Decizia nr. 99/1996

Articolul 5

din Legea nr. 29/1990

este neconstitutional, în funcție de prevederile art. 48 alin. (2) și ale art. 49 din Constituție, ultimul reglementand restrangerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

- Toate prevederile legale atacate contravin normelor internaționale, a căror aplicare se impune în temeiul art. 20 din Constituție: art. 7 - egalitatea în fața legii și dreptul la o egala protecție a legii -, art. 8 - dreptul de acces efectiv în fața instanțelor judiciare -, art. 9 - dreptul la libertate individuală - și art. 10 - dreptul la proces echitabil și imparțialitatea judecații - din Declarația Universala a Drepturilor Omului, precum și art. 2 alin. 3 lit. a) - dreptul la plângere efectivă împotriva violarii drepturilor garantate de pact -, corelat cu lit. b) - dreptul petentului de a obține o hotărâre asupra drepturilor ce fac obiectul plângerii, cu posibilitatea recursului jurisdicțional, art. 9 - dreptul la libertatea individuală, privarea de libertate numai pentru motivele legale și în conformitate cu procedura prevăzută de lege - și art. 14 - dreptul la un proces echitabil și o judecata impartiala - din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează accesul efectiv la justiție, dreptul la un proces echitabil și la o judecata impartiala.

Exprimandu-și opinia, potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanța de judecată considera ca "textele invocate ca fiind neconstituționale sunt legale".

În vederea soluționării excepțiilor au fost solicitate, în baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepțiile invocate sunt vadit nefondate, deoarece consideratiile în legătură cu textele atacate nu releva aspecte concrete de neconstituționalitate.

Camera Deputaților și Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, întocmit în cauza, concluziile părților și ale procurorului, dispozițiile

Decretului nr. 976/1968 , ale art. 136 din Codul de procedură civilă și ale

art. 5 din Legea nr. 29/1990 , raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, constata:

Potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1, 3 și 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea este legal investită și este competența să se pronunțe asupra excepției invocate.

Articolul 1

din Decretul nr. 976/1968

prevede că "pentru abaterile de la disciplina militară, prevăzute de regulamentele militare, comandantii sau șefii pot aplica militarilor sancțiunea disciplinară cu arest până la 15 zile".

Apărarea naționala, ca structura specializată a administrației publice, comporta o organizare distinctă. De aceea, persoanele din acest sector de activitate se afla într-un regim special, regimul militar.

Din aceasta perspectiva, statutul cadrelor militare, ca și al militarilor în termen, nu exclude, ci, dimpotriva, presupune existenta unor sancțiuni administrativ-disciplinare specifice regimului militar.

Este evident ca regulamentele militare stabilesc sancțiuni disciplinare, iar nu pedepse, adică sancțiuni penale, intervenind atunci când s-au încălcat obligațiile dintr-un raport administrativ de subordonare. În speta, sancțiunea aplicată este arest cu îndeplinirea serviciului, deci o măsura disciplinară fără privare de libertate, care consta în consemnarea la domiciliu a cadrului militar sancționat. În temeiul art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, numai prevederile legale referitoare la aceasta sancțiune pot fi avute în vedere pentru soluționarea excepției.

În consecința, prevederile constituționale ale art. 23 alin. (9) și ale art. 72 alin (3) lit. f), invocate în susținerea excepției, nu sunt aplicabile și nici nu se poate contesta ca obligația de a nu părăsi domiciliul timp de 5 zile, care constituie conținutul sancțiunii aplicate, nu ar fi conformă regimului disciplinar specific militarilor.

În concluzie, din cele arătate rezultă ca, în ceea ce privește art. 1 din Decretul nr. 978/1968, excepția este neîntemeiată. Pe cale de consecința, este neîntemeiat și motivul de neconstituționalitate invocat în ce privește art. 3 din același decret, deoarece textul acestuia se referă la modul de aplicare și de executare a sancțiunii prevăzute la art. 1.

Având în vedere art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 și

art. 3 din Decretul nr. 976/1968

sunt întărite, sub aspectul consonantei cu reglementările internaționale, prin rezerva facuta la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994.

Articolul 2

din Decretul nr. 976/1968

prevede următoarele: "Dacă fapta săvârșită constituie și infracțiune, sancțiunea disciplinară potrivit art. 1 nu exclude aplicarea legii penale".

