Decizia nr. 298/2006

Cu adresa nr. XXXV/448 din 23 februarie 2006, Secretarul general al Senatului a trimis Curții Constituționale sesizarea formulată de 37 de senatori, în temeiul dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, referitoare la neconstituționalitatea Legii privind reforma în domeniul sănătății, adoptată în conformitate cu prevederile art. 114 alin. (3) din Constituție de Camera Deputaților și de Senat în ședința comună din 21 februarie 2006.

Autorii sesizării sunt: Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Ion Solcanu, Otilian Neagoe, Radu Cristian Georgescu, Antonie Iorgovan, Ioan Chelaru, Viorel Arcaș, Octav Cozmâncă, Ovidiu Teodor Crețu, Petre Daea, Cristian Diaconescu, Teodor Filipescu, Ion Florescu, Vasile Ion, George-Cristian Maior, Radu Cătălin Mardare, Petru Șerban Mihăilescu, Ion Moraru, Traian Novolan, Sorin Mircea Oprescu, Adrian Păunescu, Mihail Popescu, Dan Mircea Popescu, Ion Rădoi, Aristide Roibu, Ilie Sârbu, Doina Silistru, Aurel Gabriel Simionescu, Viorel Ștefan, Sever Șter, Doru Ioan Tărăcilă, Emil Răzvan Theodorescu, Angel Tîlvăr, Ion Toma, Vasile Ioan Dănuț Ungureanu și Ion Vărgău.

Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 1.611 din 23 februarie 2006, formând obiectul Dosarului nr. 216A/2006.

Prin sesizare, autorii acesteia critică pentru neconstituționalitate atât legea în ansamblul său, cât și unele titluri și articole ale legii, după cum urmează:

I. Critici de neconstituționalitate ce vizează legea în ansamblu

1. Legea încalcă principiul separației puterilor consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție și principiul potrivit căruia Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, prevăzut de art. 61 alin. (1) cu raportare la art. 114 alin. (1) și la art. 115 alin. (1) și (6) din Constituție.

În această privință autorii sesizării consideră că utilizarea metodei de legiferare prin angajarea răspunderii Guvernului nu a fost dictată de necesități obiective, ci de interese politicianiste subiective. În acest caz nu mai subzistă nici motivația acceptată de Curtea Constituțională în soluții anterioare, potrivit căreia existența unui scop unic, care rezidă în urgența îndeplinirii cerințelor pentru aderarea României la Uniunea Europeană, justifică angajarea răspunderii Guvernului chiar și asupra unui pachet complex de legi. Condițiile restrictive în care pot fi adoptate ordonanțe de urgență, prevăzute de art. 115 alin. (4) și (6) din Constituția revizuită, spiritul acestor reglementări trebuie avute în vedere, prin analogie, și la examinarea constituționalității legiferării prin angajarea răspunderii.

Ca urmare a consacrării exprese în Constituția revizuită a principiului separației puterilor, s-a întărit rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare și s-a diminuat rolul legislativ al Guvernului, atât prin angajarea răspunderii, cât și prin emiterea de ordonanțe de urgență. Prin urmare, art. 114 alin. (1) nu-i mai îngăduie Guvernului să stabilească în mod suveran structura unei legi pentru care își angajează răspunderea. Asumarea răspunderii pe legi complexe poate fi justificată numai atunci când procedura obișnuită de legiferare nu este de natură a înlătura starea de pericol, care se află în fața echipei guvernamentale.

2. Actul normativ criticat contravine obligației de respectare a legii, înscrisă ca un principiu general în art. 1 alin. (5) cu raportare la art. 34 alin. (3) din Constituție.

Printr-un număr foarte mare de texte din întreaga lege se fac trimiteri la norme și instrucțiuni care urmează să fie elaborate de Guvern, de Ministerul Sănătății Publice și de alte autorități ale administrației publice, ceea ce face ca, în final, cerințele art. 34 alin. (3) din Constituție să nu fie realizate prin lege, ci prin norme de sorginte ministerială sau guvernamentală deci prin acte administrative normative. Se exemplifică din toate titlurile legii prevederile potrivit cărora competențele în desfășurarea activității de sănătate publică, adoptarea unor regulamente de organizare și funcționare, stabilirea unor norme tehnice și metodologice, restructurarea unor instituții, înființarea de agenții, stabilirea criteriilor de clasificare a instituțiilor sanitare, înființarea, organizarea și competența unor comisii de specialitate și școli, contracte-cadru de asigurare, lista medicamentelor și altele urmează a fi elaborate ori aprobate prin hotărâri ale Guvernului, prin ordine ale ministrului sănătății publice ori prin acte ale altor autorități ale administrației publice.

3. Legea încalcă principiul statului de drept și principiul obligativității legii, prin raportare la principiul drepturilor și garanțiilor câștigate, implicit al stabilității raporturilor juridice civile.

Dispozițiile legii, într-un termen scurt sau mediu de aplicare, vor avea ca efect, urmare și a ordinelor ministeriale ce vor fi emise, schimbarea situațiilor existente din sistemul sanitar, întreruperea efectelor unor contracte de administrare, a unor contracte civile, a unor contracte de prestări servicii. În același timp, vor fi revocați conducătorii instituțiilor sanitare, învestiți în baza

Legii spitalelor nr. 270/2003 , urmând să fie numite alte persoane prin exercitarea unei puteri excesive de ministrul sănătății publice.

Autorii sesizării consideră că aceste reglementări sunt incompatibile cu principiul consacrat de art. 1 alin. (5) cu referire la art. 53 și prin raportare la prevederile art. 115 alin. (6), respectiv ale art. 152 alin. (2) din Constituție, referitoare la regimul drepturilor, libertăților și îndatoririlor, cât și la interdicția suprimării drepturilor fundamentale.

II. Critici de neconstituționalitate ce vizează titluri ale legii

1. Titlul I este contrar principiului statului de drept, iar normele juridice cuprinse în acest titlu nu sunt redactate în mod logic și coerent, contravenind astfel principiilor care rezultă din art. 1 alin. (3) și (5), art. 4, 16, 21, 57 și din art. 137 alin. (1) din Constituție. Acest titlu cuprinde un fel de "declarații de principii", care nu au substanță juridică, nu pot fi considerate norme juridice în sensul regulilor de tehnică legislativă, consacrate de

Legea nr. 24/2000 .

Prin prevederile acestui titlu nu sunt clarificate noțiunile de bază și principiile cu care se operează în cuprinsul legii. Ca urmare a lipirii mecanice a 17 proiecte de lege distincte într-o lege mamut nu este asigurată coerența reglementării. Fiecare titlu are definite noțiunile și principiile sale, care nu au legătură, pe fondul soluției, cu noțiunile și principiile din titlul I. Astfel, reglementările din titlul I apar ca fiind inutile și chiar periculoase pentru procesul de punere în aplicare.

2. Titlul II este, de asemenea, inutil și lipsit de o bază constituțională. Așa numitele "programe naționale de sănătate", care urmează să fie implementate de Agenția Națională pentru Programe de Sănătate, apar ca norme juridice primare, urmând a fi elaborate de alte organe, iar nu de Parlament, conform art. 61 din Constituție, sau de Guvern când emite ordonanțe potrivit art. 108, coroborat cu art. 115 din Constituție. Înființarea Agenției Naționale pentru Programe de Sănătate în structura Ministerului Sănătății Publice, iar nu în subordinea ministerului ori ca un organ autonom, este contrară prevederilor art. 116 alin. (2) din Constituție.

3. Titlul III cuprinde reglementări cu caracter confuz și contradictoriu, ceea ce contravine principiilor constituționale referitoare la inițiativa legislativă. Se utilizează termeni fără semnificație juridică. Unele prevederi, ca de exemplu definiția de la art. 60 lit. d) sunt discriminatorii, contrare prevederilor art. 16 și 41 din Constituție.

4. Titlul IV cuprinde definiții fără logică internă și de multe ori ancorate în expresii tehnice din medicină, care nu pot fi înțelese de cetățeni, făcând legea inaplicabilă, contrar principiului constituțional cu privire la rațiunea de a fi a legii.

