Decizia nr. 82/2001

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Lucian Stangu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. 3 și 4, art. 57 alin. 1 și art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Anton Sommert în dosarele nr. 1.318/2000 și nr. 1.319/2000 ale Curții Supreme de Justiție - Secția penală.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 1 martie 2001, fiind consemnate în încheierea din acea data, când Curtea, la cererea autorului excepției, a amânat pronunțarea la data de 6 martie 2001 și apoi la data de 8 martie 2001.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierile din 20 iunie 2000, pronunțate în dosarele 1.318/2000 și nr. 1.319/2000, Curtea Suprema de Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. 3 și 4, art. 57 alin. 1 și art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepții ridicate de Anton Sommert.

În motivarea excepțiilor de neconstituționalitate se susține ca aceste prevederi legale sunt neconstituționale, întrucât contravin dispozițiilor din Legea fundamentală cuprinse în: art. 16 alin. (1) care reglementează egalitatea în drepturi a cetățenilor, fără privilegii și fără discriminări; art. 20 alin. (1) și (2) care reglementează interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor în concordanta cu tratatele internaționale privind drepturile omului la care România este parte, iar dacă exista neconcordante între acestea și legile interne, au prioritate reglementările internaționale; art. 22 alin. (1) care reglementează garantarea dreptului la viața, la integritate fizica și psihică a persoanei; art. 24 alin. (1) care reglementează garantarea dreptului la apărare; art. 31 alin. (1) care reglementează dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public; art. 123 alin. (1) și (2) care reglementează baza legală a infaptuirii justiției și, respectiv, independenta judecătorului și art. 128 care reglementează folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești.

Totodată autorul excepției considera ca textele legale criticate vin, de asemenea, în contradictie cu art. 6, 7, 8, 10, 12 și cu art. 20 alin. (2) din Declarația Universala a Drepturilor Omului, precum și cu art. 1, 6, 13 și 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fără a se dezvolta însă motivele pentru care aceste neconcordante sunt invocate.

Curtea Suprema de Justiție - Secția penală, exprimandu-și opinia, considera excepția ca fiind neîntemeiată, apreciind ca dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca "instituirea unei proceduri speciale în cazul judecării cererii de strămutare, procedura care nu contravine nici unei prevederi constituționale, se explica prin aceea ca strămutarea unei cauze penale nu numai că nu afectează cu nimic judecarea în fond a procesului, ci strămutarea se face tocmai în scopul de a se asigura condiții mai bune de judecată, dacă instanța suprema sau, după caz, procurorul general ori ministrul justiției deține unele date ca judecătorii cauzei penale nu pot fi impartiali, fiind interesați în pronunțarea unei anume soluții". În consecința, se apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Prevederile legale criticate au următoarea redactare:

- art. 56 alin. 3 și 4: "Suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă de președintele Curții Supreme de Justiție la primirea cererii, sau de către Curtea Suprema de Justiție după ce aceasta a fost investită.

Cererea facuta de ministrul justiției sau de procurorul general suspenda de drept judecarea cauzei.";

- art. 57 alin. 1: "Președintele Curții Supreme de Justiție cere, pentru lămurirea instanței, informații de la președintele instanței ierarhic superioare celei la care se afla cauza a carei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare.";

- art. 60 alin. 1: "Curtea Suprema de Justiție dispune, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii."

Textele constituționale invocate sunt:

- art. 16 alin. (1): "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.";

- art. 20: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.";

- art. 22 alin. (1): "Dreptul la viața, precum și dreptul la integritate fizica și psihică ale persoanei sunt garantate.";

- art. 24 alin. (1): "Dreptul la apărare este garantat.";

- art. 31 alin. (1): "Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit.";

- art. 123: "(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii.

(2) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.";

- art. 128: "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

I. Principiul constituțional al liberului acces la justiție, prevăzut la art. 21, are semnificatia ca acest drept trebuie asigurat la toate structurile judecătorești - judecătorii, tribunale, curți de apel, Curtea Suprema de Justiție - și în privinta tuturor căilor de atac prevăzute de lege. În aceste condiții, prin lege pot fi instituite reguli deosebite în considerarea unor situații diferite. În consecința, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare nu este supusă nici unei cai de atac, deoarece prin această instanță nu se pronunța asupra fondului, iar exercitarea unor cai de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor.

Nici dreptul la apărare, consacrat prin dispozițiile art. 24 alin. (1) din Constituție, nu este încălcat, întrucât acesta se realizează cu prilejul judecării pe fond a cauzei și al soluționării căilor de atac. Mai mult, art. 59 alin. 2 din Codul de procedură penală prevede că, atunci "Când părțile se înfățișează, se asculta și concluziile acestora". În consecința, de vreme ce nu se judeca fondul cauzei, nu se poate susține ca interesele justițiabililor ar fi prejudiciate. În realitate faptele asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța competența sa judece cererea de strămutare nu țin de pricina însăși, ci de asigurarea condițiilor pe care le implica normele procedurale, respectiv nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea cauzei, condiții care vizează toate părțile în proces, indiferent de calitatea lor procesuala.

