Decizia nr. 246/2005
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1718 din Codul civil, ale art. 376, ale art. 488 și ale art. 494 din Codul de procedură civilă, precum și ale art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 58/1998 5 martie 1998 (prevederi anume) privind activitatea bancară
Ioan Vida - președinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Constantin Doldur - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Șerban Viorel Stănoiu - judecător
Ion Tiucă - procuror
Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1718 din Codul civil, ale art. 376, ale art. 488 și ale art. 494 din Codul de procedură civilă, precum și ale
art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998
privind activitatea bancară, excepție ridicată de Ionel Bancu, Anastasia Bancu, Gheorghe Șușoi, Mariana Șușoi, Marian Tărăbășanu și Cornelia Tărăbășanu în dosarele nr. 1.537/2004, nr. 1.538/2004 și nr. 1.539/2004 ale Tribunalului Călărași.
La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, având în vedere că excepțiile de neconstituționalitate ridicate în Dosarele nr. 22D/2005, nr. 23D/2005 și nr. 24D/2005 au obiect identic, pune în discuție, din oficiu, problema conexării.
Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor.
Curtea, în temeiul
art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , dispune conexarea Dosarelor nr. 23D/2005 și nr. 24D/2005 la Dosarul nr. 22D/2005, care este primul înregistrat.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că legiuitorul are legitimarea constituțională să adopte o astfel de reglementare în domeniul dreptului de proprietate, în temeiul dispozițiilor art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin încheierile din 29 noiembrie 2004, pronunțate în dosarele nr. 1.537/2004, nr. 1.538/2004 și nr. 1.539/2004, Tribunalul Călărași a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1718 din Codul civil, ale art. 376, ale art. 488 și ale art. 494 din Codul de procedură civilă, precum și ale
art. 56 alin. 2 din Legea bancară nr. 58/1998 , excepție ridicată de Ionel Bancu, Anastasia Bancu, Gheorghe Șușoi, Mariana Șușoi, Marian Tărăbășanu și Cornelia Tărăbășanu.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin că dispozițiile art. 1718 din Codul civil, precum și cele ale art. 488 și ale art. 494 din Codul de procedură civilă, contravin prevederilor constituționale ale art. 44, ale art. 53 și ale art. 136, întrucât, prin reglementarea unei posibilități de trecere a bunurilor imobile din patrimoniul unei persoane fizice în patrimoniul altei persoane fizice sau juridice, fără a fi în discuție vreun caz de excepție care să impună restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, se anulează pur și simplu dreptul de proprietate privată, ocrotit prin Constituție. De asemenea, autorii excepției apreciază că textele criticate sunt neconstituționale și datorită faptului că sunt adoptate prin legi ordinare, deși, pentru situațiile în care sunt reglementate excepții de la principiul inviolabilității dreptului de proprietate privată, Constituția instituie obligația adoptării unei legi organice. Totodată, autorii excepției arată că dispozițiile
art. 56 alin. 2 din Legea bancară nr. 58/1998 , precum și cele ale art. 376 din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale și contravin art. 124 și 126 din Constituție, deoarece acordă băncilor posibilitatea de a executa silit, chiar în mod arbitrar, obligațiile de restituire a unor sume de bani înscrise în contractele de credit și garanție, fără ca aceste obligații de plată să fie stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Tribunalul Călărași apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată, deoarece "normele civile și procesual civile criticate nu pot fi în raport de conformitate" cu prevederile constituționale invocate, "atâta timp cât acestea sancționează comportamentul ilicit al debitorului". Instanța arată că textele de lege criticate privesc executarea silită, instituție procedurală al cărui scop final este acela de realizare definitivă și practică a drepturilor care au fost recunoscute printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu prevăzut de lege. Ca atare, apreciază că nu poate fi reținută susținerea autorilor excepției, referitoare la anularea, prin dispozițiile legale criticate, a dreptului de proprietate al acestora, deoarece garantarea dreptului de proprietate al unei persoane fizice ori juridice este limitată de drepturile altor asemenea persoane.