În art. 124 se reglementează, practic, suspendarea prevederilor legale prin norme de aplicare, contrar principiului consacrat de art. 108 alin. (2) din Constituție.

5. Titlul V nu cuprinde definirea noțiunilor de bază cu care operează, ceea ce face inaplicabilă legea, contrar prevederilor art. 78 din Constituție.

În acest titlu, prin art. 128 se prevede înființarea unei comisii, ca organ central de specialitate al administrației de stat, în subordinea primului-ministru, contrar prevederilor art. 116 alin. (2) din Constituție.

6. Titlul VI cuprinde reglementări inutile, paralele, datorită copierii prevederilor legale în vigoare.

7. Titlul VII este inutil, în mare parte ca și titlul precedent, cu deosebirea că prevederile

Legii spitalelor nr. 270/2003

sunt preluate cu unele modificări propagandistice și care servesc scopului de vendetă politică. Modul cum este reglementată conducerea unităților sanitare nu asigură îndeplinirea obligațiilor statului, prevăzute de art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituție.

Stabilirea incompatibilităților contravine prevederilor art. 2 alin. (1), ale art. 16, 37, 69 și ale art. 71 alin. (3) din Constituție. Înlocuirea structurilor de conducere colectivă, prevăzute de

Legea spitalelor nr. 270/2003

ca fiind constituite pe criteriul reprezentării autorităților centrale și locale implicate, cu cele numite de ministrul sănătății publice, contravine principiului democrației, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituție. Numirea de ministrul sănătății publice și a reprezentanților consiliilor locale și ai universităților încalcă principiile autonomiei locale și ale autonomiei universitare, prevăzute de art. 120 alin. (1), respectiv de art. 32 alin. (6) din Constituție.

Reglementarea modului de finanțare a spitalelor este contrară prevederilor art. 34, coroborat cu art. 47 și prin raportare la art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituție.

Contrar prevederilor art. 8, 40 și 102 din Constituție, dispozițiile acestui titlu conduc la subordonarea politică a conducerii tuturor spitalelor, asigurând ministrului sănătății publice un drept discreționar în privința numirii și a destituirii conducătorilor.

8. Titlul VIII reiterează prevederile legale în vigoare, referitoare la asigurările sociale de sănătate. Contrar prevederilor art. 116 alin. (2), coroborat cu art. 117 alin. (3) din Constituție, prin dispozițiile din acest titlu se urmărește subordonarea politică și a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, declarată doar formal ca fiind autonomă.

9. Titlul IX cuprinde reglementări inutile și inaplicabile. Nu intră în competența Guvernului adoptarea unor asemenea reglementări prin formula angajării răspunderii. Aceste reglementări aparțin structurilor de la nivelul Uniunii Europene.

10. Titlurile X și XI cuprind reglementări de mare impact și de o sensibilitate extremă pentru populație, care nu puteau fi adoptate prin evitarea dezbaterilor parlamentare, fiind indicate ample dezbateri în opinia publică, chiar și în cazul legiferării în procedura obișnuită.

S-au introdus prin acest titlu taxe care nu au nici o bază constituțională, fiind chiar contrare prevederilor art. 137, 138 și 139 cu raportare la art. 56 din Constituție.

Sunt menționate în sesizare numeroase articole din majoritatea titlurilor legii, din care rezultă, în opinia autorilor sesizării, că prin acest pachet legislativ s-a urmărit un scop politic, strict de partid, acela ca la conducerea instituțiilor nou înființate și a celor reorganizate să fie alese persoane din cercul de interese al Guvernului.

11. Titlurile XII, XIII și XIV preiau, de asemenea, cu unele modificări, dispozițiile altor acte normative în vigoare, relativ recent adoptate în vederea îndeplinirii condițiilor cerute la încheierea capitolului consacrat sănătății publice în negocierile cu Uniunea Europeană. Modificările operate urmăresc și în acest caz subordonarea politică a structurilor profesionale.

12. Titlul XV cuprinde unele dispoziții neconstituționale, care vor fi analizate punctual în sesizare.

13. Titlul XVI cuprinde reglementări complet inutile și de natură a crea un precedent legislativ foarte periculos. Acest titlu încalcă principii care stau la baza sistemului de învățământ, aducând atingere garanțiilor realizării dreptului la învățătură, cât și principiul rezolvării prin

Legea învățământului nr. 84/1995

a problemelor legate de organizarea generală a învățământului.

Organizarea Școlii Naționale de Sănătate Publică și Management Sanitar excedează formelor prin care se realizează învățământul, prevăzute de Constituție, deci reglementarea adaugă la Constituție. În același timp, această reglementare instituie un regim privilegiat, discriminatoriu, înființarea școlii fiind prevăzută și cu nesocotirea obligației statului de a proteja concurența loială.

14. Titlul XVII cuprinde reglementări neconstituționale pentru motive identice în mare parte cu cele invocate în legătură cu titlul consacrat spitalelor. Se observă însă că modificările aduse sunt determinate de absorbția în legislația internă a normelor comunitare în materie.

III. Critici de neconstituționalitate ce vizează anumite articole ale legii

Autorii sesizării susțin că la criticile de ordin general, care vizează neconstituționalitatea pachetului legislativ în ansamblu, se adaugă și o serie de alte motive referitoare la conflictul numeroaselor articole ale legii cu texte din Constituție. Articolele considerate ca fiind neconstituționale nu le indică în totalitate, ci doar cu titlu exemplificativ, astfel:

1. Din art. 9, ca și din alte articole, rezultă că Ministerul Sănătății Publice ar avea rolul de a asigura politica internă a țării, rol pe care, potrivit art. 102 alin. (1) din Constituție, îl poate avea numai Guvernul. Textele de lege respective, contrar art. 116 alin. (1) din Constituție, conturează o poziție a Ministerului Sănătății Publice fie paralelă cu cea a Guvernului, fie subordonată acestuia.

Situația este similară și în privința prevederilor art. 40 și 45 din lege, referitoare la o rezervă ministerială, respectiv la coordonarea programelor naționale de sănătate, care pot aparține numai Guvernului.

2. Dispozițiile art. 47 alin. (1) și (2) din lege sunt contrare prevederilor art. 116 alin. (2) din Constituție, deoarece prevăd înființarea Agenției Naționale pentru Programe de Sănătate, deci a unui organism central de specialitate, în structura Ministerului Sănătății Publice, cu rang de direcție, precum și relația de colaborare dintre acest organism și Ministerul Muncii Solidarității Sociale și Familiei. Un organ central de specialitate al administrației publice poate ființa numai în subordinea Guvernului ori a unui minister sau ca autoritate administrativă autonomă.

3. Pentru încălcarea acelorași prevederi constituționale, cât și a prevederilor art. 107, sunt neconstituționale dispozițiile art. 128, referitoare la înființarea Comisiei Interdepartamentale pentru Asistență Medicală Comunitară în subordinea primului-ministru.

4. Dispozițiile art. 146, referitoare la prelevarea de organe, și informațiile pe care trebuie să le cuprindă declarația prevăzută în anexa nr. 1 sunt în conflict cu prevederile art. 22 din Constituție, care consacră dreptul fundamental al omului la integritatea fizică și psihică.

5. Prin art. 180 alin. (1) este stabilită o incompatibilitate între calitatea de manager de spital, care nu este o funcție publică de autoritate, și cea de parlamentar. Potrivit art. 71 coroborat cu art. 65 alin. (2) lit. j) din Constituție, o asemenea incompatibilitate putea fi stabilită numai prin lege organică, care nu putea fi alta decât legea privind statutul deputaților și senatorilor. Prin urmare, Guvernul nu-și putea asuma răspunderea printr-un proiect de lege care vizează statutul parlamentarilor.

6. Textul art. 201 este contrar prevederilor art. 136 alin. (4) teza a doua din Constituție, prin aceea că, neprevăzând darea în administrare, restrânge modalitățile constituționale de exploatare a bunurilor din domeniul public numai la închiriere.

