Decizia nr. 817/2007

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Marinela Mincă - procuror

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 raportat la art. 145^1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Marian Avramescu în Dosarul nr. 2.364/324/2006 al Judecătoriei Tecuci, de Daciana Brainaș în Dosarul nr. 58/63/2005 (nr. vechi 2.955/P/2005) al Tribunalului Dolj - Secția penală și de Alin Bîldea în Dosarul nr. 801/35/P/2007 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere că excepțiile de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 313D/2007, nr. 611D/2007 și nr. 661D/2007 au conținut identic, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor.

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispozițiile art. 164 din Codul de procedură civilă, nu se opune conexării dosarelor.

Curtea, în temeiul dispozițiilor

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 661D/2007 și nr. 611D/2007 la Dosarul nr. 313D/2007, care este primul înregistrat.

Cauza se află în stare de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudența Curții Constituționale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 7 februarie 2007, 23 aprilie 2007 și 24 aprilie 2007, pronunțate în dosarele nr. 2.364/324/2006, nr. 58/63/2005 (nr. vechi 2.955/P/2005) și nr. 801/35/P/2007, Judecătoria Tecuci, Tribunalul Dolj -Secția penală și Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 145, în integralitatea sa, art. 145 alin. 2 raportat la art. 145^1 și, respectiv, art. 145 alin. 2, toate din Codul de procedură penală.

Excepția a fost ridicată, în dosarele de mai sus, de Marian Avramescu, Daciana Brainaș și Alin Bîldea.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, art. 21 referitoare la accesul liber la justiție, art. 23 referitoare la libertatea individuală și art. 24 referitoare la dreptul la apărare, art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, precum și art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la libertatea de circulație, art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil și art. 5 par. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece măsura obligării de a nu părăsi localitatea este aplicabilă, în opinia sa, doar în faza de urmărire penală. Or, instanța de judecată a aplicat textul criticat și în faza de cercetare judecătorească. De asemenea, legiuitorul nu a reglementat în mod clar în ce împrejurări poate fi contestată măsura luată în cea de-a doua fază a procesului penal, situație care este de natură să afecteze în mod grav exercitarea în condiții de constituționalitate a dreptului la apărare.

Prin absența unei reglementări exprese, textul criticat instituie, în cursul judecății, prelungirea măsurii de a nu părăsi localitatea până la soluționarea în fond a cauzei. Așa fiind, cetățenii față de care s-a luat o măsură preventivă nu beneficiază în mod egal de același tratament care să contrabalanseze luarea unor măsuri restrictive de libertate, cum ar fi de pildă situația persoanelor arestate preventiv. De asemenea, o măsură restrictivă de libertate este la fel de gravă atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, și, prin urmare, nu ar trebui să existe vreun element de diferențiere în tratamentul procesual al acesteia în funcție de fazele procesului penal.

Din cauza faptului că instanța nu este obligată să se pronunțe periodic prin încheiere asupra legalității și temeiniciei măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, încheiere care în mod normal ar fi supusă cenzurii unei instanțe de recurs, celui aflat în această situație i se restrânge practic dreptul la un proces echitabil și liberul acces la justiție.

În sfârșit, în cazul prelungirii măsurii de a nu părăsi țara, textul criticat nu prevede obligativitatea încunoștințării inculpatului, respectiv a citării acestuia pentru a se prezenta în fața procurorului în vederea asigurării dreptului la apărare. Pe cale de consecință, inculpatul este pus în situația de a nu mai putea solicita revocarea măsurii decât cu ocazia unei eventuale prelungiri, întrucât, potrivit art. 140^2 din Codul de procedură penală, poate face plângere împotriva ordonanței procurorului numai în termen de 3 zile de la luarea măsurii.

Judecătoria Tecuci opinează că excepția de neconstituționalitate este întemeiată numai în ce privește dispozițiile art. 145 alin. 2^3 din Codul de procedură penală, deoarece este permisă numai verificarea motivelor care justifică impunerea unor noi obligații, înlocuirea sau încetarea celor existente, nu și a măsurii preventive reglementate ca atare de art. 145 alin. 1 din cod. Așa fiind, este afectat liberul acces la justiție.

Cât privește celelalte alineate ale articolului criticat, prin raportare la dispozițiile constituționale invocate, instanța de judecată apreciază că excepția este neîntemeiată, întrucât, prin natura sa, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea reprezintă o restrângere a exercițiului unor drepturi sau libertăți în deplină concordanță cu art. 53 din Legea fundamentală. Se observă că măsura preventivă se impune pentru buna desfășurare a instrucției penale, iar legea reglementează cazurile și condițiile în care ea este aplicabilă.