În final, instanța consideră că nu poate fi reținută nici contrarietatea dispozițiilor
art. 56 alin. 2 din Legea nr. 58/1998
cu prevederile art. 124 și ale art. 126 din Constituție.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, arată că susținerile autorilor excepției vizează aspecte referitoare la obiectul și finalitatea procedurii executării silite în ansamblul său. Astfel, textele criticate nu pot fi analizate decât în contextul reglementării unitare din care fac parte, în cadrul căreia stabilirea obiectului și modalitățile executării silite, precum și a sferei titlurilor executorii, departe de a leza principiile constituționale invocate, constituie expresia aplicării lor. De altfel, procedura de judecată în ansamblul ei, incluzând, în sens larg, și întreaga procedură de executare silită, deci și prevederile legale criticate, se întemeiază pe dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, care prevăd în mod expres că reglementarea procedurii de judecată se face "prin lege", dând astfel libertate legiuitorului să statueze în aceste domenii. Așa fiind, prevederile criticate contribuie la determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor legitime ale creditorilor și debitorilor în cadrul executării silite, instituție procedurală al cărei scop este reprezentat de realizarea definitivă și practică a unor drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească sau un alt titlu executoriu. Invocând jurisprudența Curții Constituționale, Guvernul arată că asupra dispozițiilor art. 376 și ale art. 488 din Codul de procedură civilă Curtea s-a mai pronunțat, în sensul constituționalității acestora, prin Deciziile nr. 134/2002 și nr. 303/2002, respectiv prin
Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. În acest sens, arată că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1718 din Codul civil, ale art. 376, ale art. 488 și ale art. 494 din Codul de procedură civilă, precum și a celor ale
art. 56 alin. 2 din Legea bancară nr. 58/1998 , față de art. 44 și 53 din Constituție, întrucât, potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, arată că dispozițiile legale criticate au ca scop asigurarea executării prestației la care debitorul este obligat, fără a aduce atingere dreptului de proprietate al acestuia. De asemenea, apreciază că obligația de natură patrimonială stabilită în sarcina debitorului este o consecință a angajării răspunderii juridice contractuale sau delictuale a acestuia, iar la procedura executării silite se recurge numai în situația în care debitorul obligației stabilite prin hotărâre sau titlu executoriu nu execută de bunăvoie prestația la care este obligat. În susținerea acestui punct de vedere, invocă
Decizia Curții Constituționale nr. 217/2001 . Totodată, Avocatul Poporului arată că textele criticate instituie o restrângere legală a exercitării dreptului de proprietate al debitorului, în deplină conformitate cu prevederile art. 53 din Constituție. În ceea ce privește contrarietatea dispozițiilor legale criticate cu prevederile art. 124, ale art. 126 și ale art. 136 alin. (4) din Constituție, consideră că textele constituționale invocate nu au relevanță în cauza de față.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile
Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 1718 din Codul civil, ale art. 376, ale art. 488 și ale art. 494 din Codul de procedură civilă, precum și cele ale
art. 56 alin. 2 din Legea bancară nr. 58/1998 , dispoziții care au următorul conținut:
Articolul 1718
din Codul civil: "Oricine este obligat personal este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare."
Articolul 376
, art. 488 și art. 494 din Codul de procedură civilă:
- Art. 376: "Se învestesc cu formula executorie hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, înscrisurile autentice, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege.
Actele autentificate de o reprezentanță diplomatică sau consulară a României se vor putea învesti cu formula executorie de judecătoria domiciliului uneia din părțile părtașe la actul autentic.
Dacă nici una din părți nu are domiciliul cunoscut în țară, învestirea cu formula executorie se face de judecătoria sectorului III din Capitala României.";
- Art. 488: "Sunt supuse urmăririi silite imobiliare bunurile imobile.
Pot forma obiectul urmăririi silite imobiliare și dreptul de uzufruct asupra unui bun imobil, precum și dreptul de superficie.
Dreptul de servitute poate fi urmărit silit numai o dată cu fondul dominant căruia îi profită.";
- Art. 494: "Imobilele urmărite silit se valorifică prin vânzare la licitație publică, vânzare directă și prin alte modalități admise de lege. Dispozițiile art. 431 sunt aplicabile."