7. Art. 208 alin. (7), prevăzând dreptul de control al Ministerului Sănătății Publice asupra sistemului asigurărilor sociale de sănătate, deși Casa Națională de Asigurări de Sănătate este organizată ca o instituție publică autonomă, intră în conflict cu prevederile art. 116 alin. (2) și ale art. 117 alin. (3) din Constituție.

8. Dispozițiile art. 448, 449, 451, ca și ale altor articole similare, cum ar fi art. 620 sau 622, spre exemplu, prin care se instituie în mod obligatoriu o jurisdicție administrativă specială și se prevede competența tribunalului în soluționarea contestațiilor împotriva sancțiunilor aplicate de comisia disciplinară, sunt contrare prevederilor art. 21 alin. (4), art. 52, art. 73 lit. k) și ale art. 126 alin. (6).

9. Art. 458, prevăzând că din structura de conducere a Colegiului Medicilor din România fac parte, de drept, miniștri, secretari de stat și alții, este contrar prevederilor art. 40 din Constituție, referitoare la dreptul de asociere liberă.

10. De asemenea, este contrar prevederilor art. 40 din Constituție și art. 500 din lege, care califică Colegiul Medicilor din România ca fiind un organism public, adică o autoritate publică. Structurile publice nu sunt afectate dreptului la asociere al cetățenilor, ci exercitării drepturilor politice.

Aceeași critică de neconstituționalitate se susține și în privința art. 576 din lege.

11. Art. 673, reglementând competența instanțelor de contencios administrativ și, în una și aceeași problemă, competența instanțelor de drept comun, contravine prevederilor art. 126 alin. (6) din Constituție.

Este criticată și neconstituționalitatea cap. VI din titlul XV, prin care se reglementează o jurisdicție specială administrativă obligatorie și nu gratuită.

12. Întreaga construcție referitoare la Școala Națională de Sănătate Publică și Management Sanitar apare ca fiind contrară principiilor consacrate de art. 32 prin raportare la art. 73 lit. n) din Constituție, iar coordonarea acestei instituții publice centrale de ministrul sănătății publice prevăzută în art. 682 vine în conflict cu prevederile art. 116 alin. (2) din Constituție.

În concluzie autorii sesizării solicită, în principal, declararea ca fiind neconstituțională a legii în întregime, iar în subsidiar, să fie declarate neconstituționale toate titlurile legii, cu excepția titlurilor XV și XVII, ori să fie declarate ca fiind neconstituționale toate textele de lege nominalizate în cuprinsul sesizării.

În conformitate cu dispozițiile

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sesizarea a fost transmisă președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a comunică punctele lor de vedere.

Guvernul României a transmis punctul său de vedere cu adresa înregistrată sub nr. 2.201 din 13 martie 2006, în sensul că sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, adoptarea legii criticate prin procedura de legiferare a angajării răspunderii nu contravine vreunui principiu sau dispoziții constituționale, fiind justificată în mod obiectiv de necesitatea adoptării cu celeritate de măsuri legislative având ca finalitate reformarea întregului sistem sanitar, iar pe de altă parte, titlurile și dispozițiile legii sunt în deplină concordanță cu prevederile și principiile constituționale.

Președintele Camerei Deputaților și cel al Senatului nu au comunicat punctele lor de vedere.

La data de 28 februarie 2006 Ministerul Sănătății, sub semnătura ministrului, a depus la Curtea Constituțională o cerere de intervenție în interes propriu, întemeiată pe prevederile art. 49 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin care se solicită introducerea în cauză a ministerului și invitarea ministrului la dezbaterea sesizării de neconstituționalitate.

În ședința plenului Curții din de data 15 martie 2006, în temeiul dispozițiilor

art. 14 din Legea nr. 47/1992 , cererea a fost respinsă ca fiind inadmisibilă, deoarece regula procedurală reglementată prin art. 49 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu este compatibilă cu natura procedurii în fața Curții Constituționale.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituționalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere comunicat de Guvernul României și dispozițiile Legii privind reforma în domeniul sănătății, raportate la prevederile Constituției României și la dispozițiile

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție și ale

art. 1, 10, 15, 16 și 18 din Legea nr. 47/1992 , Curtea a fost legal sesizată și este competentă să soluționeze sesizarea de neconstituționalitate formulată de cei 37 de senatori.

Examinând criticile de neconstituționalitate formulate de autorii sesizării, Curtea reține că acestea sunt grupate în trei categorii: cele care vizează legea în ansamblul său, cele care vizează titluri ale legii și cele care vizează dispoziții ale legii criticate.

I. Cu privire la criticile de neconstituționalitate ce vizează legea în ansamblu

1. În opinia grupului de senatori care a formulat sesizarea, Legea privind reforma în domeniul sănătății este neconstituțională în primul rând pentru că a fost adoptată cu încălcarea procedurii de legiferare, ceea ce contravine principiului separației și echilibrului puterilor, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție, și "monopolului legislativ al Parlamentului", consacrat de art. 61 alin. (1) din Constituție.

Curtea constată că aceste critici nu sunt întemeiate, întrucât prin adoptarea Legii privind reforma în domeniul sănătății pe calea angajării răspunderii Guvernului nu a fost încălcat principiul constituțional al separației și echilibrului puterilor, având în vedere că, recurgând la această procedură de legiferare, puterea executivă nu s-a substituit puterii legislative. Guvernul și-a exercitat dreptul de inițiativă legislativă, în conformitate cu art. 114 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia acesta își poate angaja răspunderea în fața Camerelor reunite ale Parlamentului, printre altele, și asupra unui proiect de lege.

Referitor la critica de neconstituționalitate privind imposibilitatea adoptării unui pachet de legi prin procedura angajării răspunderii Guvernului, Curtea observă că, în cazul de față, Guvernul și-a angajat răspunderea în fața Camerelor reunite ale Parlamentului asupra unui proiect de lege care conține reglementări ample din domeniul sănătății. Dispozițiile art. 114 din Constituție nu prevăd cerințele pe care trebuie să le îndeplinească un proiect de lege sub aspectul structurii sale și al întinderii domeniului de reglementare. În jurisprudența sa, prin

Decizia nr. 375/2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Curtea Constituțională a statuat că proiectul de lege asupra căruia Guvernul își angajează răspunderea poate să aibă și un caracter complex, să fie structurat pe mai multe titluri, capitole și secțiuni și să reglementeze mai multe domenii, dacă există o legătură între ele ori dacă există un scop sau un interes general unic.

În acest sens Curtea reține că Legea privind reforma în domeniul sănătății are un scop unic, și anume realizarea unei reforme cuprinzătoare în domeniul sănătății. Astfel, este de observat că reglementările legii se încadrează în sfera măsurilor de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei, care, potrivit art. 34 alin. (3) din Constituție, trebuie stabilite prin lege.

Susținerea autorilor sesizării în sensul că, în vederea aderării la Uniunea Europeană, a fost închis capitolul de negociere privind sănătatea, iar tratatul de aderare a fost ratificat, nu are nicio relevanță, întrucât necesitatea realizării reformei în diferite domenii se poate impune oricând deci și după aderare.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea rolului Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării, rol consolidat ca urmare a revizuirii Constituției care a avut ca efect, în opinia autorilor sesizării, diminuarea rolului legislativ al Guvernului, Curtea reține că, potrivit art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, însă instituirea și a altor modalități de legiferare, și anume angajarea răspunderii Guvernului și delegarea legislativă, nu aduce atingere "monopolului legislativ al Parlamentului", atâta timp cât aceste modalități sunt utilizate în condițiile prevăzute de Constituție.

