Decizia nr. 28/2005

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Ion Tiucă - judecător

Marieta Safta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală, ridicată de Marina Predică în Dosarul nr. 282/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă.

La apelul nominal este prezentă autoarea excepției, personal și asistată de avocat J. Friedmann-Nicolescu, lipsind celelalte părți, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Autoarea excepției, prin avocat, solicită admiterea excepției astfel cum a fost formulată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituționale invocate de autoarea excepției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 8 iunie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 282/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor "art. 505 alin. 2 din Codul de procedură penală, devenit în noua redactare art. 506 alin. 2". Excepția a fost ridicată de Marina Predică în cadrul recursului formulat împotriva deciziei de respingere a apelului declarat împotriva sentinței Tribunalului București - Secția a III-a civilă, prin care s-a respins acțiunea acesteia de reparare a pagubei, întemeiată pe dispozițiile art. 504-506 din Codul de procedură penală, constatându-se prescris dreptul la acțiune.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală încalcă dreptul de proprietate privată, precum și dreptul la un proces echitabil, întrucât instituie, pentru acțiunea în repararea de către stat a pagubei suferite, un termen de prescripție mai scurt decât cel general de 3 ani, aplicabil raporturilor patrimoniale dintre cetățeni, ceea ce face ca statul să fie mai presus de cetățenii săi și, prin urmare, mai presus de lege. În opinia autoarei excepției, "este constituțional ca pentru toți - inclusiv pentru stat - termenul de prescripție să fie cel general de 3 ani".

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă, exprimându-și opinia asupra excepției, consideră că aceasta este neîntemeiată. Se arată că termenul special de prescripție reglementat de prevederile criticate nu instituie nici o discriminare în raporturile patrimoniale ale cetățenilor cu statul.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituționale și nici pe cele din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate de autoarea excepției. Precizează în acest sens că termenul de prescripție prevăzut de art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală "nu îngrădește egalitatea în drepturi și nici accesul liber la justiție, ci, dimpotrivă, lărgește sfera persoanelor îndreptățite a introduce acțiuni pentru repararea pagubei și cu privire la persoanele împotriva cărora s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior au fost scoase de sub urmărire penală, prin ordonanța procurorului, ordonanță rămasă definitivă prin neatacarea ei la instanță".

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate nu încală prevederile constituționale ale art. 16 alin. (2), întrucât acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor îndreptățite la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, fără a face nici o diferență în cadrul acestei categorii. Se arată totodată că art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală nu încalcă dispozițiile constituționale ale art. 11, 20, art. 21 alin. (3) și nici prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece termenul de prescripție instituit de acest text legal are caracter rezonabil și asigură condiții optime pentru a exercita acțiunea în justiție în scopul obținerii reparațiilor legale. Referitor la dispozițiile art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, se apreciază că acestea nu au incidență în cauză.

În concluzie, Avocatul Poporului consideră că excepția este neîntemeiată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autoarei excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală, în redactarea dată prin

Legea nr. 281/2003

privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, având următorul conținut: "Acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504."

Autoarea excepției consideră că aceste dispoziții sunt contrare prevederilor constituționale ale art. 11, art. 16 alin. (2), art. 20, art. 21 alin. (3) și ale art. 41 alin. (1) teza întâi și alin. (2) teza întâi [devenit art. 44 alin. (1) teza întâi și alin. (2) teza întâi ca urmare a revizuirii și republicării Constituției, cu renumerotarea textelor], având următorul conținut:

- Art. 11: "(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.";

- Art. 16 alin. (2): "Nimeni nu este mai presus de lege.";

- Art. 20: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.";

- Art. 21 alin. (3): "Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.";

- Art. 44 alin. (1) teza întâi și alin. (2) teza întâi:

"(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. [...]

(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.[...]"

De asemenea, autoarea excepției consideră că textul criticat contravine și prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

Se susține, în esență, că termenul de prescripție special instituit de textul de lege criticat, diferit de termenul general de prescripție de 3 ani, aplicabil acțiunilor personale, care însoțesc drepturile subiective civile de creanță, este discriminatoriu, în sensul situării statului mai presus de cetățenii săi și, prin aceasta, mai presus de lege, în contradicție cu dispozițiile constituționale invocate.

Examinând excepția de neconstituționalitate formulată, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată și, în consecință, urmează să fie respinsă.

Curtea reține că dispozițiile constituționale invocate de autoarea excepției sau alte norme cuprinse în Constituție, în pacte ori tratate internaționale la care România este parte, nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin condamnarea pe nedrept sau prin privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, de a porni acțiune în repararea pagubei, și nici un termen limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) din Constituție, care consacră răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, stipulează că "[...] Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii [...]". Legea fundamentală lasă, așadar, la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale, inclusiv a termenelor în care dreptul la reparații poate fi exercitat. Aceeași idee se regăsește și în dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora "Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte".

Așa fiind, stabilirea de către legiuitor a unui termen special de prescripție, în ceea ce privește acțiunea pentru repararea de către stat a pagubei suferite în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, constituie expresia rolului constituțional al acestuia, consfințit și de prevederile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", și nu este de natură să aducă atingere prevederilor constituționale invocate de autoarea excepției.

Astfel, termenul special de prescripție de 18 luni, reglementat de textul de lege criticat în prezenta cauză, este un termen de prescripție a dreptului la acțiune rezonabil, care asigură condițiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acțiune în justiție în scopul obținerii reparațiilor legale, în concordanță cu prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (așadar, implicit cu dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție), precum și cu cele cuprinse în art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, care consacră dreptul la un proces echitabil. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudența sa faptul că dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut și că acesta "poate fi supus la restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni judicatum solvi [...]" (Cauza Z și alții împotriva Marii Britanii, 2001).

Câtă vreme prevederile criticate se aplică deopotrivă tuturor persoanelor aflate în ipoteza acestei norme, nu poate fi primită nici critica potrivit căreia prin dispozițiile art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală s-ar crea o discriminare între stat și cetățenii săi, în sensul "situării" statului mai presus de lege.

Întrucât acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală vizează repararea unor pagube în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, iar nu apărarea dreptului de proprietate sau valorificarea unui drept de creanță, dispozițiile art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, care garantează dreptul de proprietate privată și creanțele asupra statului, nu sunt incidente în cauză.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală, ridicată de Marina Predică în Dosarul nr. 282/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 25 ianuarie 2005.