adunării Naționale, regimul ineligibilităților și incompatibilităților.

De asemenea, în Italia, potrivit Legii nr. 60 din 13 februarie 1953, se interzice parlamentarilor-avocați să asigure asistență juridică întreprinderilor cu caracter financiar sau economic, în litigiile dintre acestea ori în acelea în care statul este parte.

Prin art. 21 pct. 6 din Statutul deputaților Adunării Republicii din Portugalia se prevede că parlamentarilor nu li se permite să cumuleze mandatul cu exercitarea profesiei de avocat în cauzele civile îndreptate împotriva statului în orice jurisdicție.

În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta este în sensul că instituirea unor incompatibilități pentru funcții publice elective nu contravine prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, prin Hotărârea din 15 iunie 2006, pronunțată în Cauza Lykourezos împotriva Greciei, paragraful 51, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat că, în virtutea obligației statelor contractante de a organiza alegeri în condiții care să asigure libertatea de exprimare a opiniei poporului, prevăzută la art. 3 din Protocolul 1 la Convenție, statele au o largă marjă de apreciere în instituirea unor limitări sau incompatibilități ale funcțiilor publice și a unor reguli specifice cu privire la statutul parlamentarilor, în funcție de factori istorici și politici proprii fiecărui stat. În același sens, s-au pronunțat și Hotărârea din 18 februarie 1999, în Cauza Matthews contra Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 63, Hotărârea din 6 aprilie 2000, în Cauza Labita contra Italiei, paragraful 201, și Hotărârea din 9 aprilie 2002, în Cauza Podkolzina contra Letoniei, paragraful 33.

Totodată, prin Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii (nr. 2), paragraful 61, Curtea de la Strasbourg a reținut că există numeroase moduri de organizare și de funcționalitate a sistemelor electorale, precum și o multitudine de diferențe în Europa, care decurg în special din evoluția istorică, din diversitatea culturală și din opinia politică, diferențe care impun fiecărui stat contractant să le încorporeze în propria viziune asupra democrației.

V. Cu privire la susținerile autorului excepției de neconstituționalitate referitoare la încălcarea unor dispoziții din Constituție

Curtea constată că incompatibilitățile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au fost instituite în deplină concordanță cu prevederile constituționale ale art. 71, fiind justificate de necesitatea prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice, de respectarea principiilor care stau la baza acestei preveniri, și anume: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public, astfel cum rezultă din prevederile

art. 71 din Legea nr. 161/2003 .

În legătură cu încălcarea art. 41 alin. (1) din Constituție privind dreptul la muncă, Curtea constată că susținerile autorului excepției sunt neîntemeiate, deoarece, potrivit normei constituționale invocate, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă. Or, nu se poate susține că prin interdicția parlamentarului care deține și calitatea de avocat de a acorda asistență juridică învinuiților sau inculpaților și de a asista în instanțe în anumite cauze penale, interdicție prevăzută de dispozițiile de lege criticate, s-ar aduce atingere prevederilor Legii fundamentale sus-menționate, întrucât, pe de-o parte, statutul de parlamentar implică exercitarea funcției de autoritate publică, în toate componentele sale, iar, pe de altă parte, parlamentarul își poate exercita profesia de avocat pe durata exercitării mandatului de parlamentar, fiindu-i însă interzisă doar acordarea de asistență juridică învinuiților sau inculpaților și asistarea acestora în instanțe în cauzele penale privind anumite infracțiuni (infracțiunile de corupție, infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunile în legătură directă cu infracțiunile de corupție, precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, prevăzute în

Legea nr. 78/2000 ) pe care legiuitorul, în mod justificat, le-a considerat ca putând conduce la un conflict de interese.

Referitor la pretinsa încălcare a art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea în fața legii, prin discriminarea creată - sub aspectul posibilităților de a practica profesia - între avocatul temporar parlamentar și avocatul care nu e parlamentar, așa cum arată autorul excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că această susținere este neîntemeiată. Astfel, așa cum a statuat Curtea Constituțională în mod constant în jurisprudența sa, principiul constituțional al egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. (A se vedea

Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.) Or, avocatul care trebuie să își exercite mandatul de parlamentar, fiind în serviciul poporului, nu poate fi în aceeași situație juridică cu avocatul care nu are de îndeplinit un astfel de mandat.

În același sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 referitoare la interzicerea discriminării din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, și prin Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunțată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii). Totodată, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunțată în Cauza Thlimmenos contra Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a exista justificări obiective și rezonabile (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 28 octombrie 1987, pronunțată în Cauza Inze împotriva Austriei), dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor art. 24 din Constituție referitoare la dreptul la apărare, Curtea constată că și aceasta este neîntemeiată, deoarece dispozițiile de lege criticate nu restrâng libertatea justițiabilului de a-și alege avocatul, așa cum în mod eronat susține autorul excepției de neconstituționalitate. Astfel, un justițiabil își poate alege fără limitări un avocat, care însă trebuie să îndeplinească toate cerințele prevăzute de lege.

Cu privire la invocarea art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție, Curtea constată că acestea nu au relevanță în cauza de față, deoarece stabilirea unor incompatibilități pentru parlamentarii care sunt și avocați de a pleda în anumite cauze nu are legătură cu principiul potrivit căruia justiția este unică, egală și imparțială pentru toți și nici cu principiul independenței judecătorilor și al supunerii lor numai legii.

În final, Curtea nu poate reține nici pretinsa încălcare a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, deoarece, astfel cum s-a arătat mai sus, nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale și, prin urmare, nu ne aflăm în ipoteza normei constituționale invocate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003

privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, excepție ridicată de Sergiu Andon în Dosarul nr. 5.711/2/2009 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 28 iunie 2011.