Decizia nr. 187/2003

Costica Bulai - președinte

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Nicoleta Grigorescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 și ale art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în Dosarul nr. 128/2003.

La apelul nominal se prezintă, personal, partea Gabriel Dorel Mincu, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Curtea dispune apelul și în dosarele nr. 42C/2003 și nr. 43C/2003, constatandu-se lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor nr. 42C/2003 și nr. 43C/2003 la Dosarul nr. 41C/2003, având în vedere ca au același obiect și aceeași cauza. Partea prezenta și Ministerul Public sunt de acord cu măsura conexarii. Fața de aceste sustineri, pentru o mai buna administrare a justiției, Curtea, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea dosarelor nr. 42C/2003 și nr. 43C/2003 la Dosarul nr. 41C/2003.

Cauza fiind în stare de judecată, se da cuvântul părții prezente Gabriel Dorel Mincu, care arata ca lasă la aprecierea Curții soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Reprezentantul Ministerului Public solicita admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, arătând ca sunt incalcate prevederile constituționale ale art. 24. În ceea ce privește dispozițiile art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură penală, se apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, fiind vorba de o omisiune, ce nu intră în competența Curții.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin încheierile din 22 ianuarie 2003, pronunțate în dosarele nr. 128/2003, nr. 160/2003 și nr. 161/2003, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 și ale art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu.

În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța arata ca din examinarea dispozițiilor legale referitoare la situația inculpatului aflat în stare de arest rezultă ca legiuitorul a prevăzut garanții suplimentare ale dreptului la apărare în favoarea acestuia, ținând seama de starea de privare de libertate în care se afla și care îi restrânge posibilitatea de a-și exercită dreptul la apărare. De aceea, legiuitorul a impus regula ca judecata să se desfășoare numai în prezenta inculpatului, regula instituită sub sancțiunea nulității absolute (art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală). Or, câtă vreme în faza punerii în executare a hotărârilor penale condamnații se afla, de regula, în executarea pedepsei, deci în stare de privatiune de libertate, este firesc ca acestora să le fie recunoscute aceleași garanții ale dreptului la apărare ca și în cazul inculpaților judecati în stare de arest. Altfel exprimat, o persoană aflată în stare de privatiune de libertate trebuie să se bucure în egala măsura de exercitarea dreptului la apărare, nefiind justificată o discriminare a persoanelor private de libertate în baza unui mandat de executare a pedepsei închisorii, în raport cu persoanele aflate în stare de arest preventiv. O astfel de discriminare aduce atingere egalității cetățenilor în fața legii, principiu înscris în art. 16 din Constituție.

Cu privire la dispozițiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, instanța apreciază ca dispoziția privind aducerea condamnatului la judecata "numai în cazul când i s-a agravat situația sau când instanța considera necesară prezenta acestuia" este contrară prevederilor art. 24 din Constituție, chiar dacă, potrivit art. 460 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanța de executare sau instanța corespunzătoare acesteia este obligată sa desemneze un apărător din oficiu pentru condamnatul în stare de deținere. Se mai arata ca, în absenta persoanei arestate de la judecata, exercitarea dreptului la apărare nu este garantată, deoarece absenta condamnatului îl pune pe acesta în imposibilitatea de a-și formula și susține cererile și apărările, de a solicita și administra probele în apărarea sa. Rezultă ca, pentru ca dreptul la apărare să fie efectiv garantat, este necesar ca și în cazul condamnatului aflat în stare de deținere aducerea sa la judecata să fie obligatorie, iar nu condiționată de aprecierea instanței. În acest sens se invoca Decizia Curții Constituționale nr. 348 din 18 decembrie 2001, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 402 alin. 3 din Codul de procedură penală și s-a constatat ca dispoziția "numai dacă instanța considera necesar", cuprinsă în acest text, este neconstitutionala, fiind contrară art. 24 din Constituție referitor la dreptul la apărare. Or, câtă vreme este vorba tot despre situația unui condamnat aflat în stare de deținere, iar formularea legii este, cel puțin în parte, identică, se apreciază ca este firesc ca și concluzia referitoare la constituționalitatea art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală să fie aceeași cu cea la care Curtea Constituțională a ajuns în privinta art. 402 alin. 2 din Codul de procedură penală. În concluzie, instanța apreciază ca dispozițiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, fiind contrare atât art. 16 din Constituție (întrucât se creează discriminarea, în ceea ce privește obligativitatea aducerii la judecata, între persoana arestata preventiv și persoana condamnata definitiv, aflată în executarea unei pedepse), cat și art. 24 din Constituție (întrucât exercitarea dreptului la apărare de către o persoană privată de libertate presupune obligativitatea aducerii sale la judecata, indiferent de faza în care se afla procesul penal).

