HG nr. 1218/2008

§ 2.

- Can. 234 - § 1. Unde există, să fie menținute și sprijinite seminariile mici sau alte institute de acest fel, în care, în vederea favorizării vocațiilor, să fie prevăzută acordarea unei educații religioase speciale și, în același timp, a unei instruiri umaniste și științifice. Mai mult, când consideră că este oportun, Episcopul diecezan să se îngrijească de înființarea unui seminar mic sau a unui institut similar.

§ 2.

- Can. 235 - § 1. Tinerii care vor să se apropie de Preoție să primească în seminarul mare o educație spirituală adecvată și să fie instruiți cu privire la îndatoririle proprii, pe toată durata formării sau, dacă Episcopul diecezan apreciază că circumstanțele cer aceasta, cel puțin timp de patru ani.

§ 2.

- Can. 236 - Cei care aspiră la diaconatul permanent, în conformitate cu dispozițiile Conferinței Episcopilor, să fie instruiți în a-și cultiva viața spirituală și în a-și îndeplini în mod corect îndatoririle specifice treptei diaconale:

1° cei tineri, trăind cel puțin trei ani într-o casă destinată special acestui scop, în afară de cazul când, din motive grave, Episcopul diecezan a stabilit altfel;

2° bărbații mai în vârstă, atât cei celibatari, cât și cei căsătoriți, după un program trienal stabilit de Conferința Episcopilor.

Can. 237 - § 1. Când este posibil și oportun, în fiecare dieceză să existe un seminar mare; în caz contrar, tinerii care se pregătesc pentru slujirile sacre să fie încredințați unui alt seminar sau să fie înființat un seminar interdiecezan.

§ 2.

- Can. 238 - § 1. Seminariile înființate în mod legitim se bucură ipso iure de personalitate juridică în Biserică.

§ 2.

- Can. 239 - § 1. În fiecare seminar să existe un rector, care să-l conducă, și, când este cazul, un vicerector, un econom, iar dacă seminariștii fac studiile în seminarul însuși, să existe și profesori, care să predea diferitele discipline, coordonate după un plan metodic.

§ 2.

În fiecare seminar să existe cel puțin un director spiritual, lăsându-se seminariștilor libertatea de a merge la alți preoți care au fost desemnați de Episcop pentru această funcție.

§ 3.

- Can. 240 - § 1. În afară de confesorii obișnuiți, să fie aduși cu regularitate în seminar și alți confesori și, respectându-se disciplina seminarului, seminariștii să aibă întotdeauna libertatea de a se adresa oricărui confesor fie în seminar, fie în afara seminarului.

§ 2.

- Can. 241 - § 1. Să fie admiși de Episcopul diecezan în seminarul mare numai aceia care, ținându-se seama de calitățile lor umane și morale, spirituale și intelectuale, de sănătatea lor fizică și psihică, precum și de intenția lor dreaptă, sunt considerați capabili să se dedice pentru totdeauna slujirilor sacre.

§ 2.

Înainte de a fi primiți, ei trebuie să prezinte certificatele de Botez și Mir, precum și alte documente care sunt impuse de Regulamentul de formare sacerdotală.

§ 3.

- Can. 242 - § 1. În fiecare țară să existe un Regulament de formare sacerdotală, care trebuie stabilit de Conferința Episcopilor, ținând seama de normele date de autoritatea supremă a Bisericii, aprobat de Sfântul Scaun, iar dacă trebuie adaptat noilor situații, de asemenea, cu aprobarea Sfântului Scaun, în care să fie stabilite principiile fundamentale ale formării ce trebuie să fie dată în seminar, precum și normele generale adaptate necesităților pastorale ale fiecărei regiuni sau provincii.

§ 2.

- Can. 243 - În plus, fiecare seminar să aibă un regulament propriu, aprobat de Episcopul diecezan sau, dacă este vorba de un seminar interdiecezan, de Episcopii interesați, în care normele Regulamentului de formare sacerdotală să fie adaptate circumstanțelor particulare și să fie stabilite cu mai mare precizie punctele care privesc viața cotidiană a seminariștilor și ordinea întregului seminar.

Can. 244 - Formarea spirituală și instruirea doctrinală a seminariștilor în seminar să fie coordonate în mod armonios și reglementate în așa fel încât ei, fiecare după propriul caracter, să dobândească, împreună cu necesară maturitate umană, spiritul Evangheliei și unirea profundă cu Cristos.

Can. 245 - § 1. Prin formarea spirituală, seminariștii să devină capabili să desfășoare în mod rodnic slujirea pastorală și să dobândească spiritul misionar, știind că slujirea îndeplinită cu credință vie și iubire contribuie la sfințirea lor; de asemenea, să învețe să cultive acele virtuți care sunt mai apreciate în societatea umană, astfel încât să poată ajunge la o armonie adecvată între valorile umane și cele supranaturale.

§ 2.

- Can. 246 - § 1. Celebrarea Euharistiei să fie centrul întregii vieți a seminarului, astfel încât zilnic seminariștii, participând la însăși iubirea lui Cristos, să tragă mai ales din acest preabogat izvor tăria sufletească pentru munca apostolică și pentru viața lor spirituală.

§ 2.

Să fie instruiți în celebrarea liturgiei orelor, prin care slujitorii lui Dumnezeu se roagă lui în numele Bisericii pentru tot poporul încredințat lor, ba chiar pentru lumea întreagă.

§ 3.

Să fie menținute vii cultul Preasfintei Fecioare Maria, chiar prin rozariul marian, meditația și celelalte practici de evlavie, prin care seminariștii dobândesc spiritul de rugăciune și își întăresc propria vocație.

§ 4.

Seminariștii să se obișnuiască a se apropia des de Sacramentul Pocăinței și este recomandat ca fiecare să aibă directorul său spiritual, ales, desigur, în mod liber, în fața căruia să-și poată deschide cu încredere conștiința.

§ 5.

- Can. 247 - § 1. Să fie pregătiți, printr-o educație adecvată, să respecte starea celibatului și să învețe să aprecieze această stare ca pe un dar deosebit al lui Dumnezeu.

§ 2.

- Can. 248 - Instruirea doctrinală ce trebuie făcută are drept scop ca seminariștii, alături de cultura generală conformă cu necesitățile locurilor și timpurilor, să dobândească o cunoaștere amplă și solidă a științelor sacre, astfel încât, prin credința lor bazată pe această cunoaștere și hrănită de ea, să poată vesti cum se cuvine învățătura Evangheliei oamenilor timpului lor, adaptată puterii de pricepere a acestora.

Can. 249 - În Regulamentul de formare sacerdotală să fie prevăzut ca seminariștii să învețe cu grijă nu numai limba propriei lor țări, ci să cunoască bine și limba latină și, în plus, să posede o cunoaștere adecvată a limbilor străine ce sunt necesare sau utile pentru instruirea lor sau pentru îndeplinirea slujirii pastorale.

Can. 250 - Studiile filozofice și teologice prevăzute în seminar pot fi făcute separat sau împreună, așa cum este stabilit în Regulamentul de formare sacerdotală, și trebuie să dureze șase ani, în așa fel încât timpul ce trebuie dedicat disciplinelor filozofice să fie de doi ani întregi, iar cel dedicat studiilor teologice, de patru ani întregi.

Can. 251 - Instruirea filozofică, ce trebuie să fie bazată pe patrimoniul filozofic permanent valabil și să țină seama și de cercetarea filozofică ce a avut loc de-a lungul timpului, să fie făcută în așa fel încât să desăvârșească formarea umană a seminariștilor, să dezvolte agerimea minții și să-i facă mai capabili pentru studiile teologice.

Can. 252 - § 1. Instruirea teologică, luminată de credință și călăuzită de Magisteriu, să fie astfel dată încât seminariștii să cunoască întreaga învățătură catolică, bazată pe Revelația divină, să-și alimenteze cu ea propria viață spirituală și să poată să o vestească și să o apere corect în exercitarea slujirii lor.

§ 2.

Seminariștii să fie instruiți cu atenție deosebită în Sfânta Scriptură, astfel încât să dobândească o viziune completă despre ea.

§ 3.

- Can. 253 - § 1. Numai aceia să fie numiți de Episcop sau de Episcopii interesați în funcția de profesor pentru disciplinele filozofice, teologice și juridice care, distingându-se prin virtuți, au obținut doctoratul sau licența într-o universitate sau facultate recunoscută de Sfântul Scaun.

§ 2.

Să se aibă grijă să fie numiți profesori aparte pentru Sfânta Scriptură, teologia dogmatică, teologia morală, liturgică, filozofie, dreptul canonic, istoria ecleziastică și pentru alte științe care trebuie predate cu metodă proprie.

§ 3.

- Can. 254 - § 1. În predarea disciplinelor, profesorii să fie preocupați continuu de unitatea internă și de armonia întregii învățături de credință, astfel încât seminariștii să simtă că învață o unică știință; pentru a se realiza mai bine acest lucru, să existe în seminar o persoană care să coordoneze întregul plan de studii.

§ 2.

- Can. 255 - Deși întreaga formare a seminariștilor urmărește un scop pastoral, să fie programată în seminar și o instruire strict pastorală prin care seminariștii să învețe, ținându-se seama de necesitățile locului și timpului, principiile și metodele cu privire la exercitarea funcțiilor de a învăța, de a sfinți și de a conduce poporul lui Dumnezeu.

Can. 256 - § 1. Seminariștii să fie instruiți cu grijă în tot ceea ce privește în mod special slujirea sacră, mai ales în practica de a catehiza și de a ține omilia, în exercitarea cultului divin și, îndeosebi, în celebrarea sacramentelor, în modul de a trata cu oamenii, chiar cu cei necatolici sau cu cei necre-dincioși, în modul de a administra parohia și de a îndeplini și celelalte îndatoriri.

§ 2.

- Can. 257 - § 1. Seminariștii să fie educați în așa fel încât să aibă o grijă deosebită nu numai față de Biserica particulară în slujba căreia vor fi încardinați, ci și față de Biserica universală, și să dea dovadă că sunt pregătiți să se dedice slujirii Bisericilor particulare care au mai mare nevoie de preoți.

§ 2.

- Can. 258 - Ca să deprindă și practic modul de a face apostolat, în perioada studiilor, dar mai ales în timpul vacanțelor, seminariștii să fie inițiați, întotdeauna sub conducerea unui preot priceput, în practica pastorală prin exerciții potrivite, stabilite de Ordinariu și adecvate vârstei lor și situațiilor locale.

Can. 259 - § 1. Este dreptul Episcopului diecezan sau, în cazul unui seminar interdiecezan, al Episcopilor interesați să decidă cu privire la conducerea superioară și la administrarea seminarului.

§ 2.

- Can. 260 - În îndeplinirea propriilor funcții, toți trebuie să se supună rectorului, care are datoria de a se îngriji de conducerea zilnică a seminarului, în conformitate cu normele Regulamentului de formare sacerdotală și ale regulamentului seminarului.

Can. 261 - § 1. Rectorul seminarului, precum și, sub autoritatea lui, superiorii și profesorii, fiecare pe măsura rolului său, să aibă grijă ca seminariștii să respecte cu fidelitate normele stabilite de Regulamentul de formare sacerdotală și de regulamentul seminarului.

§ 2.

- Can. 262 - Seminarul să fie scos de sub jurisdicția parohială; pentru toți cei care sunt în seminar, rectorul sau un delegat al său îndeplinește oficiul de paroh, cu excepția materiei matrimoniale și rămânând neschimbată dispoziția can. 985.

Can. 263 - Episcopul diecezan sau, în cazul unui seminar interdiecezan, Episcopii interesați, fiecare după propria cotă stabilită de ei de comun acord, să se îngrijească de organizarea și menținerea seminarului, de întreținerea seminariștilor și de salarizarea profesorilor, precum și de celelalte trebuințe ale seminarului.

Can. 264 - § 1. Ca să facă față nevoilor seminarului, pe lângă oferta prevăzută de can. 1266, Episcopul poate să impună în dieceză și o taxă.

§ 2.

Sunt supuse la taxa pentru seminar toate persoanele juridice ecleziastice, chiar și cele private, care își au sediul în dieceză, cu excepția acelora care trăiesc numai din pomeni sau a acelora care dețin în funcțiune un colegiu de studenți sau de docenți care are ca scop promovarea binelui comun în Biserică. Această taxă trebuie să fie generală, proporțională cu veniturile persoanei juridice și stabilită în funcție de necesitățile seminarului.

§ 2.

Cine a făcut profesiunea prin voturi perpetue într-un institut călugăresc sau a fost încorporat definitiv într-o societate de viață apostolică este încardinat drept cleric în acel institut sau în acea societate odată cu primirea diaconatului, în afară de cazul când constituțiile societăților de viață apostolică stabilesc altfel.

§ 3.

- Can. 267 - § 1. Pentru ca un cleric deja încardinat să fie încardinat în mod valid într-o altă Biserică particulară, trebuie să obțină de la Episcopul diecezan un document de excardinare, semnat de același Episcop; de asemenea, trebuie să obțină, de la Episcopul diecezan al Bisericii particulare în care dorește să fie încardinat, un document de încardinare, semnat de acest Episcop.

§ 2.

- Can. 268 - § 1. Clericul care s-a transferat în mod legal din propria Biserică particulară într-o altă Biserică particulară, după cinci ani, este încardinat ipso iure în această Biserică particulară, dacă și-a manifestat în scris această voință atât Episcopului diecezan al Bisericii care l-a primit, cât și Episcopului diecezan propriu, și dacă nici unul dintre cei doi nu i-a comunicat în scris părerea contrară timp de patru luni de la data primirii cererii.

§ 2.

- Can. 269 - Episcopul diecezan să nu recurgă la încardinarea unui cleric decât dacă:

1° acest lucru este cerut de necesitatea sau utilitatea Bisericii particulare și respectându-se prevederile dreptului cu privire la întreținerea decentă a clericilor;

2° pe baza unui document legitim, constată că a fost acordată excardinarea și, în plus, a primit informațiile adecvate, dacă este necesar sub secret, de la Episcopul diecezan care a făcut excardinarea, cu privire la viața, conduita morală și studiile clericului;

3° clericul a declarat în scris aceluiași Episcop diecezan că vrea să se dedice slujirii noii Biserici particulare, conform dreptului.

Can. 270 - Excardinarea poate fi acordată în mod licit numai din motive juste, adică utilitatea pentru Biserică sau binele clericului însuși; nu poate fi negată decât din motive grave; totuși, clericului, care se consideră lezat și a găsit un Episcop care îl primește, îi este permis să facă recurs împotriva deciziei.

Can. 271 - § 1. În afară de cazul când există o adevărată necesitate în Biserica sa particulară, Episcopul diecezan nu trebuie să refuze permisiunea de a se transfera acelor clerici pe care îi consideră pregătiți și capabili și care cer să meargă în acele regiuni care suferă de o lipsă gravă de cler, pentru a exercita acolo slujirea sacră; să aibă totuși grijă ca, printr-un acord scris făcut împreună cu Episcopul diecezan al locului unde doresc să se ducă, să fie stabilite drepturile și îndatoririle acestor clerici.

§ 2.

Episcopul diecezan poate să acorde clericilor săi permisiunea de a se transfera într-o altă Biserică particulară, pentru un timp determinat care poate fi reînnoit chiar de mai multe ori, totuși, astfel încât acești clerici să rămână încardinați în Biserica particulară proprie și, întorcându-se în ea, să se bucure de toate drepturile pe care le-ar fi avut dacă ar fi desfășurat aici slujirea sacră.

§ 3.

- Can. 272 - Administratorul diecezan nu poate să acorde excardinarea și încardinarea, de asemenea, nici permisiunea de transferare într-o altă Biserică particulară, decât după un an de la vacanța scaunului episcopal și cu consimțământul colegiului consultanților.

§ 2.

- Can. 275 - § 1. Deoarece contribuie cu toți la o unică lucrare, adică la zidirea Trupului lui Cristos, clericii să fie uniți între ei prin legătura frățietății și a rugăciunii și să colaboreze între ei, conform dispozițiile dreptului particular.

§ 2.

- Can. 276 - § 1. În modul lor de viață, clericii au obligația cu totul specială de a tinde la sfințenie, deoarece, fiind consacrați lui Dumnezeu cu un titlu nou prin hirotonire, sunt împărțitorii tainelor lui Dumnezeu în slujba poporului său.

§ 2.

