Decizia nr. 12/1994
referitoare la soluționarea asupra recursului declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 53 din 13 octombrie 1993
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 15/1968 21 iunie 1968 (prevederi anume) privind adoptarea Codului penal al României
Textul nu are o structură pe articole recunoscută și este afișat ca atare.
Vasile Gionea - președinte
Mihai Constantinescu - judecător
Antonie Iorgovan - judecător
Ioan Muraru - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Alexandru Grigorie - procuror
Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent.
Pe rol soluționarea asupra recursului declarat de Ministerul Public împotriva
Deciziei Curții Constituționale nr. 53 din 13 octombrie 1993 . Dezbaterile au avut loc în ședința din 22 februarie 1994, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, în lipsa părților legal citate, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru 8 martie 1994.
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,
având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 454/P/1992 al Procuraturii Timiș, Cristi Ioan Valeriu a fost trimis în judecata pentru săvârșirea infracțiunii de furt în paguba avutului obștesc - art. 224 din Codul penal, cauza formind obiectul dosarului nr. 8545/1992 al Judecătoriei Timișoara.
În fața judecătoriei, la termenul din 26 octombrie 1992, inculpatul a invocat excepția de neconstituționalitate a titlului IV din Codul penal, susținând ca, prin sancționarea mai aspra a infracțiunilor împotriva avutului obștesc, se încalcă egalitatea de tratament și protecție a celor două forme de proprietate și că nu se poate asimila avutul societăților comerciale cu capital de stat (integral sau mixt) cu avutul public.
Prin Decizia nr. 53 din 13 octombrie 1993, Curtea a admis excepția ridicată de inculpatul Cristi Ioan Valeriu și a constatat ca dispozițiile din Codul penal care interesează avutul obștesc sunt abrogate parțial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecința, acestea urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.
Împotriva acestei decizii, Ministerul Public a declarat recurs pentru următoarele trei motive:
1. Curtea nu este competența să se pronunțe asupra excepțiilor de neconstituționalitate care privesc legi anterioare intrării în vigoare a Constituției din 1991;
2. Decizia nr. 53 din 13 octombrie 1993 nu este motivată, înlocuirea motivarii cu Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 septembrie 1993 fiind nelegală;
3. Violarea art. 135 din Constituție în legătură cu proprietatea, prin limitarea bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice numai la cele prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție.
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,
examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, motivele de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului - Ministerul Public - susținute în ședința publică din 22 februarie 1994, precum și dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției, ale
și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, retine următoarele:
Motivul de recurs privind necompetentă Curții de a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate este nefondat și urmează a fi înlăturat. Într-adevăr, prevederile atacate ca neconstituționale sunt anterioare Constituției și în legătură cu ele se pune problema abrogării - în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție - care însă nu operează de la sine, ci trebuie constatată de organele care aplica legea, inclusiv de instanțele judecătorești. Dacă instanța de judecată nu constata abrogarea și sesizează Curtea Constituțională, înseamnă ca dispoziția legală anterioară Constituției este considerată în vigoare și exista interesul declanșării controlului de constituționalitate pe care Curtea este obligată sa-l efectueze, în virtutea dreptului constituțional al cetățenilor de a invoca neconstituționalitatea unui text pe care instanța înțelege sa îl aplice. Acesta este și sensul în care Curtea a statuat în mod constant în deciziile sale.
Competența Curții de a se pronunța asupra legilor anterioare Constituției rezultă și din dispozițiile
art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , care se aplică exclusiv legilor anterioare intrării în vigoare a Constituției.
Cel de-al doilea motiv de recurs privitor la nemotivarea deciziei și, respectiv, critica adusă
Deciziei Curții Constituționale nr. 53 din 13 octombrie 1993
ca se întemeiază pe Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 septembrie 1993, urmează, de asemenea, a fi respins ca nefondat, deoarece, potrivit art. 29 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, aceasta statuează numai asupra problemelor de drept. Spre a evita soluții contradictorii, art. 26 din regulament permite completului de judecată ce dorește să se abata de la practica Curții sa sesizeze plenul spre a se pronunța asupra interpretării ce urmează a fi data în viitor. Decizia plenului este obligatorie doar pentru completele de judecată, astfel încât prin aceasta decizie nu se soluționează o excepție de neconstituționalitate concretă. De aceea ea nu are drept consecința inutilitatea judecării excepțiilor, în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme și noi interpretări în măsura sa determine reluarea procedurii în vederea asigurării consecventei practicii constituționale.
Nici cel de-al treilea motiv de recurs, referitor la încălcarea art. 135 din Constituție în legătură cu proprietatea, în sensul că prin decizia recurată s-ar fi limitat bunurile obiect exclusiv al proprietății publice numai la cele enumerate de aceasta prevedere nu poate fi reținut. Decizia atacată nu se rezuma numai la bunurile enumerate la art. 135 alin. (4) din Constituție, ci se referă și la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4), adică "alte bunuri stabilite prin lege".
Deși motivele invocate de Ministerul Public sunt nefondate, recursul urmează totuși a fi admis în parte și Decizia Curții Constituționale nr. 53 din 13 octombrie 1993 modificată, deoarece, în fond, Curtea nu s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. 224 din Codul penal pentru care inculpatul a fost trimis în judecata, ci s-a referit la "dispozițiile din Codul penal care interesează avutul obștesc".
Potrivit
art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , excepția de neconstituționalitate poate viza numai acele dispoziții legale de care depinde judecarea cauzei, astfel încât deciziile pronunțate în soluționarea excepțiilor trebuie să se refere numai la dispozițiile legale de care depinde soluționarea cauzei în care s-a invocat aceasta.
Rezultă ca excepția de neconstituționalitate putea viza numai art. 224 din Codul penal pentru care inculpatul Cristi Ioan Valeriu a fost trimis în judecata. Decizia Curții Constituționale nr. 53 din 13 octombrie 1993 nu s-a pronunțat cu privire la aceste dispoziții și nici recursul declarat de Ministerul Public nu a avut în vedere acest aspect.
În legătură cu prevederile art. 224 din Codul penal, întrucît prin rămînerea definitivă a
Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993 , ca urmare a respingerii recursurilor declarate în cauza, prin Decizia Curții Constituționale nr. 63 din 4 noiembrie 1993 s-a constatat ca art. 224 din Codul penal a fost definitiv și obligatoriu abrogat parțial de art. 150 alin. (1) din Constituție, astfel încât, în prezent, excepția de neconstituționalitate cu privire la art. 224 ridicată de Cristi Ioan Valeriu în fața Judecătoriei Timișoara este lipsită de obiect.
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) și art. 150 alin. (1) din Constituție, al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 și
art. 26 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite, în parte, recursul declarat de Ministerul Public și modifica Decizia Curții Constituționale nr. 53 din 13 octombrie 1993 după cum urmează:
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993, rămasă definitivă prin Decizia Curții Constituționale nr. 63/1993, s-a constatat ca art. 224 din Codul penal a fost abrogat parțial conform art. 150 alin. (1) din Constituție, acesta urmînd a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice.
Respinge ca lipsită de obiect excepția de neconstituționalitate ridicată de Cristi Ioan Valeriu în dosarul nr. 8545/1992 al Judecătoriei Timișoara.
Definitivă și obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din 8 martie 1994.
Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se comunică Camerei Deputaților, Senatului și Guvernului.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. dr. VASILE GIONEA Magistrat-asistent, Gabriela Dragomirescu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.