Cu privire la dispozițiile art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură penală, instanța arata ca și acestea sunt neconstituționale, fiind contrare, de asemenea, prevederilor art. 16 din Constituție; de vreme ce judecata ce a avut loc în lipsa inculpatului arestat preventiv atrage nulitatea hotărârii și deci casarea ei, aceeași trebuie să fie soluția și în situația condamnatului aflat în stare de deținere. De aceea, arata instanța, cazul de casare prevăzut trebuie să fie aplicabil deopotrivă și în situația condamnatului privat de libertate, iar nu numai în situația inculpatului arestat preventiv. În caz contrar s-ar crea, în opinia sa, o discriminare între persoane aflate în aceeași situație, ceea ce ar aduce atingere principiului egalității în drepturi, consacrată prin art. 16 din Constituție.

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile

art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului.

Guvernul considera ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 și ale art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, în raport cu prevederile art. 16 și 24 din Constituție, este neîntemeiată. Se arata în acest sens ca susținerile conform cărora atât art. 385^9 alin. 1 pct. 5, cat și art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală ar încalcă prevederile art. 16 și 24 din Constituție nu pot fi reținute, deoarece în ambele situații cauza a trecut de "controlul" fondului și al apelului, fiind respectate, sub toate aspectele, exigențele impuse de un dublu grad de jurisdicție. Mai mult, în cazul art. 460 din Codul de procedură penală, tocmai pentru a oferi garanții suplimentare în vederea respectării dreptului la apărare, legiuitorul a prevăzut obligativitatea desemnării unui apărător din oficiu, în cazurile prevăzute în art. 171 din Codul de procedură penală, respectiv obligativitatea prezentei condamnatului în cazul când acestuia i s-ar putea agrava situația sau atunci când instanța considera necesară prezenta lui. Se arata că nu sunt incalcate nici prevederile art. 16 din Constituție, deoarece legiuitorul a adoptat soluții diferite pentru situații diferite, în speta fiind vorba despre o persoană împotriva căreia s-a pronunțat o hotărâre rămasă definitivă, iar în cealaltă situație despre o persoană împotriva căreia nu s-a pronunțat o hotărâre rămasă definitivă. În ceea ce privește garantarea dreptului la apărare în cazul recursului, Guvernul invoca dispozițiile art. 385^6 din Codul de procedură penală, care prevăd posibilitatea examinării cauzei în recurs sub toate aspectele. Se arata, totodată, ca omisiunile nu pot face obiectul controlului de constituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază ca dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, iar excepția de neconstituționalitate este intemeiata. Potrivit dispozițiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură penală, exista posibilitatea ca inculpatul sa nu fie prezent la judecata, pentru ca participarea sa nu este obligatorie, potrivit legii. Totodată, din analiza dispozițiilor art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală reiese ca un condamnat arestat poate să nu fie adus la judecata dacă instanța apreciază în acest sens. De aici se desprinde concluzia ca se creează o discriminare între condamnatul arestat, pentru care instanța de executare considera necesară aducerea la judecata, și cel pentru care instanța nu considera necesară aducerea la judecata.

Cu privire la dispozițiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, se arata ca acestea sunt neconstituționale, deoarece prevăd ca condamnatul arestat este adus la judecata numai în cazul când i s-ar putea agrava situația sau când instanța considera necesară prezenta acestuia, ceea ce contravine prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituție, care prevăd ca dreptul la apărare este garantat. Se considera, totodată, ca dispoziția criticata contravine și prevederilor art. 49 din Constituție, deoarece instituie o restrangere nejustificată a exercițiului dreptului la apărare. Se invoca, în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 348/2001 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 402 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele de vedere.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Dispozițiile legale din Codul de procedură penală criticate ca fiind neconstituționale sunt:

- Art. 385^9 (Cazurile în care se poate face recurs) alin. 1 pct. 5: "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: [...] judecata a avut loc fără participarea procurorului sau inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii.";

- Art. 460 alin. 2 (Procedura la instanța de executare): "Condamnatul arestat este adus la judecata numai în cazul când i s-ar putea agrava situația sau când instanța considera necesară prezenta acestuia."