- 1° în primul rând, să îndeplinească în mod fidel și neobosit îndatoririle slujirii pastorale;

2° să-și alimenteze propria viață spirituală la masa Sfintei Scripturi și a sfintei Euharistii; prin urmare, preoții sunt invitați din toate puterile să ofere zilnic Jertfa euharistică, iar diaconii să participe la ea, de asemenea, zilnic;

3° preoții, precum și diaconii care aspiră la presbiterat, au obligația de a celebra zilnic liturgia orelor în conformitate cu propriile cărți liturgice aprobate; diaconii permanenți să celebreze partea stabilită pentru ei de Conferința Episcopilor;

4° de asemenea, sunt ținuți să facă retrageri spirituale, după dispozițiile dreptului particular;

5° sunt îndemnați să se dedice cu regularitate meditației, să se apropie des de sacramentul Pocăinței, să aibă o evlavie deosebită față de Preasfânta Fecioară, Maica lui Dumnezeu, și să se folosească și de celelalte mijloace de sfințire comune și particulare.

Can. 277 - § 1. Clericii sunt obligați să păstreze castitatea perfectă și perpetuă pentru împărăția cerurilor și de aceea sunt ținuți la celibat, care este un dar deosebit al lui Dumnezeu și prin care slujitorii sacri pot să se atașeze mai ușor cu toată inima lui Cristos și să se dedice mai liber slujirii lui Dumnezeu și oamenilor.

§ 2.

Clericii să se comporte cu prudența cuvenită în relațiile cu persoanele a căror frecventare ar putea pune în pericol obligația lor de a păstra castitatea sau ar putea să constituie scandal pentru credincioși.

§ 3.

- Can. 278 - § 1. Clericii seculari au dreptul de a se asocia cu alții pentru a urmări finalități care sunt conforme cu starea clericală.

§ 2.

Clericii seculari să acorde o importanță mare mai ales acelor asociații care, având statute recunoscute de autoritatea competentă, printr-o regulă de viață adecvată și aprobată cum se cuvine și prin ajutorul frățesc, promovează sfințenia lor în exercitarea slujirii și favorizează unirea între ei și unirea dintre ei și Episcopul propriu.

§ 3.

- Can. 279 - § 1. Clericii să continue studiile sacre chiar și după primirea Preoției și să urmeze învățătura solidă bazată pe sfânta Scriptură, transmisă de înaintași și acceptată în general de Biserică, așa cum este ea stabilită mai ales de documentele Conciliilor și ale Pontifilor Români, evitând noutățile terminologice profane și falsa știință.

§ 2.

Preoții să participe, conform dispozițiilor dreptului particular, la cursurile pastorale, care trebuie programate după hirotonirea sacerdotală; de asemenea, în timpurile fixate de același drept, să participe și la alte cursuri, consfătuiri teologice sau conferințe, care le oferă ocazia să dobândească o cunoaștere mai completă a științelor sacre și a metodelor pastorale.

§ 3.

- Can. 280 - Se recomandă foarte mult clericilor să practice o anumită viață comună; unde aceasta deja există, pe cât e posibil, trebuie menținută.

Can. 281 - § 1. Deoarece se dedică slujirii ecleziastice, clericii merită o remunerație conformă condiției lor, ținându-se seama atât de natura oficiului, cât și de circumstanțele locurilor și timpurilor, cu care să poată face față necesităților vieții personale și unei retribuiri drepte a acelor persoane de al căror serviciu au nevoie.

§ 2.

De asemenea, trebuie să se aibă grijă ca ei să beneficieze de asistență socială, prin care să se facă față cum se cuvine necesităților lor în caz de boală, de invaliditate sau de bătrânețe.

§ 3.

- Can. 282 - § 1. Clericii să ducă o viață simplă și să se abțină de la tot ceea ce constituie vanitate.

§ 2.

- Can. 283 - § 1. Chiar dacă nu au un oficiu care să-i oblige la reședință, clericii să nu plece din dieceză pentru un timp mai îndelungat, care trebuie stabilit de dreptul particular, fără permisiunea cel puțin presupusă a Ordinariului propriu.

§ 2.

- Can. 284 - Clericii să poarte o haină ecleziastică decentă, după normele emise de Conferințele Episcopilor și după cutumele legitime ale locurilor.

Can. 285 - § 1. Clericii să se abțină complet de la tot ceea ce nu se potrivește cu starea proprie, conform dispozițiilor dreptului particular.

§ 2.

Clericii să evite tot ceea ce, deși nu este nedemn, este incompatibil cu starea clericală.

§ 3.

Le este interzis clericilor să-și asume oficii publice, care comportă o participare la exercitarea puterii civile.

§ 4.

- Can. 286 - Le este interzis clericilor să exercite, personal sau prin alții, negustoria sau comerțul, fie în avantajul propriu, fie în avantajul altora, fără permisiunea autorității ecleziastice competente.

Can. 287 - § 1. Clericii să promoveze întotdeauna și în cel mai înalt grad pacea și înțelegerea între oameni, bazate pe dreptate.

§ 2.

- Can. 288 - Dispozițiile prevăzute în cann. 284, 285, §§ 3 și 4, 286, 287, § 2, nu îi obligă pe diaconii permanenți, dacă dreptul particular nu stabilește altfel.

Can. 289 - § 1. Deoarece serviciul militar este mai puțin compatibil cu starea clericală, clericii, ca, de altfel, și candidații la hirotoniri, să nu se înroleze voluntar în armată decât cu permisiunea Ordinariului lor.

§ 2.

Clericii să se folosească de scutirile privind exercitarea de funcții și oficii publice civile incompatibile cu starea clericală, pe care le acordă lor legile, convențiile sau cutumele, dacă, în cazuri particulare, Ordinariul propriu nu a stabilit altfel.

§ 2.

- Can. 299 - § 1. Credincioșii au libertatea deplină de a constitui, prin acord personal încheiat între ei, asociații în vederea atingerii scopurilor prevăzute de can. 298, § 1, rămânând neatinsă dispoziția can. 301, § 1.

§ 2.

Aceste asociații, chiar dacă sunt apreciate sau recomandate de autoritatea ecleziastică, se numesc asociații private.

§ 3.

- Can. 300 - Nici o asociație să nu-și asume denumirea de "catolică", decât cu consimțământului autorității ecleziastice competente, conform dispozițiilor can. 312.

Can. 301 - § 1. Numai autoritatea ecleziastică competentă are dreptul să înființeze asociații de credincioși, care își propun să transmită doctrina catolică în numele Bisericii sau să promoveze cultul divin public, sau care își propun alte scopuri a căror realizare din natura sa este rezervată aceleiași autorități ecleziastice.

§ 2.

Dacă apreciază că este oportun, autoritatea ecleziastică competentă poate să înființeze și asociații de credincioși care să urmărească direct sau indirect alte scopuri spirituale care nu au fost suficient prevăzute de inițiativele private.

§ 3.

- Can. 302 - Se numesc clericale acele asociații de credincioși care, fiind conduse de clerici, își asumă exercitarea Preoției și sunt recunoscute ca atare de autoritatea competentă.

Can. 303 - Se numesc ordine terțiare, care pot avea și altă denumire potrivită, asociațiile ai căror membri, participând în lume la spiritul unui institut călugăresc, duc o viață apostolică și tind la desăvârșirea creștină sub conducerea superioară a aceluiași institut.

Can. 304 - § 1. Toate asociațiile de credincioși, fie publice, fie private, oricare ar fi titlul sau denumirea lor, să aibă statute proprii, în care să fie precizate scopul sau motivul social al asociației, sediul, conducerea și condițiile necesare pentru a face parte din asociație, și în care să fie stabilite principiile și normele privind activitățile, ținându-se seama de necesitatea sau utilitatea de timp și de loc.

§ 2.

- Can. 305 - § 1. Toate asociațiile de credincioși sunt sub supravegherea autorității ecleziastice competente, căreia îi revine datoria de a se îngriji ca în ele să fie păstrată integritatea credinței și a moralei și de a veghea să nu se introducă abuzuri cu privire la disciplina ecleziastică; aceleași autorități îi revine obligația și dreptul de a le vizita conform dreptului și statutelor; de asemenea, ele sunt sub conducerea aceleași autorități, în conformitate cu canoanele care urmează.

§ 2.

- Can. 306 - Ca cineva să beneficieze de drepturile și privilegiile unei asociații, de indulgențele și celelalte favoruri spirituale acordate ei, este necesar și suficient să fie înscris în mod valid în ea și să nu fie exclus în mod legitim, conform dispozițiilor dreptului și statutelor proprii ale asociației.

Can. 307 - § 1. Admiterea membrilor să se facă după normele dreptului și ale statutelor fiecărei asociații.

§ 2.

Aceeași persoană poate fi înscrisă în mai multe asociații.

§ 3.

- Can. 308 - Cine a fost admis în mod legitim într-o asociație, să nu fie eliminat din ea decât dintr-un motiv just, în conformitate cu normele dreptului și ale statutelor.

Can. 309 - Asociațiile înființate în mod legitim au dreptul, conform dreptului și statutelor, să dea norme speciale referitoare la asociația însăși, să țină întruniri, să desemneze conducătorii, funcționarii, deservenții, precum și administratorii bunurilor.

Can. 310 - O asociație privată, care nu a fost recunoscută ca persoană juridică, nu poate, așa cum este, să fie subiect de obligații și drepturi; totuși, credincioșii care fac parte din ea pot să stabilească împreună obligații, să dobândească și să posede drepturi și bunuri în calitate de coproprietari și de coposesori; aceste drepturi și obligații pot să le exercite printr-un mandatar sau procurant.

Can. 311 - Membrii institutelor de viață consacrată, care conduc sau asistă asociații unite în vreun fel cu institutul lor, să aibă grijă ca ele să sprijine activitățile apostolice existente în dieceză, colaborând, sub direcțiunea Ordinariului locului, mai ales cu asociațiile care sunt organizate pentru a exercita apostolat în dieceză.

§ 2.

- Can. 313 - O asociație publică, precum și o confederație de asociații publice, în virtutea decretului însuși prin care este înființată de autoritatea ecleziastică competentă, conform can. 312, este constituită ca persoană juridică și primește, în măsura în care e nevoie, misiunea pentru scopurile pe care și le propune să le atingă în numele Bisericii.

Can. 314 - Statutele fiecărei asociații publice, ca și revizuirea sau schimbarea lor, necesită aprobarea din partea autorității ecleziastice căreia îi aparține dreptul de a înființa asociații, conform dispozițiilor can. 312, § 1.

Can. 315 - Asociațiile publice pot lua în mod liber inițiativele care sunt conforme cu natura lor și, totodată, sunt reglementate de normele statutelor, totuși, sub direcțiunea superioară a autorității ecleziastice despre care vorbește can. 312, § 1.

Can. 316 - § 1. Cine a părăsit în mod public credința catolică sau a renunțat la comuniunea ecleziastică, sau este pedepsit cu excomunicarea impusă ori declarată, nu poate fi admis în mod valid în asociațiile publice.

§ 2.

- Can. 317 - § 1. Dacă nu este prevăzut altfel în statute, autoritatea ecleziastică, despre care vorbește can. 312, § 1, are dreptul de a-l confirma pe președintele asociației publice, ales de însăși asociația publică, sau de a-l învesti pe cel prezentat, sau de a-l numi ea însăși; aceeași autoritate ecleziastică să numească un capelan sau asistent ecleziastic, audiind în prealabil părerea funcționarilor superiori ai asociației, dacă acest lucru e oportun.

§ 2.

Norma stabilită în § 1 este valabilă și pentru asociațiile înființate de membrii institutelor călugărești, în virtutea unui privilegiu apostolic, în afara bisericilor sau a caselor proprii; în schimb, în asociațiile înființate de membrii institutelor călugărești în propria biserică sau casă, numirea sau confirmarea președintelui îi aparține de drept Superiorului institutului, conform normelor statutelor.

§ 3.

În asociațiile neclericale, laicii pot să îndeplinească funcția de președinte; această funcție să nu fie încredințată capelanului sau asistentului ecleziastic, decât dacă în statute este prevăzut altfel.

§ 4.

- Can. 318 - § 1. În circumstanțe speciale, când motive grave impun aceasta, autoritatea ecleziastică, despre care vorbește can. 312, § 1, poate să desemneze un comisar care să conducă asociația, temporar, în numele acestei autorități.

§ 2.

- Can. 319 - § 1. Dacă nu a fost prevăzut altfel, o asociație publică înființată în mod legitim administrează, conform normelor statutelor, bunurile pe care le posedă, sub direcțiunea superioară a autorității ecleziastice despre care vorbește can. 312, § 1, căreia trebuie să-i dea cont în fiecare an despre administrare.

§ 2.

- Can. 320 - § 1. Asociațiile înființate de Scaunul Apostolic nu pot fi desființate decât de către acesta.

§ 2.

Din motive grave, pot fi suprimate de către Conferința Episcopilor asociațiile înființate de ea; Episcopul diecezan poate suprima asociațiile înființate de el însuși, precum și pe acelea înființate, în virtutea unui indult apostolic, de membrii unui institut călugăresc cu consimțământul Episcopului diecezan.

§ 3.

O asociație publică să nu fie suprimată de autoritatea competentă, fără ca aceasta să fi ascultat mai întâi părerea președintelui și a celorlalți funcționari superiori ai asociației.

§ 2.

- Can. 323 - § 1. Deși asociațiile private ale credincioșilor se bucură de autonomie conform dispozițiilor can. 321, totuși, sunt sub supravegherea autorității ecleziastice în conformitate cu can. 305, precum și sub conducerea aceleiași autorități.

§ 2.

- Can. 324 - § 1. Asociația privată a credincioșilor își desemnează în mod liber președintele și funcționarii, conform normelor statutelor.

§ 2.

- Can. 325 - § 1. Asociația privată a credincioșilor își administrează în mod liber bunurile pe care le posedă, conform dispozițiilor statutelor, rămânând inviolabil dreptul autorității ecleziastice competente de a veghea ca bunurile să fie folosite în scopurile asociației.

§ 2.

- Can. 326 - § 1. Asociația privată a credincioșilor se stinge conform normelor statutelor; poate fi și suprimată de către autoritatea competentă, dacă activitatea ce o desfășoară produce o daună gravă învățăturii sau disciplinei ecleziastice, sau constituie un scandal pentru credincioși.

§ 2.

Destinația bunurilor unei asociații private desființate trebuie să fie stabilită în conformitate cu prevederile statutelor, rămânând inviolabile drepturile câștigate și voința donatorilor.

§ 2.

- Can. 372 - § 1. De regulă, porțiunea poporului lui Dumnezeu, care constituie o dieceză sau o altă Biserică particulară, va fi delimitată în cadrul unui teritoriu precis, astfel încât să-i cuprindă pe toți credincioșii care locuiesc în acel teritoriu.

§ 2.

- Can. 373 - Exclusiv autoritatea supremă a Bisericii are dreptul să înființeze Biserici particulare; acestea, odată înființate în mod legitim, se bucură ipso iure de personalitate juridică.

Can. 374 - § 1. Fiecare dieceză sau oricare altă Biserică particulară să fie divizată în părți distincte sau parohii.

§ 2.

Pentru a se favoriza grija pastorală printr-o activitate comună, mai multe parohii vecine pot fi reunite în grupări speciale, cum sunt decanatele.

§ 2.

- Can. 376 - Sunt numiți diecezani Episcopii cărora le-a fost încredințată grija unei dieceze; ceilalți sunt numiți titulari.

Can. 377 - § 1. Suveranul Pontif îi numește în mod liber pe Episcopi sau îi confirmă pe cei care au fost aleși în mod legitim.

§ 2.

Cel puțin o dată la trei ani, Episcopii unei provincii ecleziastice sau, când acest lucru este recomandat de împrejurări, Conferințele Episcopilor să întocmească de comun acord și sub secret o listă cu preoții, chiar și membri ai institutelor de viață consacrată, care sunt mai apți pentru episcopat, și să o trimită Scaunului Apostolic, rămânând inviolabil dreptul fiecărui Episcop diecezan de a dezvălui aparte Scaunului Apostolic numele preoților pe care îi consideră demni și capabili pentru oficiul episcopal.

§ 3.

Dacă nu a fost stabilit în mod legitim altfel, de fiecare dată când trebuie numit un Episcop diecezan sau un Episcop coadiutor, cât privește cei trei candidați care trebuie propuși Scaunului Apostolic, Legatul pontifical trebuie să se informeze despre fiecare dintre ei și să comunice Scaunului Apostolic, împreună cu propriul vot, sugestiile Mitropolitului și ale Sufraganilor provinciei la care aparține dieceza în cauză sau cu care este regrupată, precum și ale președintelui Conferinței Episcopilor; în plus, Legatul pontifical să-i audieze și pe unii membri ai colegiului consultanților și ai capitalului catedralei și, dacă crede că e oportun, să ceară separat și în secret și părerea altora din ambele categorii de clerici, precum și a unor laici care se disting prin înțelepciune.

§ 4.

Dacă nu a fost prevăzut în mod legitim altfel, Episcopul diecezan, care consideră că diecezei sale trebuie să i se dea un auxiliar, să propună Scaunului Apostolic o listă cu cel puțin trei preoți mai capabili pentru acest oficiu.