De altfel, adoptarea unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului este o procedură legislativă parlamentară. Adoptarea proiectului de lege, elaborat de Guvern, pe calea acestei proceduri, respectă regulile specifice procedurii ordinare de adoptare a legii, cu unele excepții (suprimarea dezbaterilor în comisii și în plen), ceea ce nu duce la caracterizarea exclusiv guvernamentală a mecanismului de promovare a proiectului de lege. Ca atare, între aprobarea unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului și adoptarea unei ordonanțe de urgență există deosebiri constituționale semnificative. Condițiile restrictive prevăzute pentru reglementarea prin ordonanță de urgență nu pot fi avute în vedere la examinarea constituționalității legiferării prin angajarea răspunderii Guvernului, întrucât la interpretarea și aplicarea dispozițiilor și principiilor constituționale nu este admisă metoda analogiei. Dacă legiuitorul constituant ar fi dorit să impună aceleași condiții pentru ambele proceduri de legiferare, ar fi prevăzut aceasta în mod expres.

2. O altă critică de neconstituționalitate se referă la încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, care instituie obligativitatea respectării legii, prin aceea că numeroase texte din cuprinsul legii prevăd emiterea ulterioară de către Guvern, de către Ministerul Sănătății Publice și de alte autorități ale administrației publice a unor hotărâri, norme și instrucțiuni care ar constitui norme de reglementare primară, a unor măsuri în domeniul ocrotirii sănătății, iar, în conformitate cu art. 34 alin. (3) din Constituție, astfel de măsuri se stabilesc potrivit legii.

Incontestabil, textele de lege criticate prevăd adoptarea ulterioară a numeroase hotărâri ale Guvernului, ordine, instrucțiuni și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ale unor organe ale administrației publice centrale de specialitate, pentru aprobarea unor regulamente, statute, metodologii sau norme cu caracter predominant tehnic. Curtea însă are în vedere că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție și

art. 75 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004, se impune ca aceste reglementări să fie emise numai pe baza și în executarea legii. Aceste reglementări, fiind norme secundare, emise în aplicarea și executarea legii, trebuie să aibă caracter tehnic. În plus, Curtea reține că autoritățile publice au obligația constituțională de a-și exercită atribuțiile cu bună-credință, în limitele competenței, neputându-se, așadar, prezuma elaborarea acestor acte juridice cu încălcarea Constituției. Examinarea constituționalității unor asemenea reglementări este un act subsecvent emiterii lor, putând fi realizată de către instanțele judecătorești, potrivit competenței acestora, numai în raport cu conținutul normelor ce vor fi elaborate.

De altfel, obligativitatea respectării legilor, prevăzută la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală nu implică imposibilitatea modificării sau abrogării legii prin alte acte juridice cu forță echivalentă. Mai mult, preluarea reglementărilor din alte acte normative în vigoare într-o reglementare complexă, care urmărește să fie atotcuprinzătoare, ridică doar probleme de aplicare a legii, iar nu de constituționalitate, chiar dacă nu se dispune expres abrogarea reglementării anterioare.

3. Cea de-a treia critică de neconstituționalitate a legii vizează încălcarea principiului constituțional al statului de drept, consacrat în art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, și nerespectarea drepturilor câștigate, întrucât, în opinia autorilor sesizării, dispozițiile legii criticate și ordinele ministeriale ce se emit în executarea acesteia vor determina schimbarea situației în sistemul sanitar, încetarea sau suspendarea efectelor unor contracte și revocarea din funcție a unor persoane care fac parte din organe de conducere.

Curtea constată că aceste motive nu sunt veritabile critici de neconstituționalitate a legii, ci constituie probleme de interpretare și aplicare a legii, care nu intră în competența Curții Constituționale. În cazul unei aplicări greșite a legii, instanțele judecătorești sunt cele chemate să restabilească ordinea juridică prin actul de înfăptuire a justiției. De altfel, Curtea reține că legiuitorul este suveran în elaborarea politicii legislative în domeniul sanitar, putând așadar, față de evoluția relațiilor sociale, să adapteze măsurile legislative care se circumscriu acestui domeniu.

Cu privire la legea criticată în ansamblu sub aspectul redactării sale, Curtea constată că legea examinată nu este caracterizată printr-un stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, că ea conține reglementări paralele, neexistând o sistematizare a ideilor care să conducă la armonia interioară a actului normativ, și că în cuprinsul său sunt utilizate concepte și noțiuni juridice inadecvate și confuze, ceea ce poate genera probleme și greutăți în aplicarea dispozițiilor legii. Curtea însă se limitează la constatarea acestor deficiențe de redactare, deoarece, potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului."

II. Cu privire la criticile de neconstituționalitate ce vizează titluri ale legii

Autorii sesizării solicită declararea ca neconstituționale a titlurilor legii, cu excepția titlurilor XV și XVII, din care urmează să fie eliminate articolele criticate în mod distinct pentru neconstituționalitate, pentru următoarele motive:

- contravin principiului statului de drept pentru că reglementările sunt redactate ilogic și incoerent, ele nu clarifică "noțiunile de bază și principiile cu care operează", iar definițiile nu au legătură cu fondul soluției de reglementare;

- prevăd elaborarea unor norme juridice primare de către alte organe decât autoritatea legiuitoare;

- prevăd înființarea unor organe de specialitate ale administrației publice centrale în structura Ministerului Sănătății Publice sau în subordinea primului-ministru, iar nu în subordinea Guvernului ori a unor ministere;

- cuprind norme inutile, fie pentru că nu aduc soluții aplicabile, fie pentru că sunt confuze, fie pentru că folosesc termeni fără semnificație juridică ori termeni tehnici de neînțeles pentru cetățeni, definiții fără logică internă, fie pentru că sunt paralele cu reglementări existente în alte acte normative în vigoare;

- prevăd posibilitatea suspendării unor dispoziții legale prin norme de aplicare;

- prevăd unele incompatibilități între funcții, ce pot fi reglementate numai prin alte legi;

- duc la subordonarea politică a conducerilor instituțiilor sanitare;

- cuprind reglementări aplicabile structurilor de la nivelul Uniunii Europene, ceea ce contravine art. 20 din Constituție;

- sunt adoptate, cu evitarea dezbaterilor parlamentare și publice, unele dintre reglementări având mare impact pentru populație;

- aduc atingere realizării dreptului la învățătură, prevăzut de art. 32 din Constituție.

În susținerea acestor critici sunt exemplificate unele articole care, în cea mai mare parte, sunt reiterate la criticile de neconstituționalitate ce vizează în mod distinct articole ale legii.

Examinând aceste critici de neconstituționalitate, Curtea constată că eventuala neconcordanță a unor dispoziții cuprinse în titlurile legii cu prevederile constituționale nu poate avea ca efect declararea neconstituționalității întregului titlu, ci constituționalitatea textelor din legea criticată urmează a fi examinată în concret, analizându-se conținutul normativ al acestora.

În ceea ce privește criticile referitoare la modul de redactare a legii și termenii utilizați, logica și coerența reglementării, conciziunea normelor, la elaborarea unor norme juridice primare de către alte organe decât autoritatea legiuitoare și la adoptarea legii cu evitarea dezbaterilor parlamentare și publice, Curtea observă că aceste critici au fost deja examinate la pct. I.

Referitor la critica privind existența în cuprinsul legii a unor reglementări aplicabile structurilor de la nivelul Uniunii Europene, în titlul IX "Cardul european și cardul național de asigurări sociale de sănătate" și în titlul XVII "Medicamentul", Curtea constată că preluarea unor reglementări adoptate de forurile Uniunii Europene nu semnifică depășirea competențelor, ci implementarea în dreptul intern a dreptului comunitar. Mai mult, art. 863 lit. d) din legea criticată prevede că aceste dispoziții intră în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană.

Curtea observă că celelalte critici de neconstituționalitate referitoare la titlurile legii sunt reiterate la criticile de neconstituționalitate ce vizează în mod distinct articole ale legii și, ca atare, urmează să fie, acolo, examinate.

III. Cu privire la critici ce vizează anumite articole ale legii

A. O altă categorie de critici de neconstituționalitate privește următoarele dispoziții din Legea privind reforma în domeniul sănătății:

1. - Art. 9 alin. (1): "Programele naționale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii și strategiei sănătății publice de către Ministerul Sănătății Publice, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică.";

- Art. 40: "(1) Pentru situații speciale cu implicații asupra sănătății publice se constituie rezerva Ministerului Sănătății Publice, care cuprinde medicamente, seruri, vaccinuri, dezinfectante, insecticide, dispozitive medicale și alte materiale specifice, iar la nivelul autorităților de sănătate publică județene și a municipiului București, rezerva antiepidemică.