În ceea ce privește dispozițiile art. 56 alin. 2 din Legea bancară nr. 58/1988, ulterior sesizării Curții Constituționale acest act normativ a fost republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 24 ianuarie 2005, cu un nou titlu, și anume Legea privind activitatea bancară, iar ca urmare a renumerotării textelor, art. 56 alin. 2 a devenit art. 79 alin. 2, având același conținut. Ca atare, Curtea urmează a se pronunța asupra acestor din urmă dispoziții legale, potrivit cărora "Contractele de credit bancar, precum și garanțiile reale și personale, constituite în scopul garantării creditului bancar, constituie titluri executorii".
Autorii excepției susțin că dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 44, 53, 124, 126, respectiv ale art. 136 alin. (4), cu următorul conținut:
- Art. 44: "(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
(4) Sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității.
(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) și (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție.
(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.";
- Art. 53: "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.";
- Art. 124: "(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii.
(2) Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.
(3) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.";
- Art. 126: "(1) Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.
(2) Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.
(3) Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.
(4) Compunerea Înaltei Curți de Casație și Justiție și regulile de funcționare a acesteia se stabilesc prin lege organică.
(5) Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare. Prin lege organică pot fi înființate instanțe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.
(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar. Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale.";
- Art. 136 alin. (4): "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică."
Examinând excepția, Curtea constată că, în argumentarea criticii de neconstituționalitate potrivit căreia textele deduse controlului reglementează posibilități de trecere a bunurilor imobile din patrimoniul unei persoane fizice în acela al alteia, iar prin aceasta "se anulează pur și simplu dreptul de proprietate privată, ocrotit de Constituție", autorii excepției utilizează o premisă greșită, rezultat al absolutizării exercițiului dreptului de proprietate.
În acest sens, se face abstracție de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Curtea reține că finalitatea acestor prevederi constituționale constă în asigurarea realizării dreptului de proprietate, ca drept subiectiv fundamental, într-o dimensiune rezonabilă, de natură să asigure respectarea drepturilor și intereselor legitime ale altor subiecte de drept cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.
În condițiile în care participarea la circuitul civil, componentă esențială a vieții sociale, cu corolarul său - dobândirea de drepturi și asumarea de obligații -, constituie însăși rațiunea de a fi a oricărui subiect de drept, Curtea apreciază că ar fi fost un nonsens ca din acest circuit să fie exclus dreptul de proprietate, în maniera preconizată de autorul excepției. A accepta un atare punct de vedere ar însemna a institui o clauză de nerăspundere pentru titularul obligației asumate (debitor), pus astfel la adăpost împotriva valorificării silite a creanței de către creditorul său. Realizarea dreptului acestuia din urmă ar deveni dependentă exclusiv de bunul plac al debitorului, ceea ce ar afecta esențial securitatea circuitului civil. Așa fiind, Curtea constată că, examinate în contextul acestor considerații principiale, reglementările legale deduse controlului își relevă utilitatea și perenitatea, ele constituindu-se în limitări necesare ale dreptului de proprietate, impuse de rațiuni sociale majore și instituite de legiuitor în cadrul competenței sale constituționale.
De altfel, Curtea constată că o parte din dispozițiile legale criticate prin excepția de neconstituționalitate ce formează obiectul dosarelor de față, și anume art. 376 și 488 din Codul de procedură civilă, a mai fost supusă controlului de constituționalitate.
Astfel, prin
Decizia nr. 45 din 27 ianuarie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 8 martie 2005, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 376 alin. 1 din Codul de procedură civilă, iar în ceea ce privește art. 488 din același act normativ, Curtea s-a mai pronunțat prin decizii precum
Decizia nr. 217 din 3 iulie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 4 septembrie 2001, și
Decizia nr. 333 din 16 septembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 12 octombrie 2004, statuând că aceste dispoziții de lege sunt constituționale.
Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în aceste decizii își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), precum și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1718 din Codul civil, ale art. 376, ale art. 488 și ale art. 494 din Codul de procedură civilă, precum și ale
art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998
privind activitatea bancară, excepție ridicată de Ionel Bancu, Anastasia Bancu, Gheorghe Șușoi, Mariana Șușoi, Marian Tărăbășanu și Cornelia Tărăbășanu în dosarele nr. 1.537/2004, nr. 1.538/2004 și nr. 1.539/2004 ale Tribunalului Călărași.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 10 mai 2005.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA Magistrat-asistent, Ingrid Alina Tudora
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.