Tribunalul Dolj -Secția penală și Curtea de Apel Oradea opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece dispozițiile legale criticate sunt în concordanță cu prevederile constituționale invocate.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul României consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudența Curții Constituționale.

De asemenea, deși reprezintă o restrângere de drepturi, măsurile preventive sunt luate în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, astfel încât această restrângere este justificată atunci când se ia cu respectarea condițiilor legale, având în vedere scopul pentru care ele sunt instituite.

Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece dispozițiile legale criticate prin conținutul lor nu înlătură posibilitatea persoanelor interesate de a se adresa justiției și de a se prevala neîngrădit de toate garanțiile pe care le presupune un proces echitabil, inclusiv dreptul de a beneficia de asistența unui avocat în tot cursul procesului penal. Faptul că legiuitorul a instituit numai pentru faza urmăririi penale o durată maximă de 30 de zile în care învinuitul sau inculpatul este supus măsurii obligării de a nu părăsi localitatea nu poate conduce la concluzia că în acest mod s-ar crea o discriminare nejustificată a persoanelor aflate în faza judecății. Aceasta este justificată de necesitatea soluționării cu celeritate a procesului penal.

De asemenea, textul legal criticat nu contravine nici dreptului la apărare ori liberului acces la justiție, întrucât lipsa posibilității de a ataca cu recurs anumite încheieri pronunțate în cursul judecății este în concordanță cu art. 5 par. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În sfârșit, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea reprezintă o restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți în deplină concordanță cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere emise de Guvern și de Avocatul Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională constată că a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2),

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 145 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală "Conținutul măsurii" de a nu părăsi localitatea, raportat la art. 145^1 cu denumirea marginală "Obligarea de a nu părăsi țara", ambele din Codul de procedură penală.

Examinând excepția de neconstituționalitate astfel cum a fost ridicată, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 145^1 din Codul de procedură penală criticate în prezenta cauză, în raport cu aceleași prevederi din Legea fundamentală și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 352 din 23 septembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 14 octombrie 2004, respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145^1 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională a statuat că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara reprezintă o restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație, în deplină concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție. Această măsură se impune pentru desfășurarea în bune condiții a instrucției penale, iar legea reglementează cazurile și condițiile în care ea este aplicabilă, în acord cu dispozițiile art. 25 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală, fără a aduce atingere existenței dreptului. De asemenea, Curtea a reținut că instituirea de către legiuitor, numai pentru faza urmăririi penale, a unei durate maxime de 30 de zile în care învinuitul sau inculpatul este supus măsurii obligării de a nu părăsi țara, nu poate conduce la concluzia că în acest mod s-ar crea o discriminare nejustificată a persoanelor aflate în faza judecății, față de care instanța poate dispune luarea măsurii preventive pe întreaga durată a desfășurării procesului. Această împrejurare este justificată de necesitatea soluționării cu celeritate a procesului penal și pentru evitarea obstrucționării cercetării judecătorești. Câtă vreme situațiile în care se află aceste persoane nu sunt similare, tratamentul juridic nu poate fi decât diferențiat.

Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia art. 145^1 din Codul de procedură penală contravine prevederilor art. 23 din Constituție, restrângerea, în condițiile legii, a exercițiului dreptului la liberă circulație neavând semnificația încălcării libertății individuale a persoanei. De altfel, în conformitate cu prevederile art. 139 din Codul de procedură penală, există oricând posibilitatea revocării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai există temei pentru menținerea acestei măsuri preventive. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 141 din Codul de procedură penală, încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive, cum este și cea a obligării de a nu părăsi țara, poate fi atacată separat cu recurs în situația în care se apreciază, de către partea interesată, că această măsură a fost dispusă în mod nelegal.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții, considerentele deciziei mai sus menționate rămân valabile și în prezenta cauză și în ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 din Codul de procedură penală, deoarece sunt, potrivit prevederilor art. 145^1 alin. 2 din același cod, indisolubil legate de acestea din urmă, diferența dintre cele două măsuri preventive fiind făcută doar de întinderea îndatoririi opozabile învinuitului sau inculpatului referitoare la libertatea de mișcare restrânsă până la limita teritorială a țării sau a localității.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 raportat la art. 145^1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Marian Avramescu în Dosarul nr. 2.364/324/2006 al Judecătoriei Tecuci, de Daciana Brainaș în Dosarul nr. 58/63/2005 (nr. vechi 2.955/P/2005) al Tribunalului Dolj - Secția penală și de Alin Bîldea în Dosarul nr. 801/35/P/2007 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 2 octombrie 2007.