(2) Normele metodologice de constituire, păstrare și utilizare a rezervei Ministerului Sănătății Publice și a rezervei antiepidemice se stabilesc prin ordin al ministrului sănătății publice.";

- Art. 45 alin. (2): "Ministerul Sănătății Publice asigură proiectarea și coordonarea realizării programelor naționale de sănătate, în acord cu politicile și strategiile naționale de sănătate."

Cu privire la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (1), ale art. 40 și ale art. 45 alin. (2), raportată la prevederile constituționale ale art. 102 alin. (1) privind rolul și structura Guvernului și ale art. 116 alin. (1) privind structura administrației publice centrale de specialitate, Curtea observă că realizarea politicii interne și externe a țării și conducerea generală a administrației publice este o prerogativă a Guvernului, iar dispozițiile de lege examinate nu reglementează substituirea Ministerului Sănătății Publice în exercitarea atribuțiilor Guvernului. Sarcina acestui minister este aplicarea politicii și strategiei sănătății publice, domeniu de specialitate determinat corespunzător rolului organelor de specialitate ale administrației publice centrale, exercitat evident sub conducerea Guvernului, în temeiul art. 116 alin. (1) din Constituție.

Referitor la rezerva de medicamente și de dispozitive medicale ce urmează a fi constituită la nivelul Ministerului Sănătății Publice și la rezerva antiepidemică de la nivelul autorităților de sănătate publică județene și a municipiului București, potrivit art. 40 alin. (1) din lege, Curtea constată că acestea cuprind doar medicamente și materiale necesare în situații speciale pentru apărarea sănătății publice și nu pot fi confundate cu rezervele de stat gestionate de Guvern, care sunt rezerve naționale, destinate stocării îndelungate.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a art. 45 alin. (2) din lege, Curtea constată că, pentru motivele arătate anterior, competența Ministerului Sănătății Publice de a asigura proiectarea și coordonarea realizării programelor naționale de sănătate decurge din atribuțiile ce îi revin în calitate de organ specializat al administrației publice în aplicarea politicii interne în domeniul sănătății.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 9 alin. (1), ale art. 40 și ale art. 45 alin. (2) din legea criticată sunt constituționale.

2. Art. 47: "(1) Pentru proiectarea și realizarea programelor naționale de sănătate se înființează Agenția Națională pentru Programe de Sănătate, care funcționează în structura Ministerului Sănătății Publice, cu rang de direcție.

(2) Pentru realizarea atribuțiilor, Agenția Națională pentru Programe de Sănătate colaborează cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, alte instituții și organizații guvernamentale și neguvernamentale."

Examinând dispozițiile art. 47 din lege, raportate la prevederile art. 107 și ale art. 116 din Legea fundamentală privind primul-ministru și structura administrației publice centrale de specialitate, Curtea reține că acestea sunt constituționale, întrucât nu rezultă că Agenția Națională pentru Programe de Sănătate ar fi concepută ca "alt organ de specialitate" în sensul art. 116 alin. (2) din Constituție, ci este un compartiment de specialitate, cu rang de direcție, în cadrul aparatului propriu al Ministerului Sănătății Publice, cu atribuții de a acționa într-un segment deosebit de important al competenței acestui minister.

3. Art. 128: "(1) Pentru coordonarea programelor naționale de asistență medicală comunitară se înființează Comisia Interdepartamentală pentru Asistență Medicală Comunitară aflată în subordinea primului-ministru, numită în continuare Comisie.

(2) Comisia se constituie dintr-un președinte și un număr impar de membri, reprezentanți ai Ministerului Sănătății Publice, Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap, Agenției Naționale pentru Protecția Familiei, Ministerului Administrației și Internelor, precum și ai organizațiilor sau asociațiilor autorităților locale.

(3) Atribuțiile, regulamentul de organizare și funcționare, precum și componența nominală a Comisiei se stabilesc prin hotărâre a Guvernului."

Analizând dispozițiile art. 128 din lege, în raport cu prevederile constituționale ale art. 107 privind primul-ministru și ale art. 116 privind structura administrației publice centrale de specialitate, Curtea reține că este nefondată critica de neconstituționalitate, pentru următoarele motive:

Guvernul, ca autoritate publică a puterii executive care asigură realizarea politicii interne a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, are și funcția de a asigura urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în domeniul social, cum este și cel al sănătății publice, prin instituțiile și organismele care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului, astfel cum rezultă din art. 102 din Legea fundamentală și din dispozițiile

art. 1 din Legea nr. 90/2001

privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001.

Potrivit

art. 107 din Constituție și prevederilor concordante ale Legii nr. 90/2001

privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, primul-ministru, în calitatea sa de conducător al Guvernului, este cel care coordonează activitatea membrilor acestuia, putând ca, în scopul rezolvării unor probleme operative, să constituie, prin decizie, comisii interministeriale.

Or, Comisia Interdepartamentală pentru Asistență Medicală Comunitară, prin complexitatea sferei sale de activitate, nu are caracterul unui organ de specialitate în sensul art. 116 alin. (2) din Constituție, ci are natura juridică a unei comisii administrative aflate în subordinea primului-ministru, care se înființează prin lege, iar atribuțiile, regulamentul de organizare și funcționare, precum și componența nominală a acesteia urmează să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului.

4. Art. 146: "(1) Prelevarea de organe, țesuturi sau celule de la donatorul viu se va efectua cu avizul comisiei de avizare a donării de la donatorul viu constituită în cadrul spitalului în care se efectuează transplantul; această comisie va evalua motivația donării și va controla respectarea drepturilor pacienților, conform modelului prevăzut în anexa nr. 1.

(2) Comisia de avizare a donării de la donatorul viu va avea următoarea componență: un medic cu pregătire în bioetică din partea colegiului medicilor județean sau al municipiului București, un psiholog sau un medic psihiatru și un medic primar, angajat al spitalului și având atribuții de conducere în cadrul acestuia, neimplicat în echipa de transplant.

(3) Această comisie va funcționa conform unui regulament emis de către Agenția Națională de Transplant, cu consultarea Comisiei de Bioetică a Ministerului Sănătății Publice.

Regulamentul va fi aprobat prin ordin al ministrului sănătății publice.

(4) Comisia va evalua atât donatorul cât și primitorul care vor fi supuși unui examen psihologic și/sau psihiatric, având ca scop testarea capacității de exercițiu, precum și stabilirea motivației donării.

(5) Examenul psihologic/psihiatric va fi efectuat de către un specialist, psiholog sau psihiatru, independent atât de echipa care efectuează transplantul, cât și de familiile donatorului și primitorului.

(6) Prelevarea, de la donatori vii, de sânge, piele, spermă, cap femural, placentă, sânge din cordonul ombilical, membrane amniotice, ce vor fi utilizate în scop terapeutic, se face cu respectarea regulilor de bioetică cuprinse în regulamentul comisiei de avizare a donării de la donatorul viu, fără a fi necesar avizul acestei comisii.

(7) Datele privind donatorul și receptorul, inclusiv informațiile genetice, la care pot avea acces terțe părți, vor fi comunicate sub anonimat, astfel încât nici donatorul, nici receptorul să nu poată fi identificați.

(8) Dacă donatorul nu dorește să-și divulge identitatea, se va respecta confidențialitatea donării, cu excepția cazurilor în care declararea identității este obligatorie prin lege."

Referitor la susținerea autorilor sesizării în sensul că art. 146 și anexa nr. 1 la lege nu conțin suficiente garanții juridice care să înlăture posibilele abuzuri, fiind, așadar, contrare dispozițiilor constituționale ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și ale art. 22 privitor la dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică, Curtea constată că prelevarea de organe, de țesuturi sau de celule de la donatorul viu se poate face numai în baza consimțământului liber exprimat al acestuia, astfel cum reiese din anexa nr. 1 la lege, care conține declarația tip a donatorului.

