Hotărârea nr. 5/1996
referitoare la soluționarea contestațiilor privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României, la alegerile din 3 noiembrie 1996
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Are ca temei 1
- Legea nr. 47/1992 18 mai 1992 (prevederi anume) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale
Ioan Muraru - președinte
Costica Bulai - judecător
Viorel Mihai Ciobanu - judecător
Mihai Constantinescu - judecător
Ioan Deleanu - judecător
Lucian Stangu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Virgil Firuleasa - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol soluționarea contestațiilor privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României, la alegerile din 3 noiembrie 1996, depuse la Biroul Electoral Central, după cum urmează:
- nr. 80 din 7 septembrie 1996, a domnului Marsu Gheorghe;
- nr. 84 din 7 septembrie 1996, a domnului Somacescu Iulian.
Contestațiile au fost înaintate Curții Constituționale la data de 8 septembrie 1996 și formează obiectul dosarelor nr. 171 D/1996 și nr. 172 D/1996.
Curtea a decis soluționarea contestațiilor, fără citarea părților, având în vedere cerința legală a rezolvarii în maximum 48 de ore, potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 47/1992, art. 11 alin. (2) și alin. (3) și
art. 28 alin. (1) din Legea nr. 69/1992 , raportate la
art. 85 din Legea nr. 68/1992
și coroborate cu art. 581 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Magistratul-asistent prezintă obiectul contestațiilor.
În motivarea contestației depuse de domnul Marsu Gheorghe, prezentată sub forma unui act xeroxat după contestații anterioare soluționate de Curtea Constituțională, se susține ca: potrivit
art. 10 din Legea nr. 69/1992 , domnul Ion Iliescu nu mai are dreptul sa candideze, întrucît a îndeplinit de mai multe ori funcția de Președinte al României; în decembrie 1989 a fost ales, ca "emanat al Revoluției", în funcția de conducător al României, exercitind toate atribuțiile unui șef de stat; în februarie 1990 a fost ales ca Președinte al României de către Consiliul Provizoriu de Uniune Naționala; în mai 1990 a fost ales Președinte în urma alegerilor desfășurate pe baza
Decretului-lege nr. 92/1990 ; în decembrie 1991 a fost confirmat în funcția de Președinte al României potrivit art. 121 din Constituție; în decembrie 1992 a fost confirmat pentru un nou mandat ca Președinte al României pentru a patra oara și în noiembrie 1996 dorește sa participe din nou la alegeri.
În motivarea contestației domnului Somacescu Iulian, se invoca, în esenta: încălcarea prevederilor
art. 10 din Legea nr. 69/1992 , precum și a celor ale art. 15 alin. (1) și ale art. 49 alin. (1) din Constituție; în final propune o "soluție de compromis", în sensul că domnul Ion Iliescu "sa îndeplinească, în continuare, funcția președințială, pentru o perioadă de încă un an și opt luni, până la completarea duratei constituționale de 4 ani a primului mandat". De asemenea, domnul Somacescu Iulian invoca amplu în motivarea sa
art. 3 din Decretul-lege nr. 92/1990 , care prevede: "Parlamentul României, alcătuit din Adunarea Deputaților și Senat, precum și Președintele României, se aleg prin vot universal, egal, direct și secret, liber exprimat".
Deoarece contestațiile au același obiect, și anume înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu, iar între motivele invocate exista o strinsa legătură, președintele Curții Constituționale, pentru o mai buna administrare a justiției, pune în discuție conexarea dosarelor.
Procurorul este de acord cu conexarea dosarelor.
Curtea dispune conexarea Dosarului nr. 172 D/1996 la Dosarul nr. 171 D/1996, urmînd a se pronunța asupra contestațiilor printr-o singura hotărâre.
Procurorul, având cuvintul în fond, apreciază ca neintemeiate contestațiile privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României, susținând, în esenta, următoarele:
este un act normativ cu caracter provizoriu și tranzitoriu, care nu se referă la noțiunea de mandat presedintial, ci la unele prerogative ale funcției de Președinte al României; definirea notiunii de mandat presedintial se realizează pentru prima data prin
Legea nr. 69/1992 , adoptată în temeiul Constituției din 1991, de unde rezultă ca singurul mandat presedintial, în înțeles constituțional, este cel îndeplinit ca urmare a alegerilor din septembrie 1992. În consecința, solicita respingerea contestațiilor.
CURTEA,
luând în dezbatere contestațiile înaintate de Biroul Electoral Central, constata ca este competența să le soluționeze în temeiul art. 144 lit. d) din Constituție, al art. 27 din Legea nr. 47/1992 și al
art. 11 alin. (3) din Legea nr. 69/1992 .
Analizînd contestațiile în raport cu prevederile Constituției, ale
pentru alegerea Președintelui României și vazind concluziile reprezentantului Ministerului Public, Curtea retine următoarele:
Un prin motiv de contestare a înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu la funcția de Președinte al României l-ar constitui încălcarea prevederilor
art. 10 din Legea nr. 69 din 15 iulie 1992 , potrivit cărora: "Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 35 din Constituție pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de doua ori, ca Președinte al României".