Excepția a fost ridicată din oficiu de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală.

În motivarea excepției privitoare la dispozițiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, instanța arata ca acestea sunt contrare prevederilor art. 24 din Constituție, referitoare la dreptul de apărare, deoarece prevăd ca la instanța de executare condamnatul arestat este adus la judecata numai în cazul în care s-ar putea agrava situația sau când instanța considera necesară prezenta acestuia. Or, admițând ca judecata ar putea avea loc și în lipsa condamnatului arestat, dispoziția legală respectiva încalcă dreptul la apărare al condamnatului lipsa, deoarece acesta, chiar dacă este reprezentat de un apărător din oficiu, nu își poate exercita pe deplin dreptul la apărare. Se mai susține ca dispozițiile legale criticate sunt contrare și prevederilor art. 16 din Constituție, referitoare la egalitatea în fața legii, deoarece îl discrimineaza pe condamnatul care nu este adus la judecata, pentru ca se considera că nu i se va agrava situația sau pentru ca instanța apreciază că nu este necesară prezenta lui, în raport cu acela care este adus la judecata.

Cu privire la dispozițiile art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură penală, instanța afirma ca și acestea ar fi contrare prevederilor art. 16 din Constituție, deoarece "cazul de casare invocat trebuie să fie deopotrivă aplicabil și în situația condamnatului privat de libertate".

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata următoarele:

I. În ceea ce privește dispozițiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea constata ca acestea sunt contrare celor ale art. 24 din Constituție, referitoare la dreptul de apărare, deoarece prevăd ca la instanța de executare competența sa rezolve diferite situații privind executarea hotărârilor penale, între care și soluționarea unei cereri de liberare condiționată, ca în speta, condamnatul arestat nu este adus, în mod obligatoriu, la judecata. Într-adevăr, textul prevede că cel condamnat, aflat în stare de arest, este adus la judecata numai în cazul în care i s-ar putea agrava situația sau când instanța considera necesară prezenta acestuia. Or, lipsa condamnatului de la judecata, chiar în cazurile în care nu i s-ar putea agrava situația sau când instanța apreciază ca prezenta sa nu este necesară, îl pune pe acesta în imposibilitatea de a-și exercită personal dreptul la apărare, iar nu numai prin apărătorul numit din oficiu.

De altfel, în jurisprudenta sa, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea unor dispoziții ale Codului de procedura penală care lasau la aprecierea organelor judiciare aducerea învinuitului sau inculpatului în fața acestora, deși exercitarea deplina a dreptului la apărare reclama prezenta obligatorie a acestuia. Astfel, prin Decizia nr. 348 din 18 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 29 ianuarie 2002, Curtea Constituțională a constatat ca dispoziția "numai dacă instanța considera necesar", cuprinsă în art. 402 alin. 3 din Codul de procedură penală, este neconstitutionala, fiind contrară art. 24 din Constituție. Soluția și considerentele din aceasta decizie sunt valabile, în principiu, și în cauza de fața.

De asemenea, Curtea observa ca prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, nu au incidența în cauza și, prin urmare, nu se pune problema încălcării acestora prin dispoziția legală criticata, deoarece nu exista o similitudine de situație între partea aflată în stare de libertate, care poate să se prezinte singura la proces, și partea care se afla în stare de deținere, care pentru a fi prezenta trebuie adusă la judecata din dispoziția instanței.

II. Referitor la critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură penală, Curtea constata ca aceasta nu poate fi primită, deoarece aceste dispoziții nu au un conținut neconstitutional, iar susținerea ca dispozițiile nu se referă și la condamnat este inadmisibila.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) și (6) și al

art. 25 din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în dosarele nr. 128/2003, nr. 160/2003 și nr. 161/2003 ale acelei instanțe și constata ca prevederile art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale.

2. Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de aceeași instanța în aceleași dosare.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 8 mai 2003.