Totodată, Curtea reține că textele de lege criticate sunt în concordanță și cu prevederile art. 26 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora: "Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri."

De asemenea, contrar susținerilor autorilor sesizării, se mai constată că alin. (7) și (8) ale articolului criticat conțin garanții referitoare la confidențialitatea donării, precum și la datele privind donatorul și receptorul, inclusiv la informațiile genetice.

5. Art. 180 alin. (1): "Funcția de manager persoană fizică este incompatibilă cu:

a) exercitarea oricăror alte funcții salarizate, nesalarizate sau/și indemnizate inclusiv în cadrul unei autorități executive, legislative ori judecătorești;

b) exercitarea oricărei activități sau oricărei alte funcții de manager, inclusiv cele neremunerate;

c) exercitarea unei activități sau a unei funcții de membru în structurile de conducere ale unei alte unități spitalicești;

d) exercitarea oricărei funcții în cadrul organizațiilor sindicale sau patronale de profil."

Examinând dispozițiile art. 180 alin. (1) din lege, care, potrivit autorilor sesizării, stabilesc o incompatibilitate între calitatea de manager de spital și cea de parlamentar, contrar art. 71 din Constituție referitor la incompatibilități ale deputaților și senatorilor, Curtea observă că, într-adevăr, dispozițiile criticate stabilesc implicit o incompatibilitate în sarcina deputaților și senatorilor, însă aceste dispoziții sunt constituționale, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 71 alin. (3) din Legea fundamentală, "Alte incompatibilități se stabilesc prin lege organică."

Votul cerut pentru adoptarea unei legi organice este votul majorității membrilor fiecărei Camere, potrivit art. 76 alin. (2) din Constituție. Curtea reține că Legea privind reforma în domeniul sănătății a fost adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului, ca urmare a respingerii moțiunii de cenzură prin votul majorității deputaților și senatorilor. Așa cum reiese din art. 113 coroborat cu art. 114 alin. (3), un proiect de lege poate fi adoptat prin procedura excepțională de legiferare, cea a angajării răspunderii Guvernului, numai cu votul majorității deputaților și senatorilor, prin care s-a respins o moțiune de cenzură.

6. Art. 201 alin. (1): "Imobilele din domeniul public al statului sau al unor unități administrativ-teritoriale, aflate în administrarea unor spitale publice, care se reorganizează și devin disponibile, precum și aparatura medicală pot fi, în condițiile legii, închiriate sau concesionate, după caz, unor persoane fizice ori juridice, în scopul organizării și funcționării unor spitale private sau pentru alte forme de asistență medicală ori socială, în condițiile legii."

Curtea constată că este neîntemeiată și susținerea potrivit căreia dispozițiile art. 201 alin. (1), prin faptul că nu prevăd și posibilitatea dării în administrare și în folosință gratuită a bunurilor proprietate publică, sunt în contradicție cu prevederile art. 136 alin. (4) teza a doua din Constituție. În acest sens Curtea reține că dispozițiile constituționale menționate prevăd că bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice, pot fi închiriate sau concesionate ori pot fi date în folosința gratuită instituțiilor de utilitate publică, în condițiile legii organice. Aceasta însă nu înseamnă că o lege care nu are ca obiect de reglementare regimul general al proprietății publice, cum este în speță legea criticată, trebuie să reglementeze atribuirea bunurilor publice în toate cele trei modalități. Legiuitorul are dreptul să opteze asupra soluțiilor legislative pe care le consideră adecvate în reglementarea unui domeniu, în conformitate cu art. 61 alin. (1) din Constituție.

7. Art. 208 alin. (7): "Ministerul Sănătății Publice, ca autoritate națională în domeniul sănătății, exercită controlul asupra sistemului de asigurări sociale de sănătate, din punct de vedere al aplicării politicilor de sănătate aprobate de Guvernul României."

Critica de neconstituționalitate a art. 208 alin. (7) se referă la dreptul de control al Ministerului Sănătății Publice asupra sistemului de asigurări sociale de sănătate, ceea ce contravine autonomiei Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, așa cum rezultă din prevederile art. 116 alin. (2) potrivit cărora: "Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorități administrative autonome." și din cele ale art. 117 alin. (3) potrivit cărora, "Autorități administrative autonome se pot înființa prin lege organică".

Analizând această critică, Curtea observă că, într-adevăr, organele administrative autonome, potrivit Constituției, nu pot fi subordonate administrativ, însă, prin dispozițiile criticate, s-a stabilit limitat controlul asupra sistemului de asigurări sociale de sănătate, și anume numai din punctul de vedere al aplicării politicilor de sănătate aprobate de Guvernul României.

Având în vedere că instituția publică autonomă - Casa Națională de Asigurări de Sănătate - exercită funcții de interes public, și anume administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate în vederea aplicării politicilor și programelor în domeniul sanitar ale Ministerului Sănătății Publice, se impune existența unui control exercitat de organul de resort.

Mai mult decât atât, viziunea legiuitorului în ceea ce privește controlul limitat al sistemului de asigurări sociale de sănătate constituie o modalitate de garantare a dreptului fundamental la ocrotirea sănătății prevăzut la art. 34 din Constituție, care, la alin. (2), prevede obligația statului de a lua măsuri pentru asigurarea sănătății publice.

8. Art. 448: "(1) Decizia pronunțată se comunică medicului sancționat și Biroului executiv al Colegiului Medicilor din România.

(2) Deciziile privind aplicarea sancțiunilor care se soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică și Ministerului Sănătății Publice și respectiv angajatorului.

(3) Persoana fizică sau juridică care a făcut sesizarea va fi informată cu privire la soluționarea cauzei de către comisia de disciplină.

(4) În termen de 15 zile de la comunicare,medicul sancționat, persoana care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătății Publice, președintele colegiului teritorial sau președintele Colegiului Medicilor din România pot contesta decizia pronunțată de comisia de disciplină a colegiului teritorial."

- Art. 449: "(1) Acțiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data săvârșirii faptei sau de la data cunoașterii consecințelor prejudiciabile.

(2) Sancțiunile prevăzute la art. 447 alin. (1) lit. a)-d) se radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea prevăzută la lit. e) în termen de un an de la data expirării perioadei de interdicție.

(3) În cazul aplicării sancțiunii prevăzute la art. 447 alin. (1) lit. f), medicul poate face o nouă cerere de redobândire a calității de membru al colegiului după expirarea perioadei stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă de interdicție a exercitării profesiei sau după 2 ani de la data aplicării sancțiunii de către comisiile de disciplină. Redobândirea calității de membru al Colegiului Medicilor din România se face în condițiile prezentei legi.

(4) În situația în care, prin decizia comisiei de disciplină au fost dispuse și măsurile prevăzute la art. 447 alin. (3),radierea sancțiunii se va face numai după prezentarea dovezii aducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.

(5) Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancțiunii aplicate constituie o circumstanță agravantă, care va fi avută în vedere la aplicarea noii sancțiuni."

- Art. 451: "Împotriva deciziei de sancționare a Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancționat poate formula o acțiune în anulare la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia își desfășoară activitatea."

- Art. 620: (1) Acțiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data săvârșirii faptei sau data luării la cunoștință.

(2) Consecințele executării aplicării sancțiunilor prevăzute la art. 618 alin. (1) lit. a)-c) se radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea prevăzută la art. 618 alin. (1) lit. d), în termen de un an de la data expirării perioadei de suspendare.

(3) În cazul aplicării sancțiunii prevăzute la art. 618 alin. (1) lit. e), farmacistul poate face o nouă cerere de redobândire a calității de membru al colegiului după expirarea perioadei stabilite de instanța judecătorească prin hotărâre penală definitivă, prin care s-a dispus interdicția exercitării profesiei, sau după 2 ani de la data aplicării sancțiunii de către comisia de disciplină. Redobândirea calității de membru al Colegiului Farmaciștilor din România se face în condițiile legii.

