Decizia nr. 350/2006

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Ion Tiucă - procuror

Valentina Bărbățeanu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 64 alin. (1) și ale

art. 82 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România, excepție ridicată de Swas Said în Dosarul nr. 2.837/2005 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza aflându-se în stare de judecată, Curtea acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 29 noiembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 2.837/2005, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 64 alin. (1) și ale

art. 82 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Swas Said într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva dispoziției de părăsire a teritoriului României, emisă de Autoritatea pentru străini, și obligarea acestei instituții la prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile

art. 82 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

contravin prevederilor art. 21 și 129 din Constituție, precum și celor ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care garantează dreptul la un proces efectiv, și celor ale art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție. Aceasta, deoarece textul de lege criticat nu prevede decât o singură cale de atac, fiind exclus dublul grad de jurisdicție. În ceea ce privește

art. 64 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 , autorul excepției arată că dispozițiile acestuia nesocotesc prevederile art. 48 din Constituție, potrivit cărora familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți. Consideră că acest din urmă text criticat este contrar și dispozițiilor art. 8 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât refuzul prelungirii vizei persoanelor care și-au întemeiat o viață de familie și care au obținut viză legală de intrare, însoțit de măsura de a părăsi teritoriul României, reprezintă o ingerință a autorității publice în viața de familie. Se invocă, în acest sens, Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Amrollahi împotriva Danemarcei, din 11 iulie 2002.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, dispozițiile criticate din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

fiind conforme prevederilor constituționale și convenționale invocate de autorul excepției.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituționale. Precizează că prevederile

art. 64 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

reflectă preocuparea legiuitorului de a ocroti familia, sancționând cazurile în care încheierea căsătoriei a fost determinată de atingerea altor scopuri decât cele specifice. Referitor la art. 82 alin. (1) din ordonanță, arată că acesta nu contravine dispozițiilor art. 129 din Constituție și nici celor ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori celor ale art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, deoarece instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului. Prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se impune statelor semnatare obligația de a conferi persoanelor dreptul la dublul grad de jurisdicție doar în materie penală, or în speță este o cauză civilă.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 64 alin. (1) și ale

art. 82 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 . În realitate, deși atât încheierea instanței, cât și motivarea scrisă a excepției fac referire la prevederile art. 82 alin. (2), se observă că este vorba despre o eroare materială, întrucât din cuprinsul încheierii și din cel al motivării excepției se deduce că autorul excepției critică dispozițiile art. 82 alin. (1) din ordonanță.

În consecință, Curtea va analiza, ca obiect al excepției, dispozițiile art. 64 alin. (1) și ale

art. 82 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 8 martie 2004, cu modificările și completările ulterioare. Prevederile legale criticate au următorul conținut:

- Art. 64 alin. (1): "Când dreptul de ședere este solicitat în baza căsătoriei, va fi refuzată prelungirea acestuia în cazul căsătoriilor de conveniență.";

- Art. 82 alin. (1): "Dispoziția de părăsire a teritoriului poate fi atacată în termen de 10 zile lucrătoare de la data comunicării, la Curtea de Apel București, în cazul în care aceasta a fost emisă de Autoritatea pentru străini, sau la curtea de apel în a cărei rază de competență se află formațiunea teritorială care a emis dispoziția de părăsire a teritoriului. Instanța soluționează cererea în termen de 30 de zile de la data primirii acesteia. Sentința instanței este definitivă și irevocabilă."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, textul de lege criticat contravine următoarelor prevederi din Constituție: art. 21, care consacră accesul liber la justiție, art. 48 alin. (1) teza întâi din Constituție, care stabilește că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, și art. 129, privind folosirea căilor de atac.

Autorul excepției de neconstituționalitate consideră că textul de lege criticat contravine și următoarelor dispoziții din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale: art. 8 paragraful 2, care statuează principiul neamestecului autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, stabilind în același timp și excepțiile de la acest principiu, și art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv. De asemenea, se invocă și încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, care garantează dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

Dispozițiile

art. 64 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

instituie o prezumție relativă care poate fi răsturnată prin proba contrară, în sensul că solicitantul dreptului de ședere are posibilitatea de a demonstra, prin orice mijloace de probă, caracterul efectiv și neechivoc al căsătoriei a cărei existență a invocat-o în fundamentarea cererii sale. Dispoziția legală criticată nu afectează în nici un fel dreptul la respectarea vieții private și de familie, fără vreo eventuală imixtiune a autorității, drept garantat de art. 8 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ci are menirea de a sancționa acele cazuri în care, prin încheierea căsătoriei, s-au urmărit alte scopuri decât cele firești și legale. Din aceleași motive, nu se poate reține nici critica prin raportare la prevederile constituționale ale art. 48 alin. (1), referitor la principiul întemeierii familiei pe căsătoria liber consimțită între soți.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 82 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 , Curtea constată că aceasta a fost ridicată în cadrul unui litigiu de contencios administrativ, iar prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, invocate ca fiind încălcate, garantează dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală. Așadar, aceste dispoziții convenționale nu sunt incidente în cauză.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 și 129 din Constituție. În jurisprudența constantă a Curții Constituționale s-a statuat, cu valoare de principiu, că accesul la justiție nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului.

Nu este întemeiată nici critica prin raportare la dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceasta, întrucât dreptul la un recurs efectiv este asigurat prin înseși dispozițiile

art. 82 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 , care oferă, celui față de care Autoritatea pentru străini a dispus măsura părăsirii teritoriului României, posibilitatea să o conteste în fața unei instanțe judecătorești, fiind, astfel, pe deplin respectate prevederile convenționale invocate.

De altfel, asupra constituționalității prevederilor

art. 82 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 , Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, de exemplu, prin

Decizia nr. 171 din 22 martie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 9 mai 2005. Cu acel prilej, excepția de neconstituționalitate a textului de lege menționat a fost respinsă ca neîntemeiată, pentru argumentele acolo arătate. Pe aceleași considerente urmează să fie respinsă critica de neconstituționalitate și în cauza de față, întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenței Curții.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 64 alin. (1) și ale

art. 82 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România, excepție ridicată de Swas Said în Dosarul nr. 2.837/2005 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 2 mai 2006.