Astfel cum rezultă din motivarea contestațiilor, se invoca numai încălcarea acelor prevederi ale
art. 10 din Legea nr. 69/1992
care se referă la imposibilitatea aceleiași persoane de a candida, dacă a fost aleasă anterior, de doua ori, ca Președinte al României.
În legătură cu acest motiv, Curtea Constituțională s-a pronunțat, prin
Hotărârea nr. 1 din 8 septembrie 1996 , neexistand temeiuri pentru a se reveni asupra celor statuate.
Prin
a Curții Constituționale s-a considerat și, în cele din urma, s-a statuat ca invocarea prevederilor
art. 10 din Legea nr. 69/1992 , abstractie făcând de dispozițiile legii fundamentale, chiar dacă este pertinenta, nu este concludenta. Potrivit art. 81 alin. (4) din Constituție, "Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decît pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive". Asa fiind, deși contestațiile se întemeiază pe încălcarea prevederilor
art. 10 din Legea nr. 69/1992 , întrucît ele vizează implicit și nesocotirea unor dispoziții din Constituție, aceasta împrejurare imprima litigiului cu care a fost sesizată Curtea Constituțională trăsăturile contenciosului constituțional. Or, în contenciosul constituțional, Curtea, în calitatea sa de garant al supremației Constituției, trebuie să se raporteze la dispozițiile acesteia, nu la cele ale unor acte normative subsecvente și inferioare lor. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar face abstractie de un asemenea imperativ, considerindu-se ca ne-am afla în prezenta unui simplu contencios electoral, având în vedere principiul necontestat al ierarhiei normelor juridice, ca dimensiune a statului de drept, este de la sine înțeles ca norma legală nu poate fi opusă normei constituționale. Întrucît prevederile
art. 10 din Legea nr. 69/1992
au fost adoptate după intrarea în vigoare a Constituției, aceste prevederi nu pot fi interpretate decît în concordanta cu dispozițiile art. 81 alin. (4) din Constituție, care privesc exclusiv mandatul constituțional de Președinte al României. Orice alta interpretare, fiind neconstitutionala, nu poate fi reținută, chiar dacă, sub aspect literal, textul ar permite-o.
Articolul 81
alin. (4) din Constituție consacra, pentru prima data, instituția mandatului presedintial, având determinări constituționale specifice și inedite față de reglementările anterioare. Acestea privesc mai ales funcțiile ce deriva din mandat, condițiile de dobândire, de validare și de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilitățile și imunitățile pe care le antreneaza, atribuțiile ce deriva din mandat și, implicit, raporturile în care se afla deținătorul acestuia cu celelalte autorități publice, răspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia.
Nici un act normativ preconstitutional nu a consacrat instituția mandatului presedintial. Pe cale de consecința, mandatul presedintial nu poate fi așezat în prelungirea unor durate de îndeplinire a funcției de Președinte al României, anterioare intrării în vigoare a legii fundamentale. Pentru desprinderea sensului autentic al dispozițiilor art. 81 alin. (4) din Constituție trebuie, totodată, sa nu se facă referire exclusiva la funcția de Președinte al României, ignorindu-se cea de-a doua componenta a reglementării cuprinse la art. 81 alin. (4), adică mandatul. Cu alte cuvinte, funcția de președinte nu poate fi dislocata din cuprinsul reglementării, neținându-se seama de conceptul de mandat. Asa cum s-a precizat și în
a Curții Constituționale, pentru compararea instituției de șef al statului, în reglementarea actuala, cu situații anterioare, trebuie să se observe ca instituția Președintelui României este definită între altele și prin mandatul constituțional. În lipsa unui astfel de mandat, anterior intrării în vigoare a Constituției, orice asociere cu situații juridice premergătoare Constituției este nefondata.
Un alt motiv al uneia dintre contestații împotriva înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu este acela ca, după intrarea în vigoare a Constituției, de la data de 8 decembrie 1991 și până la alegerile din septembrie 1992, acesta a îndeplinit un alt mandat constituțional. Dar exercitarea funcției de președinte în această perioadă s-a făcut în temeiul prevederilor art. 151 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Instituțiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituții, rămân în funcțiune până la constituirea celor noi".
Prevederile menționate au asigurat continuitatea vieții statale a tarii prin prorogarea funcționarii autorităților publice existente până la constituirea celor noi, după regulile stabilite în Constituție. În aceste condiții și-au desfășurat activitatea Președintele României, Parlamentul, Guvernul, instanțele judecătorești, organele de procuratura etc. Cît privește autoritățile publice cu caracter electiv - Parlamentul și Președintele României -, acestea și-au continuat activitatea, în temeiul art. 151 alin. (1) din Constituție, pe baza legitimării conferite anterior, în urma scrutinului din 20 mai 1990, conform
În consecința, numai prin alegerile din 1992, organizate înăuntrul termenului de un an de la adoptarea Constituției, prevăzut de art. 80 alin. (2) combinat cu
art. 99 din Decretul-lege nr. 92/1990 , aceste autorități publice s-au constituit pentru prima oara ca instituții noi, în sensul art. 151 din Constituție.
