Decizia nr. 1401/2009

Articolul 1

alin. (3) din Legea nr. 51/1995 : "Constituirea și funcționarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire și de înregistrare ale acestora sunt nule de drept.";

-

Articolul 83

din Legea nr. 51/1995 : "La data intrării în vigoare a prezentei legi, denumirea Uniunea Avocaților din România se înlocuiește cu denumirea Uniunea Națională a Barourilor din România, în toate actele normative.";

- Art. 3 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat din 2004: "Este interzisă, sub sancțiunile prevăzute de lege, exercitarea oricărei activități specifice profesiei de avocat de către o persoană fizică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou și pe Tabloul avocaților sau de către o altă persoană juridică, cu excepția societății civile profesională de avocați cu răspundere limitată.";

- Art. 5 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat din 2004: "Constituirea și funcționarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire și de înregistrare ale barourilor în afara U.N.B.R. sunt nule de drept. Nulitatea poate fi oricând constatată la cererea U.N.B.R., a barourilor membre, a Ministerului Public și poate fi constatată de instanță din oficiu.";

- Dispozițiile art. 171 alin. 2, art. 183 alin. 1 și 2, art. 262 pct. 1 lit. a) și art. 278^1 alin. 8 lit. a)-c) din Codul de procedură penală, precum și prevederile art. 281 din Codul penal, texte de lege care au următorul cuprins:

- Art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală: "Asistența juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reținut sau arestat chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.";

- Art. 183 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală: "O persoană poate fi adusă în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispozițiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezența ei este necesară.

Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citație, dacă organul de urmărire penală sau instanța constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură.";

- Art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală: "Dacă procurorul constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate, procedează, după caz, astfel:

1. Când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat și că acesta răspunde penal:

a) dacă acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată;"

- Art. 278^1 alin. 8 lit. a)-c) din Codul de procedură penală: "Judecătorul pronunță una dintre următoarele soluții:

a) respinge plângerea, prin sentință, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menținând rezoluția sau ordonanța atacată;

b) admite plângerea, prin sentință, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz. Judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin care anume mijloace de probă;

c) admite plângerea, prin încheiere, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și, când probele existente la dosar sunt suficiente, reține cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispozițiile privind judecata în primă instanță și căile de atac aplicându-se în mod corespunzător."

- Art. 281 din Codul penal: "Exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activități pentru care legea cere autorizație, ori exercitarea acestora în alte condiții decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârșirea unor astfel de fapte se sancționează potrivit legii penale, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă".

Autorul excepției susține că aceste dispoziții de lege sunt neconstituționale, astfel:

- art. 1 alin. (3) și

art. 83 din Legea nr. 51/1995 , precum și art. 3 alin. (4) și art. 5 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat din 2004 contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (1)-(5), art. 4 alin. (1), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) și art. 20 alin. (1) și (2), precum și art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

- art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală contravine prevederilor art. 24 alin. (1) și (2) din Constituție referitoare la dreptul la apărare;

- art. 183 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale ale art. 23 alin. (1) și (2) referitoare la libertatea individuală, precum și prevederile art. 5 paragrafele 1 și 4 privind dreptul la libertate și la siguranță din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 9 cu privire la dreptul persoanei de a nu fi arestată, deținută sau exilată în mod arbitrar din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ale art. 9 paragraful 1 privind dreptul la libertatea și la securitatea persoanei și ale art. 14 paragraful 3 lit. g) referitoare la dreptul acuzatului de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice;

- art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală înfrânge dispozițiile art. 24 alin. (1) din Constituție privind dreptul la apărare;

- art. 278^1 alin. 8 lit. a)-c) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) privind liberul acces la justiție și art. 126 alin. (1) referitoare la înfăptuirea justiție, precum și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

- art. 281 din Codul penal contravine dispozițiilor constituționale ale art. 73 alin. (1) referitoare la categoriile de legi și ale art. 115 alin. (1) privind delegarea legislativă.

Examinând excepția de neconstituționalitate, se rețin următoarele:

I. Având în vedere prevederile art. 146 lit. d) din Constituție și dispozițiile

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (4) și art. 5 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat din 2004 este inadmisibilă.

II. Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (3) și

art. 83 din Legea nr. 51/1995 , se observă că, sub aspectele criticate, prin numeroase decizii, precum

Decizia nr. 150 din 10 februarie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 11 martie 2009, Curtea Constituțională a statuat că, "În concepția legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat și funcționează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat și funcționând după reguli stabilite de lege. [...] Această opțiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituțională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistențe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcționează nu contravin principiilor constituționale", cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea și să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condițiile de organizare și exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială.

Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa că profesia de avocat se poate exercita numai cu respectarea legii, și nu împotriva ei, astfel că niciuna dintre prevederile constituționale și convenționale invocate nu sunt nesocotite prin dispozițiile de lege criticate.