§ 5.

- Can. 378 - § 1. Cât privește aptitudinea candidaților la episcopat, este necesar ca fiecare din ei:

1° să exceleze prin credință puternică, moravuri bune, evlavie, zel pentru suflete, înțelepciune, prudență și virtuți umane și să fie înzestrat cu celelalte calități care îl fac capabil să exercite oficiul episcopal;

2° să se bucure de reputație bună;

3° să aibă vârsta de cel puțin treizeci și cinci de ani;

4° să fie preot de cel puțin cinci ani;

5° să aibă doctoratul, sau cel puțin licența, în sfânta Scriptură, teologie sau dreptul canonic, dobândit într-un institut de studii aprobat de Scaunul Apostolic, sau măcar să fie cu adevărat expert în aceste discipline.

§ 2.

- Can. 379 - Dacă nu este împiedicat în mod legitim, oricine este promovat la episcopat trebuie să primească consacrarea episcopală în termen de trei luni de la primirea scrisorilor apostolice și, desigur, înainte de a lua în primire oficiul.

Can. 380 - Înainte de luarea în primire canonică a oficiului său, cel promovat să facă profesiunea de credință și să presteze jurământ de fidelitate față de Scaunul Apostolic după formula aprobată de același Scaun Apostolic.

§ 2.

- Can. 382 - § 1. Înainte de luarea în primire canonică a diecezei, Episcopul promovat nu poate să se amestece în exercitarea oficiului ce îi este încredințat; poate totuși să exercite oficiile pe care le avea deja în dieceză în momentul promovării, rămânând neschimbată dispoziția can. 409, § 2.

§ 2.

Dacă nu este reținut de un impediment legitim, cel promovat la oficiul de Episcop diecezan trebuie să ia în primire canonică dieceza în decurs de patru luni de la primirea scrisorilor apostolice, dacă nu este consacrat Episcop; dacă este deja consacrat, în decurs de două luni de la primirea acelorași scrisori.

§ 3.

Episcopul ia în primire canonică dieceza îndată ce a prezentat în dieceză, personal sau printr-un procurant, colegiului consultanților scrisorile apostolice, în prezența cancelarului curiei, care consemnează faptul într-un proces verbal, sau în diecezele nou înființate, îndată ce a comunicat aceleași scrisori clerului și poporului prezent în catedrală, iar preotul cel mai în vârstă dintre cei prezenți consemnează faptul într-un proces verbal.

§ 4.

- Can. 383 - § 1. În exercitarea funcției pastorale, Episcopul diecezan să fie preocupat față de toți credincioșii încredințați grijii sale, oricare ar fi vârsta, condiția sau naționalitatea lor, atât față de cei care locuiesc în teritoriul respectiv, cât și față de cei care se află acolo temporar, îndreptându-se cu spirit apostolic și spre cei care, din cauza condițiilor în care trăiesc, nu pot să beneficieze suficient de o normală îngrijire pastorală, precum și spre cei care au părăsit practica religioasă.

§ 2.

Dacă în dieceza sa există credincioși de alt rit, să se îngrijească de nevoile lor spirituale fie prin preoți sau parohii care aparțin aceluiași rit, fie printr-un Vicar episcopal.

§ 3.

Să se poarte cu omenie și caritate față de frații care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică, încurajând, de asemenea, ecumenismul, așa cum este el înțeles de Biserică.

§ 4.

- Can. 384 - Episcopul diecezan să-i însoțească cu o grijă deosebită pe preoți, pe care să-i audieze ca pe niște ajutători și sfătuitori, să le apere drepturile și să vegheze ca ei să-și îndeplinească corect îndatoririle propriei stări și să beneficieze de mijloacele și instituțiile de care au nevoie pentru a-și îmbogăți viața spirituală și intelectuală; de asemenea, să se îngrijească, conform dreptului, ca ei să aibă o întreținere decentă și să beneficieze de asistență socială.

Can. 385 - Episcopul diecezan să încurajeze cât mai mult posibil vocațiile la diferitele slujiri și la viața consacrată, acordând o atenție specială vocațiilor preoțești și misionare.

Can. 386 - § 1. Episcopul diecezan este obligat să propună și să explice credincioșilor adevărurile de credință ce trebuie crezute și aplicate în viață, predicând el însuși deseori; de asemenea, să aibă grijă să fie respectate în mod conștiincios dispozițiile canoanelor referitoare la slujirea cuvântului, mai cu seamă cele privind omilia și instruirea catehetică, astfel încât să fie transmisă tuturor întreaga învățătură creștină.

§ 2.

- Can. 387 - Amintindu-și că este obligat să ofere pildă de sfințenie prin dragoste, umilință și simplitate vieții sale, Episcopul diecezan să se străduiască să promoveze prin orice mijloc sfințenia credincioșilor, conform chemării proprii a fiecăruia, și, fiind principalul împărțitor al tainelor lui Dumnezeu, să se străduiască fără încetare încât credincioșii încredințați grijii sale să crească în har prin celebrarea sacramentelor și să cunoască și să trăiască misterul pascal.

Can. 388 - § 1. După luarea în primire a diecezei, Episcopul diecezan trebuie să aplice Liturghia pentru poporul ce i-a fost încredințat, în fiecare duminică și în celelalte sărbători care, în regiunea sa, sunt de poruncă.

§ 2.

Episcopul trebuie să celebreze și să aplice personal Liturghia pentru popor în zilele prevăzute de § 1; dacă, însă, dintr-un motiv legitim, nu o poate celebra, să o aplice în aceleași zile prin altcineva, sau el personal în alte zile.

§ 3.

Episcopul, căruia, în afară de dieceza sa, îi sunt încredințate și alte dieceze, chiar și cu titlul de administrație, îndeplinește obligația aplicând o singură Liturghie pentru tot poporul ce îi este încredințat.

§ 4.

- Can. 389 - Să prezideze des celebrarea Preasfintei Euharistii în biserica catedrală sau într-o altă biserică din dieceza sa, mai ales în sărbătorile de poruncă și în alte solemnități.

Can. 390 - Episcopul diecezan poate să celebreze slujbe pontificale în toată dieceza sa, însă nu în afara diecezei fără consimțământul expres, sau cel puțin presupus în mod rezonabil, al Ordinariului locului.

Can. 391 - § 1. Episcopului diecezan îi revine de drept datoria de a conduce Biserica particulară ce i-a fost încredințată, cu putere legislativă, executivă și judecătorească, conform dreptului.

§ 2.

- Can. 392 - § 1. Întrucât trebuie să apere unitatea întregii Biserici, Episcopul este obligat să promoveze disciplina comună întregii Biserici și, de aceea, să solicite respectarea tuturor legilor ecleziastice.

§ 2.

- Can. 393 - Episcopul diecezan reprezintă dieceza în toate problemele ei juridice.

Can. 394 - § 1. Episcopul să încurajeze în dieceză diferitele forme de apostolat și să aibă grijă ca în toată dieceza, sau în circumscripțiile ei particulare, toate operele de apostolat să fie coordonate sub conducerea sa, respectând natura proprie a fiecăreia.

§ 2.

- Can. 395 - § 1. Chiar dacă are un coauditor sau un auxiliar, Episcopul diecezan este obligat prin lege la reședință personală în dieceză.

§ 2.

Pe lângă absențele motivate de vizita ad limina, de participarea obligatorie la Concilii, la sinodul Episcopilor, la Conferința Episcopilor, sau de un alt oficiu ce îi este încredințat în mod legitim, Episcopul poate să lipsească din dieceză, dintr-un motiv just, nu mai mult de o lună, fie continuă, fie cu întreruperi, cu condiția să fie sigur că absența sa nu pricinuiește vreo pagubă diecezei.

§ 3.

Să nu lipsească din dieceză în zilele Crăciunului, ale Săptămânii Sfinte și Învierii Domnului, ale Rusaliilor și Trupului și Sângelui lui Cristos, decât dintr-un motiv grav și urgent.

§ 4.

- Can. 396 - § 1. Episcopul este obligat să viziteze în fiecare an dieceza, în întregime sau parțial, astfel încât cel puțin o dată la cinci ani să viziteze întreaga dieceză în mod personal sau, dacă este împiedicat în mod legitim, fie prin Episcopul coadiutor sau prin Episcopul auxiliar, fie prin Vicarul general sau prin Vicarul episcopal, fie printr-un alt preot.

§ 2.

- Can. 397 - § 1. Sunt supuse vizitei obișnuite a Episcopului persoanele, instituțiile catolice, lucrurile și locurile sacre, care se află în cadrul diecezei.

§ 2.

- Can. 398 - Episcopul să se străduiască să facă vizita pastorală cu toată conștiinciozitatea și să aibă grijă să nu constituie pentru nimeni o povară prin cheltuieli de prisos.

Can. 399 - § 1. Episcopul diecezan trebuie să prezinte Suveranului Pontif, o dată la cinci ani, un raport despre starea diecezei ce îi este încredințată, după forma și timpul stabilite de Scaunul Apostolic.

§ 2.

- Can. 400 - § 1. Dacă nu a fost stabilit altfel de către Scaunul Apostolic, în anul în care trebuie să prezinte Suveranului Pontif raportul, Episcopul diecezan să se ducă la Roma pentru a venera mormintele Sfinților Apostoli Petru și Paul și pentru a se prezenta la Pontiful Roman.

§ 2.

Episcopul să îndeplinească personal obligația de mai sus, în afară de cazul când este împiedicat în mod legitim; în acest caz, să o îndeplinească prin coadiutor, dacă are, sau prin auxiliar, sau printr-un preot capabil din rândul preoțimii sale, care locuiește în dieceza sa.

§ 3.

- Can. 401 - § 1. Episcopul diecezan, care a împlinit vârsta de șaptezeci și cinci de ani, este rugat să prezinte renunțarea la oficiul său Suveranului Pontif, care va decide, analizând toate circumstanțele.

§ 2.

- Can. 402 - § 1. Episcopul, a cărui renunțare la oficiu a fost acceptată, păstrează titlul de Episcop emerit al diecezei sale și, dacă dorește, poate să locuiască în dieceză, în afară de cazul în care, ca urmare a unor circumstanțe speciale, este prevăzut altfel de către Scaunul Apostolic.

§ 2.

Conferința Episcopilor trebuie să aibă grijă să se asigure întreținerea cuvenită și demnă a Episcopului care a renunțat, ținând seama că această obligație îi revine, în primul rând, diecezei pe care el a slujit-o.

§ 2.

În circumstanțele mai grave, chiar de natură personală, Episcopului diecezan îi poate fi dat un Episcop auxiliar înzestrat cu facultăți speciale.

§ 3.

- Can. 404 - § 1. Episcopul coadiutor își ia în primire oficiul când prezintă, personal sau prin procurant, Episcopului diecezan și colegiului consultanților scrisorile apostolice de numire, fiind de față și cancelarul curiei, care să întocmească un proces verbal despre luarea în primire.

§ 2.

Episcopul auxiliar își ia în primire oficiul când îi prezintă Episcopului diecezan scrisorile apostolice de numire, fiind de față cancelarul curiei, care să întocmească un proces verbal despre luarea în primire.

§ 3.

- Can. 405 - § 1. Episcopul coadiutor și Episcopul auxiliar au obligațiile și drepturile ce sunt stabilite de dispozițiile canoanelor care urmează, precum și pe acelea ce sunt specificate în scrisorile de numire.

§ 2.

- Can. 406 - § 1. Episcopul coadiutor, de asemenea, și Episcopul auxiliar despre care vorbește can. 403, § 2, să fie numit de Episcopul diecezan Vicar general; în plus, Episcopul diecezan să-i încredințeze cu precădere lui, și nu altora, tot ceea ce, conform dreptului, necesită un mandat special.

§ 2.

- Can. 407 - § 1. Ca să fie favorizat în cel mai înalt grad binele prezent și viitor al diecezei, Episcopul diecezan, Episcopul coadiutor și Episcopul auxiliar, despre care vorbește can. 403, § 2, să se consulte între ei cu privire la problemele de importanță majoră.

§ 2.

În evaluarea problemelor de importanță majoră, mai ales a acelora de natură pastorală, Episcopul diecezan să binevoiască a-i consulta mai întâi pe Episcopii auxiliari.

§ 3.

- Can. 408 - § 1. Episcopul coadiutor și Episcopul auxiliar, când nu sunt reținuți de un impediment just, sunt obligați, ori de câte ori Episcopul diecezan le cere aceasta, să celebreze slujbele pontificale și celelalte funcțiuni la care este ținut Episcopul diecezan.

§ 2.

- Can. 409 - § 1. Când scaunul episcopal devine vacant, Episcopul coadiutor devine imediat Episcop al diecezei pentru care a fost numit, cu condiția să o fi luat în primire în mod legitim.

§ 2.

- Can. 410 - Episcopul coadiutor și Episcopul auxiliar au obligația, ca și Episcopul diecezan, de a locui în dieceză; nu pot pleca din ea decât pentru un timp scurt, cu excepția cazului când trebuie să îndeplinească un oficiu în afara diecezei sau cu ocazia concediului, care nu trebuie să depășească o lună de zile.

Can. 411 - Cât privește renunțarea la oficiu a Episcopului coadiutor și a Episcopului auxiliar, se aplică dispozițiile canoanelor 401 și 402, § 2.

§ 2.

Dacă nu există Episcop coadiutor sau, dacă există, este împiedicat și lipsește și lista prevăzută de § 1, îi revine colegiului consultanților datoria să aleagă un preot care să conducă dieceza.

§ 3.

- Can. 414 - Cine este chemat în mod interimar, conform can. 413, să-și asume grija pastorală a diecezei numai pentru perioada când scaunul este împiedicat, în exercitarea grijii pastorale a diecezei are obligațiile și se bucură de puterea, care, conform dreptului, îi revin Administratorului diecezan.

Can. 415 - Dacă Episcopul diecezan este oprit să-și exercite funcția ca urmare a unei pedepse ecleziastice, Mitropolitul ori, dacă acesta lipsește sau este vorba de el însuși, Episcopul sufragan cel mai vechi în ordinea promovării, să recurgă imediat la Sfântul Scaun, ca acesta să ia măsurile necesare.

§ 2.

- 1° obține în dieceza a qua puterea de Administrator diecezan și este ținut la obligațiile acestui oficiu, în timp ce Vicarul general și Vicarul episcopal pierd orice putere, rămânând totuși neschimbate dispozițiile can. 409, § 2.

2° primește în dieceza a qua întreaga retribuție proprie oficiului.

Can. 419 - Când scaunul devine vacant, conducerea diecezei îi revine Episcopului auxiliar până la alegerea Administratorului diecezan; dacă sunt mai mulți, îi revine celui mai vechi în ordinea promovării; dacă nu există Episcop auxiliar, conducerea diecezei îi revine colegiului consultanților, dacă Sfântul Scaun nu a prevăzut altfel. Cine își asumă astfel conducerea diecezei să convoace fără întârziere colegiul competent pentru a-l alege pe Administratorul diecezan.

Can. 420 - Când într-un vicariat apostolic sau într-o prefectură apostolică scaunul devine vacant, conducerea o ia Pro-vicarul și, respectiv, Pro-prefectul, numiți numai pentru acest scop de Vicar și de Prefect imediat după luarea în primire, în afară de cazul când a fost stabilit altfel de către Sfântul Scaun.

Can. 421 - § 1. În termen de opt zile de la primirea știrii despre vacanța scaunului episcopal, trebuie să fie ales de către colegiul consultanților un Administrator diecezan care să conducă interimar dieceza, rămânând neatinsă dispoziția can. 502, § 3.

§ 2.

- Can. 422 - Episcopul auxiliar, iar dacă acesta lipsește, colegiul consultanților, să informeze cât mai repede Scaunul Apostolic despre moartea Episcopului; tot astfel, cel ales Administrator diecezan să-l informeze despre alegerea sa.

Can. 423 - § 1. Să fie desemnat un singur Administrator diecezan, dezaprobându-se orice cutumă contrară, altminteri, alegerea este nulă.

§ 2.

- Can. 424 - Administratorul diecezan să fie ales în conformitate cu dispozițiile cann. 165-178.

Can. 425 - § 1. Poate fi desemnat în mod valid pentru funcția de Administrator diecezan numai un preot care a împlinit vârsta de treizeci și cinci de ani și care nu a fost ales deja, numit sau prezentat pentru același scaun vacant.

§ 2.

Să fie ales ca Administrator diecezan un preot care să se remarce prin doctrină și prudență.

§ 3.

- Can. 426 - În timp ce scaunul este vacant, cine conduce dieceza înainte de desemnarea Administratorului diecezan, are aceeași putere pe care dreptul o recunoaște Vicarului general.