Asa fiind, susținerea autorului excepției privind încălcarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) și ale art. 128 din Constituție nu poate fi primită și, în consecința, sub acest aspect, excepția nu este intemeiata, urmând să fie respinsă.

De altfel, Curtea Constituțională a mai soluționat o excepție care privea neconstituționalitatea reglementării instituției strămutării, însă în cadrul procesului civil. Astfel, prin Decizia nr. 92 din 11 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 20 noiembrie 1996, în temeiul unor argumente similare celor avute în vedere în prezenta decizie, Curtea a respins excepția.

În legătură cu pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Constituție, în care se garantează dreptul persoanei la viața și la integritate fizica și psihică, Curtea retine ca referirea facuta de autorul excepției la acest text constituțional nu prezintă legătură cu obiectul litigiului, fiind evident ca strămutarea judecării unei cauze de la o instanța la alta nu poate avea semnificatia unei măsuri care să pericliteze viața sau integritatea fizica ori psihică a celui ce solicita aceasta procedura. De aceea, și sub acest aspect, excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă.

II. De asemenea nu poate fi primită nici critica referitoare la dispozițiile art. 56 alin. 4 din Codul de procedură penală, potrivit cărora "Cererea facuta de ministrul justiției sau de procurorul general suspenda de drept judecarea cauzei", în sensul că acest text de lege ar încalcă dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție. Curtea Constituțională a decis în mod constant ca principiul egalității implica un tratament juridic egal pentru toți cetățenii aflați în situații egale, fără discriminări și fără privilegii. În același timp însă principiul egalității nu este lezat atunci când legiuitorul stabilește un tratament juridic diferit în situații diferite, condițiile de exercitare a aceluiași drept putând fi diferite în raport cu situațiile specifice în care se afla titularul. În acest sens Curtea s-a pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 4 din 16 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, și prin Decizia nr. 135 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996.

Curtea constata însă ca prevederea art. 56 alin. 4 teza întâi din Codul de procedură penală, conform căreia judecarea cauzei se suspenda de drept dacă cererea de strămutare este facuta de ministrul justiției, este neconstitutionala, și anume în raport cu principiul separației puterilor în stat. Este adevărat ca în Constituție acest principiu nu este consacrat in terminis, dar, astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenta sa (de exemplu, prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996), existenta principiului separației puterilor în stat poate fi dedusă din ansamblul reglementărilor constituționale, îndeosebi din acelea având ca obiect precizarea funcțiilor autorităților publice și a raporturilor dintre acestea.

Într-adevăr ministrul justiției, ca membru al Guvernului, care exercită conducerea generală a administrației în domeniul justiției, nu poate interveni în actul de justiție, aceasta având semnificatia unei ingerințe a executivului în activitatea autorității judecătorești.

În ceea ce privește reglementarea din teza a doua a textului de lege criticat, prin care se prevede că cererea de strămutare facuta de procurorul general suspenda de drept judecarea cauzei, Curtea retine ca aceasta reglementare este constituțională, atâta timp cat art. 130 alin. (1) din Constituție consacra poziția specială a Ministerului Public, care, "În activitatea judiciară, [...] reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor". De altfel, instituția Ministerului Public este reglementată în Constituție alături de "Instanțele judecătorești", în cadrul cap. VI ("Autoritatea judecătorească") din titlul III ("Autoritățile publice").

III. Celelalte sustineri ale autorului excepției nu au relevanta în cauza, ele, de altfel, nefiind argumentate de către acesta (asa cum este de exemplu, referirea la dreptul la informare sau enumerarea aleatorie a unor prevederi din diverse documente internaționale).

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce privește dispozițiile art. 56 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală și cu unanimitate de voturi în privinta celorlalte dispoziții,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Anton Sommert în dosarele nr. 1.318/2000 și nr. 1.319/2000 ale Curții Supreme de Justiție - Secția penală și constata ca sunt neconstituționale dispozițiile art. 56 alin. 4 teza întâi din Codul de procedură penală, referitoare la caracterul suspensiv al cererii de strămutare formulate de ministrul justiției.

2. Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. 3, ale art. 56 alin. 4 teza a doua, ale art. 57 alin. 1 și ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de același autor în aceleași dosare.

Definitivă și obligatorie.

Decizia se comunică Guvernului și celor două Camere ale Parlamentului.

Pronunțată în ședința publică din data de 8 martie 2001.