(4) În situația în care, prin decizia comisiei de disciplină, au fost dispuse și măsurile prevăzute la art. 618 alin. (3), radierea sancțiunii se va face numai după prezentarea dovezii aducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.

(5) Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancțiunii aplicate constituie circumstanță agravantă care va fi avută în vedere la aplicarea unei noi sancțiuni."

- Art. 622: "Decizia pronunțată de Comisia superioară de disciplină, precum și cea pronunțată de Consiliul național pot fi contestate la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui circumscripție își desfășoară activitatea farmacistul sancționat, în termen de 30 de zile de la comunicare."

Curtea reține că aceste articole fac parte din reglementările referitoare la răspunderea disciplinară a medicilor și a farmaciștilor, precum și la organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină în cadrul Colegiului Medicilor și al Colegiului Farmaciștilor. Examinarea și sancționarea abaterilor disciplinare, desfășurate de comisiile de disciplină, nu pot fi calificate ca o jurisdicție specială administrativă, în sensul interdicției prevăzute de art. 21 alin. (4) din Constituție, astfel cum, fără temei, susțin autorii sesizării.

Curtea constată că, în materia răspunderii disciplinare, sancțiunile se stabilesc de către conducerea unipersonală sau colegială a unității, iar, în ceea ce privește contestațiile împotriva măsurilor de sancționare, legiuitorul constituant a lăsat la latitudinea legiuitorului ordinar instituirea unor jurisdicții speciale administrative, care sunt facultative și gratuite. Accesul liber la justiție ar fi încălcat numai dacă legiuitorul ordinar ar prevedea în mod exclusiv competența organelor de jurisdicție administrativă, fără a da posibilitatea părților interesate de a sesiza instanțele judecătorești.

Potrivit art. 451 și 622 din legea criticată, împotriva deciziei de sancționare pronunțate de organul administrativ, cel sancționat poate formula acțiune în anulare, respectiv contestație, la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază teritorială își desfășoară activitatea.

Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor constituționale ale art. 73 alin. (3) lit. k) referitoare la reglementarea prin lege organică a contenciosului administrativ, ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și ale art. 126 alin. (6) referitoare la controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, Curtea constată că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată se stabilesc numai prin lege, iar în materia contenciosului administrativ se stabilesc numai printr-o lege organică, așa cum prevăd dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituție. Prin urmare, Curtea reține că legiuitorul are legitimarea constituțională de a stabili, chiar prin derogare, competența unor instanțe judecătorești de a soluționa litigii în legătură cu domeniul reglementat.

9. Art. 458: "Reprezentantul autorității de stat cu rangul de secretar de stat în Ministerul Sănătății Publice este membru al Consiliului național al Colegiului Medicilor din România și este numit prin ordin al ministrului sănătății publice."

Autorii sesizării consideră că acest articol al legii contravine prevederilor art. 40 din Constituție referitoare la dreptul de asociere, întrucât nu se poate stabili prin lege ca din conducerea Colegiul Medicilor să facă parte, de drept, "miniștri, secretari de stat etc."

Curtea constată că acest organism profesional - Colegiul Medicilor din România - nu se constituie pe baza liberei asocieri, în temeiul art. 40 din Constituție, ci prin efectul legii. Astfel, conform art. 404 din legea criticată: "(1) Colegiul Medicilor din România este organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept public, cu responsabilități delegate de autoritatea de stat în domeniul autorizării, controlului și supravegherii profesiei de medic ca profesie liberală, de practică publică autorizată.

(2) Colegiul Medicilor din România are autonomie instituțională în domeniul său de competență, normativ și jurisdicțional profesional și își exercită atribuțiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni.

(3) Ministerul Sănătății Publice urmărește modul de respectare a prevederilor legale în activitatea Colegiului Medicilor din România.

(4) Colegiul Medicilor din România cuprinde toți medicii care întrunesc condițiile prevăzute la art. 370 lit. a), c) și e), precum și medicii stabiliți în România care întrunesc condițiile prevăzute la art. 370 lit. b), d) și f) și care exercită profesia de medic în condițiile prezentei legi."

Curtea reține că, la fel ca și celelalte organizații profesionale liberale, organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România sunt reglementate prin lege, întrucât întregul corp al medicilor desfășoară activitate de interes public, și anume, concură la realizarea funcției statului de ocrotire a sănătății. În acest sens s-a mai pronunțat Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 233/2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 5 iulie 2004, cu privire la

Legea nr. 51/1995

pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și la

Legea nr. 36/1995

a notarilor publici și a activității notariale, statuând că "Legiuitorul are libertatea de a reglementa condițiile în care pot fi constituite, organizate și în care funcționează diferite tipuri și forme de asociație, inclusiv să dispună constituirea obligatorie a unor asociații pentru exercitarea unor profesii ori îndeplinirea unor atribuții de interes public."

Față de toate acestea și având în vedere că acest organism profesional este persoană juridică de drept public, dispoziția legală referitoare la numirea unor reprezentanți ai autorității de stat în conducerea Colegiului nu contravine dreptului de asociere, prevăzut de art. 40 din Legea fundamentală.

10. Art. 500: "(1) Colegiul Medicilor Dentiști din România este organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept public, cu responsabilități delegate de autoritatea de stat în domeniul autorizării, controlului și supravegherii profesiei de medic dentist ca profesie liberală, de practică publică autorizată.

(2) Colegiul Medicilor Dentiști din România are autonomie instituțională în domeniul său de competență, normativ și jurisdicțional profesional.

(3) Ministerul Sănătății Publice urmărește modul de respectare a prevederilor legale în activitatea Colegiului Medicilor Dentiști din România.

(4) Colegiul Medicilor Dentiști din România cuprinde toți medicii dentiști care întrunesc condițiile prevăzute la art. 469 lit. a), c) și e), precum și medicii dentiști stabiliți în România care întrunesc condițiile prevăzute la art. 469 lit. b), d) și f) și care exercită profesia de medic dentist în condițiile prezentului titlu".

- Art. 576: "(1) Colegiul Farmaciștilor din România este organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept public, cu responsabilități delegate de autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului și supravegherii profesiei de farmacist ca profesie liberală, de practică publică autorizată.

(2) Colegiul Farmaciștilor din România are autonomie instituțională în domeniul său de competență, normativ și jurisdicțional profesional.

(3) Ministerul Sănătății Publice urmărește modul de respectare a prevederilor legale în activitatea Colegiului Farmaciștilor din România.

(4) Colegiul Farmaciștilor din România cuprinde toți farmaciștii care întrunesc condițiile prevăzute la art. 553 lit. a), c) și e), precum și farmaciștii stabiliți în România care întrunesc condițiile prevăzute la art. 553 lit. b), d) și f) și care exercită profesia de farmacist în condițiile prezentei legi și sunt înregistrați la colegiile teritoriale."

Curtea constată că este nefondată susținerea potrivit căreia, prin înființarea Colegiului Medicilor Dentiști și Colegiului Farmaciștilor, ca "organism de drept public, adică autoritate publică", se încălcă dreptul de asociere, prevăzut de art. 40 din Constituție, întrucât cetățenii au dreptul să se asocieze în structuri private, iar nu în structuri publice, pentru următoarele motive:

Prevederile acestor articole din lege, referitoare la Colegiul Medicilor Dentiști și la Colegiul Farmaciștilor, sunt asemănătoare cu cele privitoare la Colegiul Medicilor. Aceste colegii nu se constituie prin asociere, astfel că, dispozițiile art. 40 din Constituție nu sunt incidente. Ele sunt înființate pe baza legii ca organisme profesionale de drept public, fără să aibă statutul juridic de autoritate publică, ci doar "responsabilități delegate de autoritatea de stat" în domeniul activității profesionale. Contrar susținerilor autorilor sesizării, Curtea reține că pot fi constituite organisme de drept public și în afara acelora ce au rolul de a exercita drepturile politice. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cazul Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, 1981, a statuat că Ordinul belgian al medicilor este o instituție de drept public, întemeiată pe lege și integrată în structurile statului; el asigură un anumit control public al exercitării artei medicale și se bucură de prerogative excedând dreptul comun. Având în vedere aceste elemente, în ansamblul lor, Curtea de la Strasbourg a apreciat că acest ordin nu ar putea fi analizat ca o asociație; a arătat, de asemenea, că existența Ordinului și corolarul său - obligația medicilor de a se înscrie pe listele sale și de a se supune autorității organelor acestuia - nu au ca obiect și nici ca efect limitarea libertății de asociere garantată de art. 11 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

11. Art. 673. "(1) În cazul în care asiguratorul sau oricare dintre părțile implicate nu sunt de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanța de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei.