Can. 427 - § 1. Administratorul diecezan are obligațiile și se bucură de puterea Episcopului diecezan, cu excepția acelora care sunt excluse din natura lucrului sau ipso iure.

§ 2.

- Can. 428 - § 1. Cât timp scaunul este vacant, să nu se schimbe nimic.

§ 2.

- Can. 429 - Administratorul diecezan are obligația de a locui în dieceză și de a aplica Liturghia pentru popor în conformitate cu can. 388.

Can. 430 - § 1. Funcția Administratorului diecezan încetează prin luarea în primire a diecezei de către noul Episcop.

§ 2.

Înlăturarea Administratorului diecezan este rezervată Sfântului Scaun; eventuala renunțare făcută de el însuși trebuie să fie prezentată în formă autentică în fața colegiului competent pentru alegere și nu are nevoie de acceptare; dacă Administratorul diecezan este înlăturat, dacă renunță sau moare, să fie ales un altul în conformitate cu can. 421.

§ 2.

De acum înainte, de regulă, să nu existe dieceze exempte; așadar, toate diecezele și celelalte Biserici particulare, care se află înlăuntrul teritoriului unei provincii ecleziastice, trebuie să fie incluse în această provincie ecleziastică.

§ 3.

- Can. 432 - § 1. În cadrul provinciei ecleziastice, se bucură de autoritate, conform normelor dreptului, conciliul provincial și Mitropolitul.

§ 2.

- Can. 433 - § 1. Când se consideră că este util, mai cu seamă în țările în care Bisericile particulare sunt mai numeroase, provinciile ecleziastice mai apropiate pot fi regrupate de Sfântul Scaun, la propunerea Conferinței Episcopilor, în regiuni ecleziastice.

§ 2.

- Can. 434 - Adunării Episcopilor regiunii ecleziastice îi revine datoria să sprijine cooperarea și activitatea pastorală comună în regiune; totuși, puterile, care în canoanele acestui Cod sunt atribuite Conferinței Episcopilor, nu aparțin de drept acestei adunări, în afară de cazul când vreuna dintre ele i-a fost acordată în mod special de Sfântul Scaun.

§ 2.

Când circumstanțele cer aceasta, Scaunul Apostolic poate să acorde Mitropolitului funcții și puteri speciale, care trebuie stabilite în dreptul particular.

§ 3.

- Can. 437 - § 1. În termen de trei luni de la consacrarea episcopală sau, dacă a fost deja consacrat, de la atribuirea canonică, Mitropolitul este obligat să ceară de la Pontiful Roman, personal sau printr-un procurant, paliul, care este semnul puterii cu care Mitropolitul, în comuniune cu Biserica Romană, este învestit de drept în provincia sa.

§ 2.

Mitropolitul poate să poarte paliul, conform legilor liturgice, în orice biserică din provincia sa ecleziastică, nu însă în afara ei, nici chiar cu consimțământul Episcopului diecezan.

§ 3.

- Can. 438 - În Biserica Latină, titlul de Patriarh și cel de Primat, în afară de o prerogativă de onoare, nu comportă nici o putere de conducere, dacă nu se constată că unii Patriarhi sau Primați au o anumită putere în virtutea unui privilegiu apostolic sau a unei cutume aprobate.

§ 2.

- Can. 440 - § 1. Conciliul provincial, adică pentru Bisericile particulare ale aceleiași provincii ecleziastice, să se celebreze ori de câte ori, după aprecierea majorității Episcopilor diecezani ai provinciei, acest lucru este considerat oportun, rămânând neschimbată dispoziția can. 439, § 2.

§ 2.

- Can. 441 - Îi revine de drept Conferinței Episcopilor:

1° să convoace conciliul plenar;

2° să aleagă locul pentru a celebra conciliul, în cadrul teritoriului Conferinței Episcopilor;

3° să aleagă din rândul Episcopilor diecezani un președinte al conciliului plenar, care trebuie să fie aprobat de Scaunul Apostolic;

4° să hotărască ordinea lucrărilor și problemele ce trebuie tratate, să stabilească începutul și durata conciliul plenar, să transfere conciliul, să-l prelungească și să-l dizolve.

Can. 442 - § 1. Mitropolitul, cu consimțământul majorității Episcopilor sufragani, are dreptul:

1° să convoace conciliul provincial;

2° să aleagă locul celebrării conciliului provincial în cadrul teritoriului provinciei;

3° să hotărască ordinea lucrărilor și problemele ce trebuie tratate, să stabilească începutul și durata conciliului, să transfere conciliul, să-l prelungească și să-l dizolve.

§ 2.

- Can. 443 - § 1. La conciliile particulare trebuie să fie convocați și, în cadrul lor, au drept de vot deliberativ;

1° Episcopii diecezani;

2° Episcopii coadjutori și auxiliari;

3° ceilalți Episcopi titulari care exercită în teritoriul respectiv o funcție specială încredințată lor de Scaunul Apostolic sau de Conferința Episcopilor.

§ 2.

La conciliile particulare pot fi invitați și alți Episcopi titulari, chiar cei emeriți, care trăiesc în teritoriul respectiv; și ei au drept de vot deliberativ.

§ 3.

- 1° Vicarii generali și Vicarii episcopali ai tuturor Bisericilor particulare din teritoriul respectiv;

2° Superiorii majori ai institutelor călugărești și ai societăților de viață apostolică, al căror număr, atât pentru bărbați, cât și pentru femei, trebuie să fie stabilit de Conferința Episcopilor sau de Episcopii provinciei, și care sunt aleși de toți Superiorii majori ai institutelor și ai societăților care își au sediul în teritoriul respectiv;

3° rectorii universităților ecleziastice și catolice, precum și decanii facultăților de teologie și de drept canonic, care își au sediul în teritoriu;

4° unii rectori de seminarii mari, al căror număr trebuie stabilit așa cum este indicat la nr. 2, aleși de rectorii seminariilor care se află în teritoriu.

§ 4.

La conciliile particulare pot fi invitați, dar numai cu vot consultativ, preoți și alți credincioși; totuși, numărul lor să nu depășească jumătate din numărul celor care sunt indicați în §§ 1-3.

§ 5.

În plus, la conciliile provinciale să fie invitate capitlurile catedralelor, de asemenea consiliul prezbiteral și consiliul pastoral ale fiecărei Biserici particulare, astfel încât fiecare dintre ele să trimită doi membri proprii, desemnați de ele în mod colegial; aceștia au numai vot consultativ.

§ 6.

- Can. 444 - § 1. Toți cei care sunt convocați la conciliile particulare trebuie să ia parte, dacă nu sunt împiedicați dintr-un motiv just, pe care trebuie să-l aducă la cunoștința președintelui conciliului.

§ 2.

- Can. 445 - Conciliul particular se îngrijește, pentru teritoriul său, de necesitățile pastorale ale poporului lui Dumnezeu și are putere de conducere, mai cu seamă legislativă, astfel încât, rămânând mereu inviolabil dreptul universal, să poată decide tot ceea ce se consideră că este oportun pentru creșterea credinței, organizarea activității pastorale comune, apărarea moravurilor, respectarea, promovarea și apărarea disciplinei ecleziastice.

Can. 446 - După ce conciliul particular s-a încheiat, președintele să aibă grijă ca toate actele conciliului să fie transmise Scaunului Apostolic; decretele date de Conciliu să nu fie promulgate decât după ce au fost recunoscute de Scaunul Apostolic; este de datoria conciliului însuși să stabilească modul de promulgare a decretelor și data intrării lor în vigoare.

§ 2.

- Can. 449 - § 1. Exclusiv autorității supreme a Bisericii îi aparține de drept, ascultând părerea Episcopilor interesați, să înființeze, să desființeze sau să modifice Conferințele Episcopilor.

§ 2.

- Can. 450 - § 1. Fac parte ipso iure din Conferința Episcopilor toți Episcopii diecezani din teritoriul respectiv și cei echivalați lor de către drept; de asemenea, Episcopii coadjutori, Episcopii auxiliari și toți ceilalți Episcopi titulari care îndeplinesc în acel teritoriu o funcție specială încredințată lor de Scaunul Apostolic sau de Conferința Episcopilor; pot fi invitați chiar și Ordinarii de un alt rit, dar numai cu vot consultativ, în afară de cazul când statutele Conferinței Episcopilor stabilesc altfel.

§ 2.

- Can. 451 - Fiecare Conferință a Episcopilor să-și facă statute proprii, care trebuie să fie recunoscute de Scaunul Apostolic, în care, printre altele, să fie reglementate adunările plenare ale Conferinței, care trebuie să aibă loc, și să fie prevăzute Consiliul permanent al Episcopilor și secretariatul general al Conferinței, precum și alte oficii și comisii care, după aprecierea Conferinței, contribuie într-un mod mai eficace la atingerea scopului.

Can. 452 - § 1. Fiecare Conferință a Episcopilor să-și aleagă un președinte, să stabilească cine îndeplinește funcția de vicepreședinte, când președintele este împiedicat în mod legitim, și să desemneze un secretar general, conform statutelor.

§ 2.

- Can. 453 - Adunarea plenară a Conferinței Episcopilor să aibă loc cel puțin o dată pe an; în afară de aceasta, de fiecare dată când o cer circumstanțele speciale, conform dispozițiilor statutelor.

Can. 454 - § 1. În adunările plenare ale Conferinței Episcopilor au drept de vot ipso iure Episcopii diecezani și cei care sunt echivalați lor de către drept, precum și Episcopii coadjutori.

§ 2.

- Can. 455 - § 1. Conferința Episcopilor poate să dea decrete generale numai în cazurile în care acest lucru este prescris de dreptul universal sau este stabilit de Scaunul Apostolic printr-un mandat special, fie din inițiativă proprie, fie la cererea Conferinței însăși.

§ 2.

Pentru ca decretele, despre care vorbește § 1, să fie emise în mod valid în adunarea generală, trebuie să fi obținut cel puțin două treimi din voturile Prelaților care fac parte din Conferință cu vot deliberativ, și nu dobândesc putere de lege decât dacă, după ce au fost recunoscute de Scaunul Apostolic, au fost promulgate în mod legitim.

§ 3.

Modul de promulgare și data intrării în vigoare a decretelor sunt stabilite de însăși Conferința Episcopilor.

§ 4.

- Can. 456 - După ce s-a încheiat adunarea plenară a Conferinței Episcopilor, președintele să trimită Scaunului Apostolic o relatare despre lucrările Conferinței, precum și decretele ei, dacă sunt, pentru ca Scaunul Apostolic să cunoască lucrările ce au avut loc și să aprobe eventualele decrete.

Can. 457 - Consiliul permanent al Episcopilor are datoria să se îngrijească de pregătirea problemelor ce trebuie dezbătute în adunarea plenară a Conferinței și de punerea în aplicare a deciziilor luate în adunarea plenară; tot lui îi revine obligația de a îndeplini celelalte activități ce îi sunt încredințate conform statutelor.

Can. 458 - Secretariatul general are datoria:

1° să pregătească relatarea cu privire la lucrările și decretele adunării plenare a Conferinței, precum și cu privire la lucrările consiliului permanent a Episcopilor și să o trimită în același timp tuturor membrilor Conferinței; de asemenea, să redacteze celelalte acte pe care le solicită președintele Conferinței sau consiliul permanent;

2° să comunice Conferințelor episcopale limitrofe actele și documentele pe care Conferința în adunarea plenară sau consiliul permanent al Episcopilor a stabilit să le fie trimise.

Can. 459 - § 1. Să fie favorizate relațiile între Conferințele Episcopilor, mai ales între cele mai apropiate, pentru a promova și a asigura un bine mai mare.

§ 2.

De fiecare dată când Conferințele întreprind activități și legături ce au un caracter internațional, trebuie să fie ascultată părerea Scaunului Apostolic.

§ 2.

- Can. 462 - § 1. Numai Episcopul diecezan convoacă sinodul; cine conduce dieceza în mod interimar nu are acest drept.

§ 2.

- Can. 463 - § 1. La sinodul diecezan trebuie să fie chemați în calitate de membri sinodali și au obligația de a participa la el:

1° Episcopul coadiutor și Episcopii auxiliari;

2° Vicarii generali și Vicarii episcopali, precum și Vicarul judecătoresc;

3° canonicii bisericii catedrale;

4° membrii consiliului prezbiteral;

5° credincioșii laici, precum și membri ai institutelor de viață consacrată, care trebuie aleși de consiliul pastoral; modul de alegere și numărul celor aleși trebuie stabilite de Episcopul diecezan, iar când acest consiliu lipsește, conform criteriului stabilit de Episcopul diecezan;

6° rectorul seminarului mare diecezan;

7° decanii;

8° cel puțin un preot din fiecare decanat care trebuie ales de către toți cei care au grija sufletelor; în plus, trebuie să fie ales un alt preot care, în caz de împiedicare a celui dintâi, să îl substituie;

9° unii superiori ai institutelor călugărești și ai societăților de viață apostolică, care au o casă în dieceză; numărul lor și modalitățile de alegere sunt stabilite de Episcopul diecezan.

§ 2.

Episcopul diecezan poate să invite la sinodul diecezan, în calitate de membri ai sinodului, și alte persoane, fie clerici, fie membri ai institutelor de viață consacrată, fie credincioși laici.

§ 3.

- Can. 464 - Dacă un membru al sinodului este împiedicat în mod legitim, el nu poate să trimită un procurant care să participe în numele lui; să-l informeze, însă, pe Episcopul diecezan despre acest impediment.

Can. 465 - În sesiunile sinodului să fie supuse discuției libere a membrilor toate problemele propuse.

Can. 466 - În sinodul diecezan, singurul legislator este Episcopul diecezan, în timp ce ceilalți membri ai sinodului au numai vot consultativ; numai el semnează declarațiile și decretele sinodale, care pot fi făcute publice tot numai sub autoritatea lui.

Can. 467 - Episcopul diecezan să comunice textul declarațiilor și al decretelor sinodale Mitropolitului și Conferinței Episcopilor.

Can. 468 - § 1. Episcopul diecezan are dreptul, după aprecierea sa prudentă, să întrerupă și să dizolve sinodul diecezan.

§ 2.

Când scaunul episcopal devine vacant sau împiedicat, sinodul diecezan este întrerupt ipso iure, până când noul Episcop diecezan decide continuarea lui sau îl declară închis.

§ 2.

Episcopului diecezan îi revine personal datoria să coordoneze activitatea pastorală a Vicarilor generali și episcopali; când se consideră că este util, poate fi numit un responsabil al curiei, care trebuie să fie preot, și care are misiunea de a coordona, sub autoritatea Episcopului, chestiunile de natură executivă ce trebuie tratate, precum și de a avea grijă ca ceilalți angajați ai curiei să-și îndeplinească în mod corect oficiul încredințat lor.

§ 3.

Dacă, după aprecierea Episcopului, circumstanțele locale nu sugerează altfel, să fie numit ca responsabil al curiei însuși Vicarul general sau, dacă sunt mai mulți, unul dintre Vicarii generali.

§ 4.

- Can. 474 - Actele curiei, care din natura lor sunt destinate să aibă efect juridic, trebuie să fie semnate de Ordinariul de la care provin, și aceasta pentru validitate, precum și de cancelarul sau notarul curiei; cancelarul este ținut să-l informeze pe responsabilul curiei despre aceste acte.

§ 2.

- Can. 476 - Când acest lucru este necesar pentru buna conducere a diecezei, Episcopul diecezan poate să numească unul sau mai mulți Vicari episcopali care au, fie într-o anumită parte a diecezei, fie într-un anumit fel de probleme, fie față de credincioșii unui rit determinat sau față de un anumit grup de persoane, aceeași putere ordinară pe care o are, în virtutea dreptului universal, Vicarul general, conform canoanelor care urmează.

Can. 477 - § 1. Vicarul general și Vicarul episcopal sunt numiți în mod liber de Episcopul diecezan și tot de către el pot fi înlăturați în mod liber, rămânând neatinsă dispoziția can. 406; Vicarul episcopal care nu este Episcop auxiliar să fie numit numai pentru un anumit timp, care trebuie stabilit în însuși actul de numire.

§ 2.

- Can. 478 - § 1. Vicarul general și Vicarul episcopal să fie preoți, în vârstă de cel puțin treizeci de ani împliniți, doctori sau licențiați în dreptul canonic sau în teologie sau cel puțin cu adevărat experți în aceste discipline, vrednici de stimă pentru doctrina lor sănătoasă, pentru cinstea și prudența lor, precum și pentru experiența lor în conducere.

§ 2.

- Can. 479 - § 1. Vicarul general are, în virtutea oficiului, în întreaga dieceză puterea executivă ce o are prin drept Episcopul diecezan, adică aceea de a îndeplini toate actele executive, cu excepția acelora pe care Episcopul și le-a rezervat sieși sau care, conform dreptului, necesită un mandat special din partea Episcopului.