III. Autorul excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 171 alin. 2 și ale art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv ale art. 281 din Codul penal. Astfel, emite supoziții legate de posibila nerespectare a legii de către avocații desemnați în baza art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală să asigure asistența juridică din oficiu în cauzele în care organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul sau inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, în condițiile în care Uniunea Națională a Barourilor din România este și ea parte în respectivele procese penale. Totodată, autorul excepției critică modul de aplicare a prevederilor art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv a dispozițiilor art. 281 din Codul penal de către organele de urmărire penală și de către instanța de judecată. Or, aceste aspecte nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte, ci sunt de competența instanței învestite cu soluționarea litigiului. În aceste condiții, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 2 și art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 281 din Codul penal este inadmisibilă.

IV. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a art. 183 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, Curtea s-a pronunțat asupra art. 183 din Codul de procedură penală, în integralitatea sa, prin raportare la o serie de texte din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 885 din 16 octombrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 5 noiembrie 2007, Curtea a reținut că regulile procedurale instituite prin dispozițiile art. 183 din Codul de procedură penală sunt menite să asigure buna desfășurare a procesului penal, fără întârzieri determinate de absența sau refuzul persoanelor a căror ascultare sau prezență este apreciată ca fiind necesară de către instanța de judecată. Prin dispozițiile criticate nu se încalcă libertatea individuală, întrucât instituția mandatului de aducere nu este echivalentă cu cea a sancțiunilor privative de libertate. De altfel, potrivit art. 53 din Constituție, exercițiul unor drepturi sau libertăți poate fi restrâns pentru desfășurarea instrucției penale, astfel încât constrângerea unei persoane de a se prezenta în fața instanței de judecată, atunci când aceasta din urmă apreciază că se impune acest lucru, nu aduce nicio atingere principiilor statului de drept. Cu același prilej, Curtea a statuat că, prin prevederile art. 183 din Codul de procedură penală, nu este încălcat nici dreptul la un proces echitabil, având în vedere că persoanele aduse cu mandat nu pot rămâne la dispoziția organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea lor, în afară de cazul când s-a dispus reținerea ori arestarea preventivă a acestora. De asemenea, textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului acuzatului de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare, întrucât acesta nu este constrâns în niciun fel să facă vreo declarație în acest sens.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele de principiu ale deciziilor menționate mai sus își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Pentru considerentele arătate, prevederile art. 183 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală sunt în concordanță cu dispozițiile art. 23 alin. (1) și (2) din Constituție, ale art. 5 paragrafele 1 și 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 9 paragraful 1 și ale art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

V. În fine, nu poate fi caracterizată ca o încălcare a dreptului la un proces echitabil nici reglementarea soluției pe care o pronunță instanța în temeiul art. 278^1 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, întrucât împotriva încheierii astfel pronunțate persoana nemulțumită are posibilitatea exercitării căilor de atac prevăzute de lege, având deplina libertate de a demonstra nelegalitatea acesteia, folosind toate mijloacele procedurale ce caracterizează un proces echitabil. De asemenea, soluționarea fondului cauzei, în situația în care instanța, în temeiul art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, admite plângerea, prin încheiere, desființează rezoluția sau ordonanța atacată, reținând cauza spre judecare, constituie o etapă procesuală distinctă, guvernată de regulile procedurale aplicabile judecării în primă instanță și în căile de atac, reguli cu privire la care textele criticate stabilesc în mod expres că se aplică "în mod corespunzător". Statuând în sensul celor arătate, dispozițiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală asigură posibilitatea părților de a formula apărări, de a propune probe și de a recurge la căile de atac prevăzute de lege, așadar de a se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționează un proces echitabil, în deplină concordanță cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție.

Aceleași considerente și aceeași soluție au fost reținute și prin

Decizia Curții Constituționale nr. 859 din 28 noiembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 17 ianuarie 2007.

Neexistând elemente noi de natură a determina schimbarea jurisprudenței Curții, cele stabilite prin deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

În sfârșit, se constată că invocarea de către autorul excepției a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Cauzei Golder împotriva Marii Britanii (1975), nu are relevanță în aprecierea neconstituționalității prevederilor cuprinse în art. 278^1 din Codul de procedură penală, întrucât în speța respectivă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis încălcarea prevederilor art. 6 paragraful 1 și art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constatându-se refuzul de a se permite consultarea unui avocat pentru acționarea în justiție, astfel persoana în cauză a fost împiedicată să se adreseze unui tribunal. Or, textul art. 278^1 din Codul de procedură penală recunoaște expres dreptul persoanei ale cărei interese legitime au fost vătămate (inclusiv persoana față de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală) de a se adresa justiției.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1) Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (4) și art. 5 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat din 2004, art. 171 alin. 2 și art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală și art. 281 din Codul penal, excepție ridicată de Răducu Marcel în Dosarul nr. 2.362/55/2009 al Tribunalului Arad - Secția penală.

2) Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și

art. 83 din Legea nr. 51/1995

pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și art. 183 alin. 1 și 2 și art. 278^1 alin. 8 lit. a)-c) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de același autor în același dosar.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 3 noiembrie 2009.