(2) Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun."

Autorii sesizării susțin că dispozițiile art. 673 din lege contravin art. 126 alin. (6) din Constituție referitor la controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice și că întreaga reglementare cuprinsă la cap. VI al titlului XV ar putea intra sub incidența art. 21 alin. (4) din Constituție, potrivit căruia "Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite"; or, la art. 669 alin. (4) din lege se prevăd onorariile pentru serviciile prestate de către cadrele medicale, desemnate, care se suportă "de partea interesată".

Cu privire la aceste susțineri Curtea constată că art. 673 din lege nu reglementează competența instanțelor de drept comun și nici competența instanțelor de contencios administrativ, ci prevede dreptul părților implicate de a contesta orice decizie a Comisiei la instanța de judecată competentă și termenul de exercitare a acestui drept. De asemenea, alin. (2) al acestui articol instituie garanția legală a liberului acces la justiție, potrivit dreptului comun, după parcurgerea procedurii stabilirii cazurilor de malpraxis.

De asemenea, Curtea reține că prevederile cap. VI "Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmaciști și alte persoane din domeniul asistenței medicale" al titlului XV "Răspunderea civilă a personalului medical și furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice" - nu reglementează o jurisdicție specială administrativă, ci înființarea, organizarea și funcționarea unei "Comisii de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis". Această comisie nu desfășoară o activitate jurisdicțională, ci o activitate de control și expertizare profesională. Potrivit art. 662 din același capitol despăgubirile cuvenite și datorate se pot stabili numai pe cale amiabilă. În lipsa acordului părților implicate, despăgubirile se pot plăti numai pe baza hotărârii instanțelor judecătorești competente.

În ceea ce privește susținerea că dispozițiile art. 669 alin. (4) din lege prevăd plata unor onorarii în cadrul jurisdicției speciale administrative, fiind contrare dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora astfel de jurisdicții sunt gratuite, Curtea observă că dispozițiile criticate reglementează onorariile pentru serviciile prestate de către experții medicali, desemnați de către Comisia pentru stabilirea cazurilor de malpraxis, iar nu onorarii cuvenite activității jurisdicționale.

12. Art. 682: "Se înființează Școala Națională de Sănătate Publică și Management Sanitar, denumită în continuare SNSPMS, instituție publică, persoană juridică română, cu sediul în Municipiul București, Str. Vaselor nr. 31, sector 2, coordonată de Ministerul Sănătății Publice, prin reorganizarea Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare în Sănătate, care se desființează."

Cu privire la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 682 din lege, raportată la prevederile constituționale ale art. 32 privind dreptul la învățătură și ale art. 73 alin. (3) lit. n), potrivit cărora organizarea generală a învățământului se reglementează numai prin lege organică, Curtea constată că înființarea unei astfel de instituții nu constituie o măsură de "organizarea generală a învățământului" în sensul art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituție. De altfel, Școala Națională de Sănătate Publică și Management Sanitar nu este o instituție de învățământ, ci, potrivit art. 983 alin. (4) din legea criticată, este o instituție specializată care asigură formarea și perfecționarea funcționarilor publici din sistemul sanitar și al asigurărilor de sănătate.

Având în vedere că o asemenea instituție are ca scop formarea și perfecționarea funcționarilor publici din sistemul sanitar, dispozițiile criticate sunt în deplină concordanță cu art. 32 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia dreptul la învățătură este asigurat și prin "alte forme de instrucție și de perfecționare".

B. Curtea reține că autorii sesizării solicită și constatarea neconstituționalității unor texte de lege invocate cu titlu exemplificativ la critica ce vizează legea în ansamblu, precum și la critica ce vizează titluri ale legii.

1. Marea majoritate a acestor texte se referă la înființarea, organizarea și funcționarea unor instituții, agenții și comisii, la elaborarea unor instrucțiuni, norme metodologice, liste și alte acte de implementare a legii, pe care Curtea le-a tranșat la pct. I.2 din considerente.

2. Celelalte dispoziții criticate din lege și neexaminate de Curte sunt următoarele:

- Art. 13: "(1) Institutele sau centrele de sănătate publică sunt instituții publice regionale sau naționale cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Sănătății Publice, și care coordonează tehnic și metodologic activitatea de specialitate în domeniul fundamentării, elaborării și implementării strategiilor privitoare la prevenirea îmbolnăvirilor, controlul bolilor transmisibile și netransmisibile și a politicilor de sănătate publică din domeniile specifice, la nivel național și/sau regional.

(2) Institutele naționale de cercetare-dezvoltare în domeniile sănătății publice sunt instituții publice cu personalitate juridică, în coordonarea Ministerului Sănătății Publice."

- Art. 14: "Se înființează Centrul național pentru organizarea și asigurarea sistemului informațional și informatic în domeniul sănătății, instituție publică de specialitate cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Sănătății Publice."

Referitor la critica privind înființarea unor institute de cercetare-dezvoltare și a unor centre de sănătate publică în subordinea Ministerului Sănătății Publice, cu încălcarea art. 116 alin. (2) din Constituție, Curtea reține că aceste instituții publice nu sunt organe de specialitate ale administrației publice în sensul prevederii constituționale invocate și, ca atare, această critică urmează să fie respinsă ca nefondată.

- Art. 124: "Prevederile art. 87 alin. (8) și art. 92 alin. (3) vor fi implementate gradual conform normelor de aplicare ale prezentului titlu luând în considerare resursele și planurile de dezvoltare astfel încât termenul final să nu depășească anul 2014."

Autorii sesizării consideră că aceste dispoziții din lege contravin prevederilor constituționale ale art. 108 alin. (2), potrivit cărora "Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor", întrucât se suspendă prevederile legii prin norme de aplicare. Cu privire la această critică Curtea constată că art. 87 din legea criticată reglementează condițiile și modalitățile de acordare a primului ajutor de bază și a primului ajutor calificat. Textul de lege criticat nu prevede în mod expres suspendarea unor reglementări prin norme de aplicare, ci doar punerea lor în aplicare treptată, cu luarea în considerare a resurselor și planurilor de dezvoltare.

- Art. 186 alin. (4): "Membrii consiliului consultativ al spitalului public se numesc prin ordin al ministrului sănătății publice după nominalizarea acestora de către instituțiile enumerate la alin. (2) lit. a)-c) și e). O persoană nu poate fi membru decât într-un singur consiliu consultativ al unui spital public".

În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului constituțional al autonomiei locale, consacrat în art. 120 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea constată că această critică este nefondată, întrucât ordinul ministrului sănătății publice de numire a membrilor consiliului consultativ se face în temeiul unor acte condiție, care sunt actele de desemnare făcute de autoritățile locale.

În final, Curtea constată că, pe lângă toate aceste critici de neconstituționalitate deja examinate, autorii sesizării au enumerat și alte articole din legea criticată, fără să facă nici o precizare asupra vreunui aspect de neconstituționalitate, rațiune pentru care, în lipsa motivării, Curtea nu le poate examina.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituția României, precum și al

art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că sesizarea de neconstituționalitate referitoare la Legea privind reforma în domeniul sănătății, formulată de 37 de senatori, este neîntemeiată.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 29 martie 2006 și la aceasta au participat: Ioan Vida, președinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Ion Predescu și Șerban Viorel Stănoiu, judecători.