§ 2.

Vicarul episcopal are ipso iure aceeași putere prevăzută în § 1, dar fie numai pentru o parte determinată a teritoriului, fie numai pentru un anumit gen de probleme, fie numai pentru credincioșii unui anumit rit sau grup, pentru care a fost numit, cu excepția acelor chestiuni pe care Episcopul și le-a rezervat sieși sau le-a rezervat Vicarului general, sau care, conform dreptului, necesită un mandat special din partea Episcopului.

§ 3.

- Can. 480 - Vicarul general și Vicarul episcopal trebuie să raporteze Episcopului diecezan despre activitățile mai importante ce trebuie îndeplinite și despre acelea care au fost îndeplinite și să nu acționeze niciodată împotriva voinței și intenției Episcopului diecezan.

Can. 481 - § 1. Puterea Vicarului general și a Vicarului episcopal încetează prin expirarea timpului mandatului, prin renunțare, de asemenea, rămânând neschimbate canoanele 406 și 409, prin înlăturare, intimată lor de Episcopul diecezan, precum și prin vacanța scaunului episcopal.

§ 2.

Când oficiul Episcopului diecezan este suspendat, este suspendată și puterea Vicarului general și a Vicarului episcopal, în afară de cazul când au demnitate episcopală.

§ 2.

Dacă se consideră că este necesar, cancelarului i se poate da un adjunct, care poartă denumirea de vicecancelar.

§ 3.

- Can. 483 - § 1. În afară de cancelar, pot fi numiți și alți notari, al căror scris sau semnătură constituie o atestare oficială fie cu privire la toate actele, fie numai cu privire la actele procesuale, fie numai cu privire la actele unei anumite cauze sau probleme.

§ 2.

- Can. 484 - Notarii au datoria:

1° să redacteze actele și documentele privind decretele, dispozițiile, obligațiile sau celelalte practici care necesită intervenția lor;

2° să noteze în scris cu fidelitate tot ceea ce se face sau se spune, iar la urmă să semneze și să indice locul, ziua, luna și anul;

3° să arate, respectând necesarele precauții și formalități, actele și documentele înregistrate persoanelor care le cer în mod legitim, și să autentifice copiile, declarându-le conforme cu originalul.

Can. 485 - Cancelarul și ceilalți notari pot fi înlăturați în mod liber de Episcopul diecezan, nu însă de Administratorul diecezan, decât cu consimțământul colegiului consultanților.

Can. 486 - § 1. Toate documentele care privesc dieceza sau parohiile trebuie să fie păstrate cu cea mai mare grijă.

§ 2.

În fiecare curie să existe un loc sigur pentru arhiva diecezană, în care să fie păstrate, bine clasificate și închise cu grijă, documentele și actele referitoare la activitatea spirituală și materială a diecezei.

§ 3.

- Can. 487 - § 1. Arhiva trebuie să fie închisă, iar cheia ei să o aibă numai Episcopul și cancelarul. Nimănui nu-i este permis să între în arhivă decât cu permisiunea Episcopului sau a responsabilului curiei, împreună cu a cancelarului.

§ 2.

- Can. 488 - Nu este permis să se scoată documentele din arhivă, decât pentru un scurt timp și cu consimțământul Episcopului sau al responsabilului curiei împreună cu al cancelarului.

Can. 489 - § 1. În curia diecezană să existe și o arhivă secretă sau cel puțin, în arhiva obișnuită, un dulap sau o casă de fier închisă cu cheie, care să nu poată fi mișcată din loc, în care să fie păstrate cu cea mai mare precauție documentele ce trebuie ținute sub secret.

§ 2.

- Can. 490 - § 1. Numai Episcopul să aibă cheia arhivei secrete.

§ 2.

Când scaunul este vacant să nu se deschidă arhiva secretă decât în caz de adevărată necesitate, de către Administratorul diecezan personal.

§ 3.

- Can. 491 - § 1. Episcopul diecezan să aibă grijă ca actele și documentele din arhivele bisericilor catedrale, colegiate, parohiale și ale altor biserici care se află pe teritoriul diecezei sale, să fie păstrate cu atenție și să se întocmească inventare sau cataloage în două exemplare, dintre care unul să fie păstrat în arhiva proprie a respectivei biserici, iar celălalt în arhiva diecezană.

§ 2.

De asemenea, Episcopul diecezan să aibă grijă să existe și o arhivă istorică, în care să fie păstrate cu atenție și clasificate sistematic documentele care au valoare istorică.

§ 3.

Pentru a consulta sau a scoate actele și documentele despre care vorbesc §§ 1 și 2, să se respecte normele stabilite de Episcopul diecezan.

§ 2.

Membrii consiliului cu problemele economice să fie numiți pentru o perioadă de cinci ani, dar la expirarea acestui timp pot fi reconfirmați încă pentru alți cinci ani.

§ 3.

- Can. 493 - Pe lângă sarcinile ce îi sunt încredințate de Cartea a V-a, Bunurile materiale ale Bisericii, consiliului cu problemele economice îi revine datoria de a pregăti anual, conform indicațiilor Episcopului diecezan, bugetul estimativ de venituri și cheltuieli al întregii gestiuni a diecezei pentru anul următor, precum și de a controla la sfârșitul anului situația veniturilor și cheltuielilor efectuate.

Can. 494 - § 1. După ce a fost audiată părerea colegiului consultanților și a consiliului cu problemele economice, în fiecare dieceză să fie numit de Episcop un econom, realmente expert în economie și remarcabil prin onestitate.

§ 2.

Economul să fie numit pentru o perioadă de cinci ani, dar la expirarea acestui timp poate fi numit încă pentru alți cinci ani; pe durata funcției să nu fie înlăturat decât dintr-un motiv grav, care trebuie evaluat de Episcop, fiind audiată părerea colegiului consultanților și a consiliului cu problemele economice.

§ 3.

Economului îi revine sarcina - ținând seama de modalitățile stabilite de consiliul cu problemele economice - de a administra, sub autoritatea Episcopului, bunurile diecezei și de a efectua din veniturile diecezei cheltuielile poruncite de Episcop sau de alții pe care Episcopul i-a desemnat în mod legitim.

§ 4.

La sfârșitul anului, economul trebuie să dea socoteală consiliului cu problemele economice despre venituri și cheltuieli.

§ 2.

- Can. 496 - Consiliul prezbiteral să aibă statute proprii, aprobate de Episcopul diecezan, ținându-se seama de normele date de Conferința Episcopilor.

Can. 497 - Cât privește desemnarea membrilor consiliului prezbiteral:

1° aproximativ jumătate din ei să fie aleși în mod liber de preoții înșiși, în conformitate cu canoanele care urmează și cu statutele;

2° unii preoți, conform statutelor, trebuie să fie membri de drept, adică preoți care fac parte din consiliu în virtutea oficiului încredințat lor;

3° Episcopul are dreptul de a numi și alți preoți.

Can. 498 - § 1. Au dreptul activ și pasiv de alegere pentru constituirea consiliului prezbiteral:

1° toți preoții seculari încardinați în dieceză;

2° preoții seculari neîncardinați în dieceză și preoții membri ai unui institut călugăresc sau ai unei societăți de viață apostolică, dar care, locuind în dieceză, îndeplinesc un oficiu spre binele diecezei.

§ 2.

- Can. 499 - Modul de a alege membrii consiliului prezbiteral trebuie să fie stabilit de statute, astfel încât, pe cât e posibil, să fie într-adevăr reprezentați toți preoții, ținându-se mai ales seama de diferitele slujiri și de diferitele zone ale diecezei.

Can. 500 - § 1. Episcopului diecezan îi revine datoria să convoace consiliul prezbiteral, să-l prezideze și să stabilească problemele ce trebuie dezbătute în cadrul lui sau să le accepte pe cele propuse de către membri.

§ 2.

Consiliul prezbiteral are numai vot consultativ; Episcopul diecezan să-l audieze în chestiunile de importanță majoră, însă de consimțământul lui are nevoie numai în cazurile stabilite în mod expres de drept.

§ 3.

- Can. 501 - § 1. Membrii consiliului prezbiteral să fie numiți pentru un timp determinat stabilit de statute, totuși, în așa fel încât în decurs de cinci ani să fie reînnoit întregul consiliu sau o parte a lui.

§ 2.

Când scaunul episcopal devine vacant, consiliul prezbiteral încetează, iar funcțiile lui sunt îndeplinite de colegiul consultanților; în decurs de un an de la luarea în primire, Episcopul trebuie să formeze un nou consiliu prezbiteral.

§ 3.

- Can. 502 - § 1. Din rândul membrilor consiliului prezbiteral să fie numiți în mod liber de Episcopul diecezan unii preoți, în număr nu mai mic de șase și nici mai mare de doisprezece, care să formeze, pe o durată de cinci ani, colegiul consultanților, căruia îi revin funcțiile determinate de drept; totuși, trecând cinci ani, el continuă să-și exercite funcțiile proprii până la constituirea unui nou colegiu.

§ 2.

Colegiul consultanților este prezidat de Episcopul diecezan; când scaunul este împiedicat sau vacant, este prezidat de acela care ține în mod interimar locul Episcopului sau, dacă acesta nu a fost încă numit, de preotul mai vechi în hirotonire și care face parte din colegiu.

§ 3.

Conferința Episcopilor poate să decidă ca funcțiile colegiului consultanților să fie încredințate capitalului catedralei.

§ 4.

În vicariatul apostolic și în prefectura apostolică, funcțiile colegiului consultanților revin de drept consiliului misiunii, despre care vorbește can. 495, § 2, dacă nu este stabilit altfel de către drept.

§ 2.

- Can. 507 - § 1. Între canonici să existe unul care să prezideze capitlul; de asemenea, să se înființeze și alte oficii, conform statutelor, avându-se în vedere și obiceiurile existente în regiune.

§ 2.

- Can. 508 - § 1. Canonicul penitențiar, atât al bisericii catedrale, cât și al celei colegiale, are în virtutea oficiului facultatea ordinară, pe care totuși nu o poate delega altora, de a-i dezlega în forul intern sacramental de cenzurile latae sententiae, nedeclarate și nici rezervate Scaunului Apostolic, pe aceia care se află în dieceză, chiar fără să facă parte din ea, precum și pe diecezani în afara teritoriului diecezei.

§ 2.

- Can. 509 - § 1. Îi revine de drept Episcopului diecezan, după ce a audiat capitlul, nu însă și Administratorului diecezan, de a conferi toate canonicatele și pe fiecare în parte, atât în biserica catedrală, cât și în biserica colegială, abrogându-se orice privilegiu contrar. Este de datoria aceluiași Episcop să-l confirme pe acela pe care capitlul l-a ales ca președinte.

§ 2.

- Can. 510 - § 1. Parohiile să nu mai fie unite unui capitlu de canonici; cele care sunt deja unite unui capitlu să fie despărțite de capitlu de către Episcopul diecezan.

§ 2.

În biserica, în același timp, parohială și capitulară, să fie numit un paroh ales din rândul capitularilor sau din rândul celorlalți preoți; el are toate obligațiile și se bucură de toate drepturile și facultățile care, conform dreptului, sunt specifice parohului

§ 3.

Este de datoria Episcopului diecezan să stabilească norme precise prin care îndatoririle pastorale ale parohului și funcțiile proprii ale capitalului să fie bine coordonate, avându-se grijă ca parohul să nu împiedice funcțiile capitulare, iar capitlul pe cele parohiale; eventualele conflicte le rezolvă Episcopul diecezan, care să aibă grijă ca, mai presus de toate, să se țină seama de nevoile pastorale ale credincioșilor.

§ 4.

Ofertele făcute unei biserici, în același timp, parohiale și capitulare, se presupune că sunt făcute parohiei, dacă nu se constată contrarul.

§ 2.

Credincioșii desemnați să facă parte din consiliul pastoral să fie astfel aleși încât prin ei să fie de fapt reprezentată întreaga porțiune a poporului lui Dumnezeu, care constituie dieceza, ținându-se seama de diferitele zone ale diecezei, de condițiile sociale și profesionale ale celor ce trebuie aleși, precum și de rolul pe care îl au în apostolat, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv.

§ 3.

- Can. 513 - § 1. Consiliul pastoral este constituit pentru un anumit timp, conform dispozițiilor statutelor date de Episcopul diecezan.

§ 2.

- Can. 514 - § 1. Numai Episcopului diecezan îi aparține dreptul să convoace, în funcție de necesitățile pastorale, și să prezideze consiliul pastoral care are numai vot consultativ; tot lui îi revine în mod exclusiv să dea publicității problemele examinate în consiliu.

§ 2.

Să fie convocat cel puțin o dată pe an.

§ 2.

Numai Episcopului diecezan îi revine de drept să înființeze, să desființeze sau să modifice parohiile, dar să nu le înființeze, să nu le desființeze sau să nu le modifice prea mult decât ascultând părerea consiliului prezbiteral.

§ 3.

- Can. 516 - § 1. Dacă nu este stabilit altfel de către drept, cvasiparohia este echivalată parohiei, care, în Biserica particulară, este o comunitate precisă de credincioși încredințată unui preot în calitate de păstor propriu al ei, dar din cauza unor circumstanțe speciale nu a fost ridicată la rangul de parohie.

§ 2.

- Can. 517 - § 1. Când circumstanțele impun acest lucru, grija unei parohii sau a diferitelor parohii împreună poate fi încredințată mai multor preoți în solidar, totuși, cu condiția cerută de lege ca unul dintre ei să fie responsabilul exercitării grijii pastorale, adică unul care să dirijeze activitatea comună și să răspundă de ea în fața Episcopului.

§ 2.

- Can. 518 - Ca regulă generală, parohia să fie teritorială, adică să-i cuprindă pe toți credincioșii unui teritoriu precis; unde acest lucru este util, să fie constituite parohii personale, potrivit ritului, limbii și naționalității credincioșilor dintr-un teritoriu, ca și pe baza altor criterii precise.

Can. 519 - Parohul este păstorul propriu al parohiei încredințate lui, exercitând grija pastorală a acelei comunități sub autoritatea Episcopului diecezan, împreună cu care este chemat să participe la ministeriul lui Cristos, ca să săvârșească în slujba aceleiași comunități funcția de a învăța, de a sfinți și de a conduce, chiar cu colaborarea altor preoți sau diaconi și cu aportul credincioșilor laici, conform dreptului.

Can. 520 - § 1. O persoană juridică să nu fie paroh; totuși, Episcopul diecezan, nu însă Administratorul diecezan, poate, cu consimțământul Superiorului competent, să încredințeze o parohie unui institut călugăresc clerical sau unei societăți clericale de viață apostolică, înființând-o chiar pe lângă biserica institutului sau a societății, cu condiția totuși, cerută de lege, ca numai un singur preot să fie parohul parohiei sau, dacă grija pastorală este încredințată mai multor preoți în solidar, un singur preot să fie responsabilul despre care vorbește can. 517, § 1.

§ 2.

- Can. 521 - § 1. Ca cineva să fie numit paroh în mod valid, trebuie să fi primit treapta presbiteratului.

§ 2.

De asemenea, trebuie să se distingă prin doctrină sănătoasă și corectitudine morală, să fie înzestrat cu zel față de suflete și cu celelalte virtuți și, pe deasupra, să aibă calitățile cerute fie de dreptul universal, fie de dreptul particular, pentru a putea păstori parohia respectivă.

§ 3.

- Can. 522 - Trebuie ca parohul să se bucure de stabilitate, motiv pentru care să fie numit pentru un timp nedeterminat; poate fi numit de Episcopul diecezan pentru un timp determinat numai dacă acest lucru a fost admis, prin decret, de Conferința Episcopilor.

Can. 523 - Rămânând neschimbată dispoziția can. 682, § 1, atribuirea oficiului de paroh îi aparține de drept Episcopului diecezan, prin libera conferire, în afară de cazul când cineva are dreptul de prezentare sau de alegere.

Can. 524 - Analizând toate circumstanțele, Episcopul diecezan să încredințeze parohia vacantă acelui preot pe care îl consideră capabil pentru a îndeplini în ea grija parohială, evitând orice fel de favoritism. Ca să-și facă o părere mai exactă despre capacitatea cuiva, Episcopul să-l audieze pe decan și să întreprindă investigații, audiind, dacă este cazul, anumiți preoți și chiar credincioși laici.

Can. 525 - Când scaunul episcopal este vacant sau împiedicat, îi revine Administratorului diecezan sau celui care conduce dieceza în mod interimar:

1° să acorde învestirea sau confirmarea acelor preoți care au fost prezentați sau aleși pentru o parohie;

2° să numească parohi, dacă scaunul este vacant sau împiedicat de un an de zile.

Can. 526 - § 1. Parohul să aibă grija parohială numai a unei singure parohii; totuși, din cauza lipsei de preoți sau din cauza altor împrejurări, grija mai multor parohii învecinate poate fi încredințată aceluiași paroh.