Desigur, în ce privește atribuțiile acestor autorități, Constituția a fost de imediata aplicare. Dar caracterul nou, constituțional, al acestor autorități, având semnificatia unei rupturi față de legitimitatea lor anterioară, este, fără indoiala, consecința alegerilor din septembrie 1992. De aceea perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a Constituției și alegerile din 1992 nu poate avea semnificatia mandatului constituțional prevăzut de art. 81 alin. (4) din Constituție.
Este adevărat, asa cum s-a mai arătat, ca mandatele pe care le poate exercita Președintele României sunt cel mult două, dar aceasta numai în condițiile cuprinse în legea fundamentală a tarii, deoarece numai aceasta a dat valoare juridică limitării respective.
În contestația domnului Somacescu Iulian, după câteva asa-zise "comentarii de limba română", formulându-se "temeiurile juridice ale restrictionarii candidaturii pentru cel mult două mandate", se invoca și prevederile art. 15 alin. (1) și cele ale art. 49 alin. (1) din Constituție. În sensul art. 15 alin. (1) din Constituție, cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea. Potrivit art. 49 alin. (1) din Constituție, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrîns numai prin lege și numai în anumite situații. Aceste dispoziții constituționale, deși nu au o legătură nemijlocită cu problema legitimitatii constituționale a candidaturii domnului Ion Iliescu, dacă, totuși, ar fi reținute, ele ar confirma tocmai aceasta legitimitate, prevederilor art. 81 alin. (4) din Constituție neputind sa li se aducă o restringere în aplicare, neprevăzută de lege.
Invocarea în aceasta contestație a prevederilor
art. 3 din Decretul-lege nr. 92/1990
semnifica o grava eroare din partea autorului contestației, întrucît acele prevederi se refereau la atribuțiile votului pentru alegerea Adunării Deputaților, Senatului și Președintelui României, nu la mandatul acestora.
În contextul motivelor aceleiași contestații sunt invocate și prevederile
Prin
s-a instituit într-adevăr funcția de șef al statului, sub denumirea "Președintele României". Reglementarea acestei instituții se remarca însă prin elemente specifice esențiale, diferite de Constituție, între care și faptul că nu s-a stabilit durata îndeplinirii funcției de președinte. Comparând acele reglementări cu reglementările constituționale actualmente în vigoare, având ca obiect instituția de Președinte al României, rezultă ca, deși, formal, cît privește denumirea instituției, s-ar părea ca suntem în prezenta uneia și aceleiași autorități, în realitate cele doua instituții sunt esențial diferite, prima având un caracter tranzitoriu, cealaltă în condiții de stabilitate constituțională.
Decretul-lege nr. 92/1990 , deși a fost un act cu valoare constituțională, nu a fost totuși o constituție. Caracterul lui tranzitoriu a fost marcat prin chiar prevederile art. 99 din cuprinsul sau: "Prezentul decret-lege se aplică până la adoptarea legii electorale elaborate pe baza noii Constituții". Constituția României, prin dispozițiile art. 150 alin. (1) a confirmat apoi caracterul tranzitoriu al reglementărilor anterioare. De altfel, prin
art. 30 din Legea nr. 69/1992
pentru alegerea Președintelui României,
a fost expres abrogat, asa încât nici una dintre reglementările cuprinse în acel decret-lege nu poate fi considerată în vigoare decît artificial și anacronic, contrar dispozițiilor exprese și imperative cu privire la abrogarea lui.
"Soluția de compromis" pe care o oferă unul dintre contestatori, anume ca instanța de jurisdicție constituțională să-i permită domnului Ion Iliescu îndeplinirea funcției președințiale încă un an și opt luni, "până la completarea duratei constituționale de 4 ani a primului mandat întrerupt fără demisie", nu numai ca ar fi în vădită contradictie cu întreaga reglementare în materie, sintetizata în considerentele acestei hotărâri, dar ea ar și excede competentei exprese și limitative a Curții Constituționale.
În fine, considerentele de ordin moral cuprinse în una dintre contestații nu pot fi reținute ca argumente juridice în fața Curții Constituționale, care, potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "se pronunța în numele legii", iar, potrivit art. 29 din regulamentul ei de organizare și funcționare, ea "nu statuează decît asupra problemelor de drept".
Fața de cele arătate, contestațiile care fac obiectul judecații de fața urmează să fie respinse.
Pentru considerentele arătate și vazind dispozițiile art. 144 lit. d) din Constituție, ale art. 13 alin. (1) lit. B. a), ale art. 27 și 28 din Legea nr. 47/1992, precum și cele ale art. 2 alin. (2) și
art. 11 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 69/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA
În numele legii
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neintemeiate contestațiile privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu la funcția de Președinte al României, formulate de domnii Marsu Gheorghe și Somacescu Iulian.
Hotărârea este definitivă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. univ. dr. IOAN MURARU Magistrat-asistent, Florentina Geangu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.