Decizia nr. 23/1996

Articolul 385

^9 din Codul de procedură penală, care prevede limitativ și expres cazurile în care hotărârile judecătorești sunt supuse casării, nu a instituit și individualizarea pedepsei ca motiv de recurs.

În sesizare se apreciază ca aceasta omisiune contravine liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție, invocindu-se, în acest sens, "gradul de selectivitate al recursului".

Asa cum s-a statuat însă prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, cu respectarea competentei și căilor de atac stabilite de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite, potrivit art. 125 alin. (3) și art. 128 din Constituție.

De aceea, dispoziția alin. (2) al art. 21 din Constituție, în sensul că nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, are ca semnificație numai faptul ca legiuitorul nu poate exclude de la exercitarea drepturilor procedurale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social.

În sesizare se considera ca omisiunea de a se reglementa individualizarea pedepsei ca motiv de recurs este contrară prevederilor art. 23 alin. (9) din Constituție, potrivit cărora "nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decît în condițiile și în temeiul legii".

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 54 din 29 mai 1995, rămasă definitivă prin Decizia nr. 76 din 12 septembrie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 2 octombrie 1995, s-a statuat, în ce privește constituționalitatea prevederilor art. 385^9 din Codul de procedură penală, ca nereglementarea individualizarii pedepsei ca temei de recurs nu poate constitui un motiv de neconstituționalitate a acestei dispoziții legale, deoarece controlul de constituționalitate poate privi numai textele legale în vigoare și nu omisiunile legiuitorului. Altminteri, Curtea Constituțională s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ce este de natura rolului și funcției Parlamentului ca unica autoritate legiuitoare a tarii, potrivit prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituție.

De aceea, ar fi contrar prevederilor art. 23 alin. (9) din Constituție numai aplicarea unei pedepse cu încălcarea regulilor procedurale, inclusiv de competența, instituite prin lege, pentru judecarea infracțiunii, nu și împrejurarea ca legiuitorul a reglementat anumite motive de recurs și nu altele.

Prin excepția invocată se considera ca textul art. 385^9 din Codul de procedură penală, limitind motivele de recurs, ar încalcă dreptul la apărare garantat de prevederile art. 24 alin. (1) din Constituție.

Potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 64 din 2 iunie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 12 iulie 1994, dreptul la apărare este în serviciul realizării efective a dreptului constituțional al cetățenilor de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime. De aceea, acest drept se exercită cu respectarea regulilor procedurale instituite și nu implica, în mod necesar, controlul instanței de recurs asupra individualizarii pedepsei, cu atât mai mult cu cît acest aspect a făcut obiectul controlului judecătoresc în etapele anterioare ale procesului, în fața primei instanțe și a instanței de apel.

Nereglementarea individualizarii pedepsei ca motiv de recurs se considera, în sesizare, ca încalcă prevederile art. 47 din Constituție privind dreptul la petiționare, potrivit căruia "cetățenii au dreptul să se adreseze autorităților publice prin petiții formulate numai în numele semnatarilor". Asa cum s-a statuat, însă, prin Decizia Curții Constituționale nr. 39 din 7 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 27 iulie 1993, dreptul de petiționare se concretizează în cereri, reclamații, sesizări și propuneri în legătură cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup ce nu presupun calea justiției. De aceea dreptul de petiționare nu privește exercitarea unor cai de atac, care, potrivit art. 128 din Constituție, nu poate avea loc decît în condițiile prevăzute de lege.

Având în vedere practica jurisdicțională a Curții Constituționale sus-menționate, rezultă ca motivele de neconstituționalitate întemeiate pe prevederile art. 21, art. 23 alin. (9), art. 24 alin. (1) și art. 47 din Constituție nu pot fi reținute, în temeiul art. 145 alin. (2) din Constituție și întrucît nu exista nici un motiv care să justifice îndepărtarea Curții de la aceasta practica.

În motivarea excepției se susține ca prevederile art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun, în aplicarea dreptului persoanei la "judecarea în mod echitabil", accesul acesteia la toate gradele de jurisdicție pentru toate aspectele procesului. Sub acest din urma aspect este avută în vedere necesitatea ca instanța de recurs să se pronunțe și asupra individualizarii pedepsei. Ca temei constituțional sunt invocate, în sensul celor arătate, prevederile art. 20 din Constituție, potrivit cărora dispozițiile constituționale referitoare la drepturile și libertățile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanta cu pactele și cu tratatele privitoare la drepturile omului, care au prioritate în caz de neconcordanta cu reglementările interne.

Interpretarea data în sesizare prevederilor art. 6 pct. 1 din convenția sus-menționată nu poate fi reținută pentru următoarele motive:

- astfel cum s-a statuat prin Decizia din 6 mai 1980 a Comisiei europene pentru drepturile omului (Colecția de decizii nr. 20/1980, pag. 179-180), dispozițiile art. 6 pct. 1 din convenție nu interzic părților contractante, adică țărilor ce au aderat la convenție, sa instituie reglementări specifice privind accesul justițiabililor la o jurisdicție în recurs; în acest sens sunt prevederile art. 385^9 din Codul de procedură penală referitoare la cazurile în care se exercită controlul instanței de recurs.

- conform art. 2 alin. 1 din Protocolul nr. 7/1984, adițional la convenție, "Orice persoană declarata vinovata de o infracțiune de către un tribunal are dreptul sa ceara examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară", iar exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, se stabilesc prin lege; aceasta prevedere este aplicabilă procesului în cadrul căruia s-a invocat excepția, iar exigențele reglementării internaționale sunt îndeplinite cît timp prin jurisdicția superioară a instanței de apel, care are un caracter devolutiv, întreaga problematica ce a făcut obiectul jurisdicției primei instanțe a fost supusă controlului judecătoresc; de aceea nu se poate invoca, în temeiul art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, accesul deplin la încă un alt grad de jurisdicție, prevederile acestui articol neputind fi disociate de cele ale art. 2 din Protocolul adițional nr. 7/1984.

Pentru considerentele arătate, având în vedere dispozițiile art. 385^9 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 21, al art. 23, al art. 24, al art. 47, al art. 144 lit. c) și al art. 145 din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 24 alin. (2) și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 din Codul de procedură penală, invocată de Abrudan Alexandru, Agud Viorel, Galea Valer și Mihut Marius în Dosarul nr. 1.253/1995 al Curții de Apel Oradea.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată la data de 29 februarie 1996.