§ 2.

- Can. 527 - § 1. Cine a fost promovat să aibă grija pastorală a unei parohii o dobândește și este obligat să o exercite din momentul luării în primire.

§ 2.

Cel care îi dă parohului în primire parohia este Ordinariul locului sau un preot delegat de acesta, respectându-se formalitățile prevăzute de legea particulară sau de o cutumă legitimă; totuși, dintr-un motiv just, același Ordinariu poate să dispenseze de aceste formalități; în acest caz, dispensa notificată parohiei înlocuiește luarea în primire.

§ 3.

- Can. 528 - § 1. Parohul are obligația de a se îngriji încât Cuvântul lui Dumnezeu să fie vestit în mod nealterat celor care se află în cadrul parohiei; de aceea, să facă în așa fel încât credincioșii laici să cunoască bine adevărurile de credință, mai cu seamă prin omilie, ce trebuie să aibă loc în zilele de duminică și sărbători de poruncă, precum și prin învățătura catehetică ce trebuie transmisă; să sprijine inițiativele prin care este promovat, chiar și cu privire la justiția socială, spiritul evanghelic; să aibă o grijă specială față de educația catolică a copiilor și a tinerilor, să depună tot efortul, apelând chiar la sprijinul credincioșilor, ca mesajul evanghelic să ajungă și la aceia care au părăsit trăirea credinței sau nu profesează credința adevărată.

§ 2.

- Can. 529 - § 1. Ca să-și îndeplinească cu sârguință îndatorirea de păstor, parohul să se străduiască să-i cunoască pe credincioșii încredințați grijii sale; de aceea, să viziteze familiile, luând parte la preocupările credincioșilor, mai ales la neliniștile și durerile lor, mângâindu-i în Domnul și, dacă au greșit cu ceva, corijându-i cu prudență; să-i ajute cu mare dragoste pe bolnavi, mai cu seamă pe aceia care sunt aproape de moarte, întărindu-i cu sfintele sacramente și încredințând sufletul lor lui Dumnezeu; să aibă o grijă deosebită față de săraci și necăjiți, față de cei care sunt singuri, față de imigranți și față de toți aceia care sunt împovărați cu greutăți deosebite; de asemenea, să se străduiască să-i sprijine pe soți și pe părinți în îndeplinirea propriilor lor îndatoriri și să încurajeze dezvoltarea vieții creștine în familie.

§ 2.

- Can. 530 - Funcțiunile încredințate în mod special parohului sunt următoarele:

1° administrarea Botezului;

2° administrarea sacramentului Mirului celor care se află în pericol de moarte, conform can. 833, nr. 3.

3° administrarea Viaticului și a Ungerii bolnavilor, rămânând neschimbată dispoziția can. 1003, §§ 2 și 3 și împărțirea binecuvântării apostolice;

4° asistența la căsătorii și binecuvântarea cununiilor;

5° celebrarea înmormântărilor;

6° binecuvântarea izvorului baptismal în timpul pascal, conducerea procesiunilor în afara bisericii, precum și binecuvântările solemne în afara bisericii;

7° celebrarea în mod solemn a Euharistiei în zilele de duminică și în sărbătorile de poruncă.

Can. 531 - Chiar dacă altcineva a îndeplinit un anumit serviciu parohial, ofertele primite de el de la credincioși cu această ocazie să le depună la casieria parohiei, în afară de cazul când se constată că voința ofertantului este diferită cu privire la ofertele benevole; este de datoria Episcopului diecezan, după ce a audiat părerea consiliului prezbiteral, să stabilească norme care să reglementeze destinația acestor oferte, precum și remunerația clericilor care îndeplinesc aceeași funcție.

Can. 532 - Parohul reprezintă parohia în toate treburile juridice, conform normelor dreptului; el să aibă grijă ca bunurile parohiei să fie administrate conform canoanelor 1281-1288.

Can. 533 - § 1. Parohul are obligația să locuiască în casa parohială, situată în apropiere de biserică; totuși, în cazuri particulare, dacă există un motiv just, Ordinariul locului îi poate permite să locuiască în altă parte, mai ales într-o casă comună mai multor preoți, cu condiția să fie asigurată în mod corect și adecvat îndeplinirea serviciilor parohiale.

§ 2.

Dacă nu se opune un motiv grav, parohului îi este permis să lipsească din parohie în fiecare an cel mult o lună continuă sau întreruptă, în vederea concediului; în acest timp de concediu nu intră zilele în care parohul se dedică o dată pe an reculegerii spirituale; totuși, ca să poată lipsi din parohie mai mult de o săptămână, este ținut să-l înștiințeze de aceasta pe Ordinariul locului.

§ 3.

- Can. 534 - § 1. După luarea în primire a parohiei, parohul are obligația de a aplica Liturghia pentru poporul ce îi este încredințat, în toate duminicile și în zilele de sărbătoare care, în dieceza sa, sunt de poruncă; cine este împiedicat în mod legitim de la această celebrare să aplice Liturghia în aceleași zile prin altcineva sau el personal în alte zile.

§ 2.

Parohul care are grija mai multor parohii este obligat ca, în zilele despre care vorbește § 1, să aplice o singură Liturghie pentru tot poporul încredințat lui.

§ 3.

- Can. 535 - § 1. În fiecare parohie să existe registre parohiale, adică registrul de botezați, de căsătorii, de decedați și alte registre prescrise de Conferința Episcopilor sau de Episcopul diecezan; parohul să aibă grijă ca aceste registre să fie scrise cu exactitate și păstrate cu atenție.

§ 2.

În registrul de botezați să se adnoteze și Mirul, precum și tot ceea ce are legătură cu starea canonică a credincioșilor în ce privește căsătoria - făcând excepție dispoziția can. 1133 - adopția, primirea unei trepte preoțești, profesiunea perpetuă într-un institut călugăresc și schimbarea ritului; aceste adnotări să fie întotdeauna trecute și în certificatul de Botez.

§ 3.

Fiecare parohie să aibă ștampila proprie; certificatele eliberate privind starea canonică a credincioșilor, ca, de altfel, și toate actele care pot avea o importanță juridică să fie semnate de paroh sau de un delegat al său și întărite cu ștampila parohială.

§ 4.

În fiecare parohie să existe o arhivă, în care să fie păstrate registrele parohiale, scrisorile Episcopilor și celelalte documente a căror păstrare este necesară sau folositoare; toate acestea trebuie să fie inspectate de Episcopul diecezan sau de un delegat al său cu prilejul vizitei sau cu altă ocazie potrivită, iar parohul să aibă grijă ca ele să nu cadă în mâini străine.

§ 5.

- Can. 536 - § 1. Dacă, după aprecierea Episcopului diecezan, fiind ascultată părerea consiliului prezbiteral, se consideră că este oportun, în fiecare parohie să fie constituit un consiliu pastoral, care este condus de paroh și în care credincioșii, împreună cu cei care participă în virtutea oficiului la grija pastorală a parohiei, contribuie la creșterea activității pastorale.

§ 2.

- Can. 537 - În fiecare parohie să existe un consiliu cu problemele economice, care funcționează nu numai după normele dreptului universal, ci și după normele date de Episcopul diecezan și în care credincioșii, aleși în conformitate cu aceleași norme, îl ajută pe paroh în administrarea bunurilor parohiei, rămânând inviolabilă dispoziția can. 532.

Can. 538 - § 1. Parohul pierde oficiul prin înlăturare sau prin transferare, efectuate de Episcopul diecezan conform normelor dreptului; prin renunțare, făcută dintr-un motiv just de parohul însuși, și care, pentru a fi validă, trebuie să fie acceptată de Episcop, precum și prin expirarea timpului, dacă a fost numit pentru un timp determinat în conformitate cu dispozițiile dreptului particular despre care vorbește can. 522.

§ 2.

Parohul, care este membru al unui institut călugăresc sau este încardinat într-o societate de viață apostolică, este înlăturat în conformitate cu can. 682, § 2.

§ 3.

- Can. 539 - Când parohia devine vacantă sau când parohul nu-și poate exercita funcția pastorală în parohie din cauza arestării, exilării sau condamnării la domiciliu forțat, incapacității sau îmbolnăvirii, sau din alte motive, Episcopul diecezan să desemneze cât mai curând un administrator parohial, adică un preot care să-l înlocuiască pe paroh conform can. 540.

Can. 540 - § 1. Dacă nu este stabilit altfel de Episcopul diecezan, administratorul parohial are aceleași îndatoriri și se bucură de aceleași drepturi ca și parohul.

§ 2.

Administratorului parohial nu-i este permis să facă nimic ce ar putea să aducă prejudiciu drepturilor parohului sau să cauzeze vreo pagubă bunurilor parohiale.

§ 3.

- Can. 541 - § 1. Când parohia devine vacantă, precum și în cazul în care parohul nu-și poate exercita funcția pastorală, înainte de numirea administratorului parohial, vicarul parohial ia în mod interimar conducerea parohiei; dacă sunt mai mulți vicari, ia conducerea vicarul care a fost numit mai întâi; dacă parohia nu are vicari, parohul indicat de dreptul particular.

§ 2.

- Can. 542 - § 1. Preoții cărora le este încredințată în solidar grija pastorală a unei parohii sau a mai multor parohii împreună, conform can. 517, § 1:

1° trebuie să aibă calitățile prevăzute de can. 521;

2° să fie numiți sau învestiți în conformitate cu dispozițiile canoanelor 522 și 524;

3° dobândesc grija pastorală numai din momentul luării în primire; responsabilul lor ia în primire conform dispozițiilor can. 527, § 2; în cazul celorlalți preoți, profesiunea de credință, făcută în mod legitim, înlocuiește luarea în primire.

Can. 543 - § 1. Dacă unor preoți le este încredințată în solidar grija pastorală a unei parohii sau a mai multor parohii împreună, fiecare dintre ei este obligat, conform criteriilor stabilite de ei înșiși, să îndeplinească funcțiile și sarcinile specifice parohului, despre care vorbesc canoanele 528, 529 și 530; facultatea de a asista căsătoriile, precum și puterile de a dispensa acordate parohului în virtutea dreptului, le revin de drept tuturor, dar trebuie exercitate sub conducerea responsabilului.

§ 2.

- 1° sunt obligați la reședință;

2° să stabilească de comun acord programul după care unul din ei să celebreze Liturghia pentru popor, conform can. 534;

3° numai responsabilul reprezintă în treburile juridice parohia sau parohiile încredințate grupului.

Can. 544 - Când un preot care face parte din grupul despre care vorbește can. 517, § 1, sau responsabilul grupului, pierde oficiul, ca și atunci când unul dintre ei devine incapabil pentru a exercita funcția pastorală, parohia sau parohiile a căror grijă este încredințată grupului nu devin vacante; este datoria Episcopului diecezan să numească un alt responsabil, dar înainte ca Episcopul să numească un alt responsabil, să îndeplinească această funcție preotul din grup care are numirea cea mai veche.

Can. 545 - § 1. Ori de câte ori este necesar sau oportun pentru a îndeplini cum se cuvine grija pastorală a parohiei, parohul poate fi ajutat de unul sau mai mulți vicari parohiali care, în calitate de colaboratori ai parohului și de participanți la preocupările lui pastorale, să se dedice slujirii pastorale îndeplinind, sub autoritatea parohului, activități și inițiative programate împreună cu el.

§ 2.

- Can. 546 - Pentru ca cineva să fie numit în mod valid vicar parohial, este necesar să fi primit treapta presbiterală.

Can. 547 - Vicarul parohial este numit în mod liber de Episcopul diecezan, după ce i-a audiat, dacă a considerat că e oportun acest lucru, pe parohul sau pe parohii parohiilor pentru care vicarul este numit, precum și pe decan, rămânând neschimbată dispoziția can. 682, § 1.

Can. 548 - § 1. Obligațiile și drepturile vicarului parohial sunt stabilite, în afară de canoanele acestui capitol, de statutele diecezane, precum și de decretul de numire dat de Episcopul diecezan, dar într-un mod mai detaliat de dispozițiile parohului.

§ 2.

Dacă în decretul Episcopului diecezan nu există în mod expres o prevedere contrară, vicarul parohial are obligația, în virtutea oficiului, de a-l ajuta pe paroh în întreaga slujire parohială, cu excepția, desigur, a aplicării Liturghiei pentru popor și, dacă este cazul, de a ține locul parohului, conform dreptului.

§ 3.

- Can. 549 - În lipsa parohului, dacă Episcopul diecezan nu a prevăzut altfel conform can. 533, § 3 și nici nu a fost numit un administrator parohial, să se respecte dispozițiile can. 541, § 1; în acest caz, vicarul are și toate obligațiile parohului, cu excepția aceleia de a aplica Liturghia pentru popor.

Can. 550 - § 1. Vicarul parohial are obligația de a locui în parohie sau, dacă a fost numit pentru mai multe parohii împreună, în una dintre ele; totuși, dintr-un motiv just, Ordinariul locului îi poate permite să locuiască în altă parte, mai ales într-o casă comună mai multor preoți, cu condiția ca din acest motiv să nu aibă nimic de suferit îndeplinirea funcțiilor pastorale.

§ 2.

Ordinariul locului să aibă grijă ca, acolo unde e posibil, între paroh și vicari să fie promovată o anumită obișnuință de viață comunitară în casa parohială.

§ 3.

- Can. 551 - Referitor la ofertele pe care credincioșii le fac vicarului cu ocazia îndeplinirii slujirii pastorale, să se respecte dispozițiile can. 531.

Can. 552 - Vicarul parohial poate fi înlăturat de Episcopul diecezan sau de Administratorul diecezan, dintr-un motiv just, rămânând neschimbată dispoziția can. 682, § 2.

§ 2.

- Can. 554 - § 1. Pentru oficiul de decan, care nu este unit cu oficiul de paroh al unei anumite parohii, Episcopul să aleagă un preot pe care îl consideră capabil, fiind analizate cu atenție circumstanțele de timp și de loc.

§ 2.

Decanul să fie numit pentru un timp determinat, stabilit de dreptul particular.

§ 3.

- Can. 555 - § 1. Pe lângă facultățile ce îi sunt atribuite în mod legitim de dreptul particular, decanul are datoria și dreptul:

1° de a promova și de a coordona în decanat activitatea pastorală comună;

2° de a se îngriji ca clericii din districtul său să ducă o viață conformă cu starea lor și să-și îndeplinească în mod sârguincios datoriile;

3° de a avea grijă ca funcțiunile religioase să fie celebrate conform dispozițiilor liturgiei sacre; ca să fie păstrate cu grijă frumusețea și curățenia bisericilor și a obiectelor sacre, mai ales în celebrarea euharistică și în păstrarea Preasfântului Sacrament; ca registrele parohiale să fie scrise corect și păstrate cum se cuvine; ca bunurile ecleziastice să fie administrate în mod conștiincios; în fine, casa parohială să fie păstrată cu grija cuvenită.

§ 2.

- 1° să-și dea silința ca, în conformitate cu dispozițiile dreptului particular, clericii să participe, la datele stabilite, la prelegerile, întrunirile teologice sau conferințele despre care vorbește can. 279, § 2;

2° să aibă grijă ca preoții din districtul său să dispună de toate ajutoarele spirituale și să se preocupe într-un chip deosebit de aceia care se află în situații mai dificile sau au probleme speciale.

§ 3.

Decanul să aibă grijă ca parohii din districtul său, pe care îi știe că sunt grav bolnavi, să nu fie lipsiți de ajutoare spirituale și materiale, iar acelora care au decedat să li se celebreze în mod demn funeraliile; de asemenea, să aibă grijă ca, în caz de îmbolnăvire sau de deces, să nu fie distruse sau înstrăinate registrele, documentele, obiectele sacre și altele de acest fel, care aparțin Bisericii.

§ 4.

Decanul are obligația să viziteze parohiile din districtul său în modul stabilit de Episcopul diecezan.

§ 2.

Chiar dacă biserica aparține unui institut călugăresc clerical de drept pontifical, Episcopului diecezan îi revine de drept să-l învestească pe rectorul prezentat de Superior.

§ 3.

- Can. 558 - Rămânând neschimbată dispoziția can. 262, nu-i este permis rectorului să îndeplinească în biserica ce îi este încredințată funcțiunile parohiale despre care este vorba în can. 530, nr. 1-6, dacă nu are consimțământul sau, când este cazul, delegația parohului.

Can. 559 - În biserica ce îi este încredințată, rectorul poate să efectueze chiar și celebrări liturgice solemne, rămânând inviolabile legile legitime ale fundației, și cu condiția ca, după aprecierea Ordinariului locului, ele să nu lezeze în nici un fel funcțiile parohiale.