Ținând seama de prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acestea sunt însă irelevante în cauza de fața, deoarece recurenta Ciobanu Filofteia, care a invocat excepția, nu a suferit o condamnarea penală. În consecința, în raport cu prevederile

art. 2 din Decretul nr. 976/1968 , excepția nu este pertinenta.

În legătură cu excepția de neconstituționalitate privitoare la art. 136 din Codul de procedură civilă, se retine ca textul acestuia reglementează condițiile în care pot fi invocate excepțiile de procedura în procesul civil. Întrucât aceasta prevedere legală se referă la condițiile de exercitare a unui drept procesual, de principiu ea nu poate fi contrară prevederilor art. 125 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată se stabilesc prin lege.

Chiar din motivarea excepției se desprinde clar ideea ca, de fapt, ceea ce constituie obiectul criticii nu este atât constituționalitatea prevederii respective, cat modul în care ea a fost aplicată de către instanța. În fond, ceea ce vizează excepția invocată este ca instanța judecătorească a considerat ca excepția de tardivitate este de ordine publică. Într-adevăr, nu se contesta faptul ca excepțiile de ordine publică pot fi ridicate oricând în timpul rezolvarii cauzei, ceea ce, în fond, constituie însăși reglementarea prevăzută la art. 136 din Codul de procedură civilă, ci ca legiuitorul ar fi trebuit ca, în toate cazurile în care norma are caracter imperativ, sa prevadă, pentru fiecare caz în parte, ca excepția este de ordine publică.

Problema modului în care o instanța de judecată califica o excepție procesuala, cum este excepția de tardivitate, nu are tangenta cu constituționalitatea art. 136 din Codul de procedură civilă, iar în contenciosul constituțional, asa cum s-a arătat consecvent în practica jurisdicțională a Curții, nu exista posibilitatea cenzurarii unor aspecte de constituționalitate privind interpretarea de către instanțele judecătorești a dispozițiilor legale.

În sesizare se pretinde, de asemenea, ca

art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , care vizează termene pentru introducerea acțiunii în fața instanței judecătorești, ar fi contrar prevederilor art. 48 alin. (2) și ale art. 49 din Constituție, precum și ale art. 20 alin. (2), cu referire la pactele și tratatele internaționale în materie, menționate anterior.

Potrivit art. 48 alin. (2) din Constituție, legiuitorul este abilitat sa stabilească condițiile și limitele exercitării dreptului la reparatie al persoanei vătămate de un act administrativ.

Articolul 5

din Legea nr. 29/1990

corespunde exigențelor acestei norme constituționale, reglementand condițiile de exercitare a acțiunii. Nu se poate retine ca aceste condiții ar fi neconstituționale din moment ce ele au în vedere recursul administrativ prealabil, în scopul decongestionarii instanței de contencios administrativ de cauze inutile, al repararii pe aceasta cale a vatamarii într-un mod mai rapid și cu cheltuieli minime și al stingerii litigiului într-un termen scurt, iar împotriva soluției date de organul administrativ contestatorul, în cazul când nu este multumit de soluția data sesizării sale, are posibilitatea de a se adresa instanței de contencios administrativ, în fața căreia poate angaja și răspunderea funcționarului vinovat de încălcarea dreptului sau.

Rezultă, din motivarea excepției, ca aceasta a fost invocată, de asemenea, în considerarea modului de aplicare de către instanța a dispozițiilor legale respective. De aceea, critica formulată nu poate fi reținută, întrucât, asa cum s-a arătat, interpretarea judecătorească a legii excede atribuțiilor Curții prevăzute de art. 144 din Constituție.

În ce privește susținerea ca

art. 5 din Legea nr. 29/1990

ar fi contrar cerințelor predictibilitatii și accesibilitatii consacrate de jurisprudenta Curții de la Strasbourg, critica invocată este neîntemeiată. Existenta unei proceduri prealabile celei judecătorești și a unor termene pentru sesizarea instanței, amândouă instituite prin lege, corespund, evident, acestor exigente.

Fața de cele arătate, în temeiul art. 16 alin. (1), art. 20, art. 23 alin. (9), art. 48 alin. (2), art. 49, art. 72 alin. (3) lit. f), art. 125 alin. (3) și al art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 24 și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Decretului nr. 976/1968

privind sancțiunea disciplinară cu arest pentru militari, mai puțin art. 1, partea privitoare la instituirea sancțiunii, ale art. 136 din Codul de procedură civilă și ale

art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , invocată de Ciobanu Filofteia în Dosarul nr. 922/1995 al Curții Supreme de Justiție, Secția de contencios administrativ.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din data de 25 septembrie 1996.