Can. 560 - Când consideră că este oportun, Ordinariul locului poate să-i impună rectorului ca să celebreze în biserica sa funcțiuni precise, chiar parohiale, pentru popor și să deschidă biserica anumitor grupuri de credincioși care vor săvârși aici celebrări liturgice.

Can. 561 - Fără permisiunea rectorului sau a altor superiori legitimi, nimănui nu-i este îngăduit să celebreze în biserică Euharistia, să administreze sacramentele sau să îndeplinească alte funcțiuni sacre; această permisiune trebuie să fie dată sau negată conform dreptului.

Can. 562 - Rectorul unei biserici, sub autoritatea Ordinariului locului și respectând statutele legitime și drepturile câștigate, are obligația să vegheze ca funcțiunile sacre să fie celebrate în biserică în mod demn, conform normelor liturgice și dispozițiilor canoanelor, ca obligațiile pe care biserica le are să fie îndeplinite cu fidelitate, ca bunurile să fie administrate în mod conștiincios, ca să se ia măsuri cu privire la întreținerea și înfrumusețarea obiectelor sacre și a edificiilor, și să nu se facă nimic ce ar putea să contravină în vreun fel sfințeniei locului și respectului datorat casei lui Dumnezeu.

Can. 563 - După aprecierea sa prudentă, dintr-un motiv just, Ordinariul locului poate să-l îndepărteze din oficiu pe rectorul unei biserici, chiar dacă a fost ales sau prezentat de alții, rămânând inviolabilă dispoziția can. 682, § 2.

§ 2.

- Can. 567 - § 1. Ordinariul locului să nu procedeze la numirea capelanului unei case a unui institut călugăresc laical decât după ce l-a consultat pe Superior, care are dreptul, audiind părerea comunității, să propună un anumit preot.

§ 2.

- Can. 568 - În măsura posibilităților, să fie numiți capelani pentru acele persoane care, din cauza condițiilor de viață, nu pot să beneficieze de slujirea obișnuită a parohilor, cum sunt imigranții, exilații, refugiații, nomazii, marinarii.

Can. 569 - Capelanii militari au legi speciale.

Can. 570 - Dacă o biserică neparohială este anexată sediului unei comunități sau al unui grup, capelanul să fie numit rector al acelei biserici, în afară de cazul când grija comunității sau a bisericii cere contrarul.

Can. 571 - În exercitarea funcției sale pastorale, capelanul să păstreze legătura necesară cu parohul.

Can. 572 - Cât privește înlăturarea capelanului din oficiu, să se respecte dispoziția can. 563.

§ 2.

- Can. 610 - § 1. Înființarea caselor se face ținându-se seama de utilitatea lor pentru Biserică și pentru institut și asigurându-se ceea ce este necesar pentru ca membrii să ducă viața călugărească în mod normal, potrivit cu finalitățile proprii ale institutului și cu spiritul lui.

§ 2.

- Can. 611 - Consimțământul Episcopului diecezan pentru înființarea unei case călugărești a unui institut cuprinde dreptul:

1° de a duce o viață conformă cu caracterul și scopurile proprii institutului;

2° de a îndeplini activitățile proprii institutului conform dreptului, respectându-se condițiile adăugate în acord;

3° de a avea, în cazul institutelor clericale, o biserică, rămânând inviolabilă dispoziția can. 1215, § 3, și de a săvârși în ea slujirea sacră, respectându-se dispozițiile dreptului.

Can. 612 - Pentru ca o casă călugărească să fie destinată unor activități apostolice diferite de cele pentru care a fost întemeiată, este necesar consimțământul Episcopului diecezan; în schimb, nu este necesar acest consimțământ când este vorba de o schimbare care, respectându-se întotdeauna legile de întemeiere, privește numai conducerea internă și disciplina.

Can. 613 - § 1. O casă călugărească a canonicilor regulari și a monahilor, sub conducerea și grija unui Superior propriu, este autonomă (sui iuris), în afară de cazul când constituțiile stabilesc altfel.

§ 2.

- Can. 614 - Mănăstirile de monahii (maici), asociate unui institut de bărbați, își au propriul mod de viață și o conducere proprie, potrivit cu constituțiile. Drepturile și obligațiile proprii să fie astfel definite încât din asociere să derive un bine spiritual.

Can. 615 - O mănăstire autonomă care în afară de propriul Superior nu are alt Superior major, și nici nu este în așa fel asociată unui alt institut de călugări încât Superiorul acestuia să aibă asupra unei astfel de mănăstiri o adevărată putere de conducere determinată de constituții, este încredințată, conform dreptului, supravegherii speciale a Episcopului diecezan.

Can. 616 - § 1. O casă călugărească înființată în mod legitim poate fi desființată de Superiorul general, conform constituțiilor, după ce a fost consultat Episcopul diecezan. Cu privire la bunurile casei desființate, să decidă dreptul propriu al institutului, respectându-se voința fondatorilor sau a donatorilor și drepturile câștigate în mod legitim.

§ 2.

Desființarea unicei case a unui institut este de competența Scaunului Apostolic căruia, în acest caz, îi este rezervată și decizia asupra bunurilor.

§ 3.

Desființarea unei case autonome, despre care vorbește can. 613, aparține de drept capitalului general, dacă nu este prevăzut altfel de constituții.

§ 4.

Desființarea unei mănăstiri autonome de monahii (maici) este de competența Scaunului Apostolic, respectând, cu privire la bunuri, dispozițiile constituțiilor.

§ 2.

Dreptul propriu să prevadă prin norme adecvate ca Superiorii constituiți pentru un timp determinat să nu ocupe funcții de conducere în mod neîntrerupt mai mult timp.

§ 3.

- Can. 625 - § 1. Superiorul general al unui institut să fie desemnat prin alegerea canonică, conform constituțiilor.

§ 2.

Episcopul scaunului principal prezidează alegerea Superiorului mănăstirii autonome despre care vorbește can. 615 și a Superiorului general al unui institut de drept diecezan.

§ 3.

- Can. 626 - Superiorii, când acordă oficii, și membrii, când participă la alegeri, să respecte normele dreptului universal și ale dreptului propriu, să se abțină de la orice fel de abuz și favorizare de persoană și, având în fața ochilor numai pe Dumnezeu și binele institutului, să-i numească sau să-i aleagă pe cei pe care îi știu, în Domnul, cu adevărat vrednici și capabili. În afară de aceasta, în alegeri, să evite de a solicita, direct sau indirect, voturi, atât pentru ei înșiși, cât și pentru alții.

Can. 627 - § 1. Conform constituțiilor, Superiorii să aibă propriul consiliu, de a cărui activitate trebuie să se folosească în exercitarea funcției.

§ 2.

- Can. 628 - § 1. Superiorii, desemnați în această funcție de dreptul propriu al institutului, să viziteze, în timpurile stabilite, casele și membrii încredințați lor, conform normelor aceluiași drept propriu

§ 2.

- 1° mănăstirile autonome, despre care este vorba în can. 615;

2° fiecare casă a unui institut de drept diecezan situată în teritoriul propriu.

§ 3.

- Can. 629 - Fiecare Superior să locuiască în propria casă și să nu se îndepărteze de ea decât conform dreptului propriu.

Can. 630 - § 1. Superiorii să recunoască confraților lor libertatea necesară cu privire la sacramentul Pocăinței și la direcțiunea spirituală, rămânând totuși inviolabilă disciplina institutului.

§ 2.

Superiorii să se preocupe, conform dreptului propriu, ca membrii să aibă la dispoziție confesori capabili, la care să se poată mărturisi des.

§ 3.

În mănăstirile de monahii (maici), în casele de formare și în comunitățile laicale mai numeroase, să existe confesori ordinari aprobați de Ordinariul locului, după un schimb de păreri cu comunitatea, dar fără să se impună obligația de a se recurge la ei.

§ 4.

Superiorii să nu asculte mărturisirile supușilor, în afară de cazul când membrii cer acest lucru de bunăvoie.

§ 5.

Membrii să meargă cu încredere la Superiori, în fața cărora își pot deschide în mod liber și benevol sufletul. Îi este, însă, interzis Superiorilor să-i determine în vreun fel ca ei să-și dezvăluie conștiința în fața lor.

§ 2.

Compoziția și cadrul puterii capitalului să fie stabilite în constituții; la rândul său, dreptul propriu să stabilească regulile ce trebuie respectate în celebrarea capitalului, mai ales cu privire la alegeri și la modul de desfășurare a lucrărilor.

§ 3.

- Can. 632 - Dreptul propriu să stabilească cu grijă tot ceea ce ține de celelalte capitluri ale institutului și de alte adunări asemănătoare, adică natura lor, autoritatea lor, compoziția lor, modul lor de a proceda și timpul când trebuie să aibă loc.

Can. 633 - § 1. Organismele de participare și cele consultative să îndeplinească cu fidelitate funcția încredințată lor, conform dreptului universal și propriu, și fiecare dintre ele să exprime în felul său interesul și participarea tuturor membrilor pentru binele întregului institut sau al comunității.

§ 2.

În stabilirea acestor mijloace de participare și de consultare, precum și în folosirea lor, să se observe un discernământ înțelept, iar modul lor de a acționa să fie conform cu natura și scopul institutului.

§ 2.

- Can. 635 - § 1. Fiind bunuri ecleziastice, bunurile materiale ale institutelor călugărești sunt reglementate de dispozițiile Cărții a V-a, Bunurile materiale ale Bisericii, în afară de cazul când este stabilit în mod expres altfel.

§ 2.

- Can. 636 - § 1. În fiecare institut și, de asemenea, în fiecare provincie care este condusă de un Superior major, să existe un econom, altul decât Superiorul major, și desemnat conform dreptului propriu, care să administreze bunurile sub direcțiunea Superiorului respectiv. Chiar și în comunitățile locale să fie instituit, pe cât este posibil, un econom, diferit de Superiorul local.

§ 2.

- Can. 637 - Mănăstirile autonome, despre care vorbește can. 615, trebuie să prezinte anual Ordinariului locului darea de seamă cu privire la administrare; în plus, Ordinariul locului are dreptul să cunoască situația economică a unei case călugărești de drept diecezan.

Can. 638 - § 1. E de datoria dreptului propriu să specifice, fără a depăși cadrul dreptului universal, care sunt actele ce depășesc limita și modalitățile administrației ordinare și să le stabilească pe cele ce sunt necesare pentru a se îndeplini în mod valid un act de administrație extraordinară.

§ 2.

În afară de Superiori, chiar și oficialii, desemnați pentru aceasta de dreptul propriu, efectuează în mod valid, în limitele funcției lor, cheltuieli și acte juridice de administrație ordinară.

§ 3.

Pentru validitatea unei înstrăinări și a oricărei operații în urma căreia situația patrimonială a unei persoane juridice poate să se înrăutățească, este necesară permisiunea scrisă a Superiorului competent, făcută cu consimțământul consiliului său. Dacă însă este vorba de o operațiune care depășește suma fixată pentru regiunea fiecăruia de către Sfântul Scaun, precum și de lucruri dăruite ex voto Bisericii, sau de obiecte de mare valoare artistică și istorică, este necesară în plus permisiunea Sfântului Scaun.

§ 4.

- Can. 639 - § 1. Dacă o persoană juridică a contractat, chiar cu permisiunea Superiorilor, debite și obligații, ea însăși este ținută să răspundă de ele.

§ 2.

Dacă le-a contractat, cu permisiunea Superiorului, un membru, angajând bunurile personale, trebuie să răspundă el personal; în schimb, dacă a îndeplinit, cu mandatul Superiorului, o operațiune care privește institutul, trebuie să răspundă institutul.

§ 3.

Dacă le-a contractat un călugăr, fără permisiunea Superiorului, trebuie să răspundă el însuși, nu persoana juridică.

§ 4.

Să rămână întotdeauna intactă posibilitatea de a se deschide acțiune împotriva celui care a tras vreun avantaj personal din încheierea unui contact.

§ 5.

- Can. 640 - Ținând seama de situațiile fiecărui loc, institutele să se străduiască să dea mărturie aproape colectivă despre caritate și sărăcie și după posibilitățile lor, să dăruiască ceva din bunurile proprii pentru nevoile Bisericii și pentru a contribui la întreținerea săracilor.

§ 2.

- Can. 644 - Superiorii să nu admită la noviciat clerici seculari fără să-l fi consultat pe Ordinariul propriu al acestora, nici persoane împovărate de datorii pe care nu le pot achita.

Can. 645 - § 1. Înainte de a fi admiși la noviciat, candidații trebuie să prezinte certificatul de Botez și Mir, precum și de stare liberă.

§ 2.

Dacă este vorba de admiterea clericilor, sau de persoane care au fost admise într-un alt institut de viață consacrată sau într-o societate de viață apostolică, sau într-un seminar, este nevoie în plus de o dovadă din partea Ordinariului locului, a Superiorului major al institutului sau al societății, a Rectorului seminarului.

§ 3.

Dreptul propriu poate să ceară și alte dovezi privind necesară capacitate a candidaților și absența de impedimente.

§ 4.

Superiorii pot să ceară, dacă socotesc necesar, și alte informații, chiar sub secret.

§ 2.

Ca să fie valid, noviciatul trebuie să fie făcut într-o casă destinată în mod reglementar acestui scop. În cazuri particulare și în mod excepțional, Superiorul general poate permite, cu consimțământul consiliului său, ca un candidat să facă noviciatul în altă casă a institutului, sub conducerea unui călugăr priceput, care să-l înlocuiască pe maestrul de novici.

§ 3.

- Can. 648 - § 1. Ca să fie valid, noviciatul trebuie să dureze douăsprezece luni, ce trebuie trăite în însăși comunitatea noviciatului, rămânând valabilă dispoziția can. 647, § 3.

§ 2.

Pentru a desăvârși instruirea novicilor, pe lângă timpul prevăzut de § 1, constituțiile pot să stabilească una sau mai multe perioade de activitate apostolică, ce trebuie îndeplinite în afara comunității noviciatului.

§ 3.

- Can. 649 - § 1. Rămânând valabile dispozițiile can. 647, § 3 și ale can. 648, § 2, absența din casa de noviciat, care depășește trei luni, continue sau întrerupte, invalidează noviciatul. Absența care depășește cincisprezece zile trebuie să fie recuperată.

§ 2.

- Can. 650 - § 1. Scopul noviciatului pretinde ca novicii să fie instruiți, sub conducerea unui maestru de novici, după un plan de educare ce trebuie stabilit de dreptul propriu.

§ 2.

- Can. 651 - § 1. Maestrul de novici să fie un membru al institutului, care a făcut voturile perpetue și a fost desemnat în mod legitim.

§ 2.

Dacă este necesar, maestrului i se pot da colaboratori care depind de el în ceea ce privește conducerea noviciatului și planul de educare.

§ 3.

- Can. 652 - § 1. Maestrul de novici și colaboratorii lui au datoria să discearnă și să confirme vocația novicilor și să-i formeze în mod treptat pentru a trăi cum trebuie viața de perfecțiune specifică institutului.

§ 2.

Novicii să fie atrași să cultive virtuțile umane și creștine; prin rugăciune și renunțarea la ei înșiși, să fie îndreptați pe calea unei mai mari perfecțiuni; să fie instruiți să contemple misterul mântuirii, să citească și să mediteze Sfânta Scriptură; să fie pregătiți pentru a celebra cultul lui Dumnezeu în liturgia sacră; să învețe modul de a trăi viața consacrată lui Dumnezeu și oamenilor prin sfaturile evanghelice; să fie învățați cu privire la natura, spiritul, scopul, disciplina, istoria și viața institutului lor și să fie pătrunși de iubire față de Biserică și față de Păstorii ei sacri.

§ 3.

Conștienți de propria responsabilitate, novicii să colaboreze în mod activ cu maestrul lor, încât să poată să răspundă cu fidelitate la harul vocației divine.

§ 4.

Membrii institutului să se îngrijească după puterile lor să colaboreze la opera de instruire a novicilor, prin exemplul vieții și prin rugăciune.

§ 5.

- Can. 653 - § 1. Novicele poate să părăsească în mod liber noviciatul; dar și autoritatea competentă a institutului poate să-l elimine.

§ 2.

La terminarea noviciatului, novicele, dacă este judecat capabil, să fie admis la profesiunea temporară, altminteri, să fie eliminat; dacă mai rămâne un dubiu cu privire la capacitate, Superiorul major poate să prelungească timpul de probă, conform dreptului propriu, dar nu mai mult de șase luni.

§ 2.

Însă, dacă se consideră că este oportun, perioada de profesiune temporară poate fi prelungită de superiorul competent, conform dreptului propriu, totuși, astfel încât întreaga perioadă de timp în care călugărul este legat de voturile temporare să nu depășească nouă ani.

§ 3.

- Can. 658 - Pe lângă condițiile stabilite în can. 656, nr. 3, 4 și 5 și pe lângă altele adăugate de dreptul propriu, pentru validitatea profesiunii perpetue este necesară:

1° vârsta de cel puțin douăzeci și unu de ani împliniți;

2° prealabila profesiune temporară pentru cel puțin trei ani, rămânând inviolabilă dispoziția can. 657, § 3.

§ 2.

De aceea, dreptul propriu trebuie să stabilească planul și durata acestei instruiri, ținând seama de nevoile Bisericii, de condițiile oamenilor și de împrejurările timpurilor, după cum este cerut de scopul și natura institutului.

§ 3.

- Can. 660 - § 1. Instruirea să fie sistematică, adaptată capacității membrilor, spirituală și apostolică, doctrinară și practică totodată, dobândindu-se chiar, în măsura în care sunt utile, titluri academice adecvate, atât ecleziastice, cât și civile.

§ 2.

- Can. 661 - Călugării să continue cu sârguință toată viața instruirea lor spirituală, doctrinară și practică; superiorii să le pună la dispoziție mijloacele și timpurile necesare pentru atingerea acestui scop.

§ 2.

Călugării să participe zilnic, după posibilitățile lor, la Jertfa euharistică, să primească Trupul Preasfânt al lui Cristos și să-l adore pe Domnul prezent în Preasfântul Sacrament.

§ 3.

Să se ocupe cu citirea Sfintei Scripturi și cu meditația; să celebreze cum se cuvine liturgia orelor, potrivit cu dispozițiile dreptului propriu, rămânând inviolabilă pentru preoți obligația prevăzută în can. 276, § 2, nr. 3; să îndeplinească și alte practici de pietate.

§ 4.

Să o cinstească cu un cult special pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, modelul și ocrotitoarea oricărei vieți consacrate, chiar și prin rozariul marian.

§ 5.

- Can. 664 - Călugării să stăruie în convertirea sufletului lor la Dumnezeu, să-și examineze chiar zilnic conștiința și să se apropie des de sacramentul Pocăinței.

Can. 665 - § 1. Călugării să locuiască în casa lor călugărească, respectând viața comunitară, și să nu plece din ea decât cu permisiunea Superiorului lor. Dacă însă este vorba de o absență mai îndelungată, Superiorul major, cu consimțământul consiliului său și dintr-un motiv just, poate permite unui membru să locuiască în afara casei institutului, dar nu mai mult de un an, dacă nu este vorba de îngrijirea sănătății, de studii sau de apostolat de exercitat în numele institutului.

§ 2.

- Can. 666 - În folosirea mijloacelor de comunicare socială, să se respecte discernământul necesar și să se evite tot ceea ce este vătămător propriei vocații și primejdios pentru castitatea unei persoane consacrate.

Can. 667 - § 1. În toate casele să se respecte clauzura, adaptată naturii și misiunii institutului, potrivit cu dispozițiile dreptului propriu, rămânând întotdeauna o parte din casa călugărească rezervată numai membrilor.

§ 2.

În mănăstirile destinate vieții contemplative, trebuie să se respecte o disciplină mai strictă a clauzurii.

§ 3.

În mănăstirile de monahii (maici), care sunt destinate în întregime vieții contemplative, trebuie să se respecte clauzura papală, adică în conformitate cu normele date de Scaunul Apostolic. Celelalte mănăstiri de monahii să respecte o clauzură adaptată naturii proprii și definită în constituții.

§ 4.

- Can. 668 - § 1. Înainte de prima profesiune, membrii să lase administrarea bunurilor lor celor pe care îi preferă și, în cazul când constituțiile nu prescriu altfel, să dispună în mod liber de uzul și uzufructul acestor bunuri. Cel puțin înainte de profesiunea perpetuă, să facă testamentul, care să fie valid și după dreptul civil.

§ 2.

Pentru a schimba dintr-un motiv just aceste dispoziții și pentru a îndeplini orice act privind bunurile materiale, membrii au nevoie de permisiunea Superiorului competent, conform dreptului propriu.

§ 3.

Tot ceea ce un călugăr câștigă prin munca personală sau în numele institutului, câștigă pentru institut. Bunurile ce îi revin în vreun fel oarecare din pensie, dintr-o subvenție sau dintr-o asigurare, sunt câștigate pentru institut, dacă nu este stabilit altfel în dreptul propriu.

§ 4.

- Același lucru să-l facă și profesul cu voturi perpetue, care, conform dreptului propriu, ar vrea să renunțe parțial sau total la bunurile sale, cu permisiunea Superiorului general.

§ 5.

- Can. 669 - § 1. Călugării să poarte haina institutului, confecționată potrivit cu normele dreptului propriu, ca semn al consacrării lor și ca mărturie a sărăciei.

§ 2.

- Can. 670 - Institutul trebuie să ofere membrilor tot ceea ce, conform constituțiilor, este necesar pentru atingerea scopului vocației lor.

Can. 671 - Călugărul să nu accepte funcții și oficii în afara institutului propriu, dacă nu are permisiunea Superiorului legitim.

Can. 672 - Călugării sunt obligați să respecte dispozițiile cann. 277, 285, 286, 287 și 289, iar călugării clerici, și dispozițiile can. 279, § 2; în institutele laicale de drept pontifical, permisiunea despre care este vorba în can. 285, § 4 poate fi acordată de Superiorul major propriu.

§ 2.

Activitatea apostolică să izvorască întotdeauna din unirea intimă cu Dumnezeu, să consolideze această unire și să o sprijine.

§ 3.

- Can. 676 - Institutele laicale, atât de bărbați, cât și de femei, participă la funcția pastorală a Bisericii prin opere de milostenie, spirituale și trupești, și fac oamenilor servicii foarte variate; de aceea, ele să persevereze cu fidelitate în harul vocației lor.

Can. 677 - § 1. Superiorii și membrii să păstreze cu fidelitate misiunea și activitățile proprii ale institutului; totuși, ținând seama de nevoile timpurilor și locurilor, să le adapteze cu prudență, folosind chiar și mijloace noi și corespunzătoare.

§ 2.

- Can. 678 - § 1. În ceea ce privește grija față de suflete, exercitarea publică a cultului divin și celelalte opere de apostolat, călugării sunt sub autoritatea Episcopilor, cărora trebuie să le dovedească supunere devotată și respect.

§ 2.

În îndeplinirea apostolatului extern, călugării sunt supuși și Superiorilor proprii și trebuie să rămână fideli disciplinei institutului; Episcopii înșiși să nu omită să solicite, când este cazul, această obligație.

§ 3.

- Can. 679 - Dintr-un motiv foarte grav și urgent, Episcopul diecezan poate să interzică unui membru al unui institut călugăresc ca să locuiască în dieceză, dacă Superiorul major, deși a fost informat, a neglijat să ia măsuri; în acest caz, chestiunea trebuie adusă îndată la cunoștința Sfântului Scaun.

Can. 680 - Între diferitele institute, precum și între ele și clerul secular, să se favorizeze o colaborare ordonată și, sub conducerea Episcopului diecezan, o coordonare a tuturor operelor și activităților apostolice, rămânând inviolabile natura, scopul și legile de fondare ale fiecărui institut.

Can. 681 - § 1. Activitățile ce sunt încredințate călugărilor de Episcopul diecezan sunt supuse autorității și conducerii aceluiași Episcop, rămânând neatins dreptul Superiorilor călu-gărești, prevăzut de can. 678, §§ 2 și 3.

§ 2.

- Can. 682 - § 1. În cazul când i se conferă unui călugăr un oficiu ecleziastic în dieceză, călugărul este numit de Episcopul diecezan în urma prezentării sau, cel puțin, cu consimțământul Superiorului competent.

§ 2.

- Can. 683 - § 1. Cu prilejul vizitei pastorale, ca și în caz de necesitate, Episcopul diecezan poate să viziteze, personal sau prin altcineva, bisericile și oratoriile pe care credincioșii le frecventează în mod obișnuit, școlile și celelalte opere religioase sau caritative, fie spirituale, fie temporale, încredințate călugărilor, însă nu școlile ce sunt deschise exclusiv elevilor proprii ai institutului.

§ 2.

Dacă Episcopul descoperă eventualele abuzuri, poate lua el însuși măsuri în virtutea propriei autorități, după ce l-a avertizat fără succes pe Superiorul călugăresc.

§ 2.

După o perioadă de probă care trebuie să dureze cel puțin trei ani, călugărul poate fi admis la profesiunea perpetuă în noul institut. Dacă refuză să facă această profesiune sau nu este admis de Superiorii competenți să o facă, să se întoarcă la institutul de unde a venit, dacă nu a obținut indultul de secularizare.

§ 3.

Pentru ca un călugăr să poată trece de la o mănăstire autonomă la o alta a aceluiași institut sau a unei federații sau confederații, este necesar și suficient consimțământul Superiorilor majori ai celor două mănăstiri și al capitalului mănăstirii care primește, respectându-se celelalte condiții necesare stabilite de dreptul propriu; nu este necesară o nouă profesiune.

§ 4.

Dreptul propriu să stabilească perioada și modalitatea probei ce trebuie să preceadă profesiunea unui membru în noul institut.

§ 5.

- Can. 685 - § 1. Până la efectuarea profesiunii în noul institut, rămânând voturile, sunt suspendate drepturile și obligațiile pe care călugărul le avea în vechiul institut; totuși, de la începutul perioadei de probă, este ținut la respectarea dreptului propriu al noului institut.

§ 2.

Prin profesiunea în noul institut, călugărul este încorporat acestuia, încetând voturile, drepturile și obligațiile anterioare.

§ 2.

Acordarea indultului de exclaustrare pentru monahii aparține de drept exclusiv Scaunului Apostolic.

§ 3.

- Can. 687 - Călugărul exclaustrat este considerat liber de obligațiile ce sunt incompatibile cu noua stare de viață, dar rămâne dependent de Superiorii săi și în grija lor, precum și de Ordinariul locului, mai ales dacă este cleric. Poate purta haina institutului, dacă nu este stabilit altfel în indult. Este totuși lipsit de voce activă și pasivă.

Can. 688 - § 1. Cine vrea să iasă din institut la expirarea timpului profesiunii, îl poate părăsi.

§ 2.

- Can. 689 - § 1. La expirarea profesiunii temporare, dacă au survenit motive juste, un membru poate fi exclus de la depunerea profesiunii următoare de către Superiorul major competent, audiind părerea consiliului său.

§ 2.

O boală fizică sau psihică, chiar survenită după profesiune, care, după părerea specialiștilor, îl face pe călugărul despre care vorbește § 1 inapt să ducă viața în institut constituie un motiv ca el să nu fie admis la reînnoirea profesiunii sau la depunerea profesiunii perpetue, în afară de cazul când boala a survenit din neglijența institutului sau ca urmare a muncii efectuate în institut.

§ 3.

- Can. 690 - § 1. Cine a ieșit în mod legitim din institut după noviciat sau după profesiune poate fi admis din nou de către Superiorul general, cu consimțământul consiliului, fără obligația de a repeta noviciatul; este totuși de datoria aceluiași Superior să stabilească o perioadă corespunzătoare de probă înainte de profesiunea temporară și durata voturilor înainte de profesiunea perpetuă, conform cann. 655 și 657.

§ 2.

- Can. 691 - § 1. Profesul cu voturi perpetue să nu ceară indult de a pleca din institut decât din motive foarte grave, cântărite cu atenție în fața lui Dumnezeu; să înainteze cererea la Superiorul general al institutului, care, împreună cu votul propriu și cu cel al consiliului său, să o transmită autorității competente.

§ 2.

- Can. 692 - Indultul de a părăsi institutul, acordat în mod legitim și notificat respectivului călugăr, dacă în momentul notificării nu a fost refuzat de acesta, include ipso iure dispensa de voturi, precum și de toate obligațiile ce decurg din profesiune.

Can. 693 - Dacă respectivul călugăr este cleric, indultul nu este acordat până când clericul nu găsește un Episcop care să-l încardineze în dieceză sau cel puțin să-l primească pentru încercare. Dacă este primit pentru încercare, după cinci ani este încardinat ipso iure în dieceză, dacă Episcopul nu l-a refuzat.

§ 2.

- Can. 695 - § 1. Un membru trebuie să fie eliminat pentru delictele prevăzute în cann. 1397, 1398 și 1395, cu excepția cazului când, pentru delictele despre care vorbește can. 1395, § 2, Superiorul consideră că eliminarea nu este numaidecât necesară și că pot fi luate în alt mod măsuri suficiente pentru corijarea călugărului, precum și pentru restaurarea justiției și repararea scandalului.

§ 2.

- Can. 696 - § 1. Un călugăr poate fi eliminat și din alte motive, cu condiția ca ele să fie grave, externe, imputabile și dovedite, din punct de vedere juridic, cum sunt: neglijarea continuă a obligațiilor vieții consacrate; repetatele încălcări ale legămintelor sacre; neascultarea încăpățânată față de dispozițiile legitime ale Superiorilor în lucru grav; scandalul grav cauzat de comportamentul culpabil al respectivului călugăr; susținerea cu încăpățânare sau răspândirea de învățături condamnate de magisteriul Bisericii; aderarea publică la ideologii infectate de materialism și ateism; absența nelegitimă, despre care vorbește can. 665, § 2, timp de un semestru; alte motive de aceeași gravitate stabilite de dreptul propriu al institutului.

§ 2.

- Can. 697 - În cazurile despre care vorbește can. 696, dacă Superiorul major, audiind părerea consiliului său, a apreciat că trebuie întreprins procesul de eliminare:

1° să adune sau să completeze dovezile;

2° să-l avertizeze pe călugărul respectiv, în scris sau în fața a doi martori, că va avea loc eliminarea în cazul că nu se îndreaptă, arătându-i în mod clar motivul eliminării și acordându-i deplina posibilitate de a se apăra; în cazul când avertismentul s-a dovedit zadarnic, să procedeze la al doilea avertisment, după ce au trecut cel puțin cincisprezece zile;

3° dacă și acest al doilea avertisment s-a dovedit zadarnic, iar Superiorul împreună cu consiliul său a apreciat că necorijarea este destul de evidentă, și că apărările călugărului sunt insuficiente după cincisprezece zile de la ultimul avertisment, să trimită Superiorului general toate actele, semnate de Superiorul însuși și de notar, împreună cu răspunsurile călugărului, semnate de el însuși.

Can. 698 - În toate cazurile despre care vorbesc cann. 695 și 696, rămâne întotdeauna inviolabil dreptul călugărului de a comunică cu Superiorul general și de a-i prezenta direct apărările proprii.

Can. 699 - § 1. Superiorul general, împreună cu consiliul său care, pentru validitate, trebuie să fie format din cel puțin patru membri, să procedeze în mod colegial la evaluarea cu atenție a probelor, a argumentelor și a apărărilor și, dacă printr-o votare secretă a fost decisă eliminarea, să emită decretul în care, pentru validitate, să fie expuse cel puțin în mod sumar motivele în drept și în fapt.

§ 2.

- Can. 700 - Decretul de eliminare nu are valoare decât dacă a fost confirmat de Sfântul Scaun, căruia trebuie să i se trimită decretul și toate actele; dacă este vorba de institute de drept diecezan, confirmarea o dă Episcopul diecezei unde se află casa în care călugărul este înscris. Totuși, ca să fie valid, decretul trebuie să menționeze dreptul de care se bucură cel eliminat de a recurge la autoritatea competentă în termen de zece zile de la primirea notificării. Recursul are efect suspensiv.

Can. 701 - Prin eliminarea legitimă, încetează ipso facto voturile, precum și drepturile și obligațiile care decurg din profesiune. Totuși, dacă membrul este cleric, nu poate să exercite ordinele sacre până când nu va găsi un Episcop care să-l primească sau cel puțin să-i permită exercitarea ordinelor sacre, după o perioadă corespunzătoare de probă, conform can. 693.

Can. 702 - § 1. Cei care ies în mod legitim din institut sau au fost eliminați din el în mod legitim nu pot să revendice nimic de la institut pentru vreo activitate desfășurată în el.

§ 2.

- Can. 703 - În caz de grav scandal extern sau de daună foarte gravă care amenință institutul, Superiorul major sau, dacă amânarea ar fi riscantă, Superiorul local, cu consimțământul consiliului său, poate elimina imediat un membru din casa călugărească. Dacă este necesar, Superiorul major să aibă grijă să inițieze procedura de eliminare conform dreptului sau să supună totul judecății Scaunului Apostolic.

Can. 704 - În raportul care trebuie trimis Scaunului Apostolic, așa cum prevede can. 592, § 1, să se facă mențiune despre acei membri care, într-un mod sau altul, s-au separat de institut.

§ 2.

Cât privește întreținerea sa adecvată și demnituoasă, dacă a slujit unei dieceze, să se respecte can. 402, § 2, dacă institutul propriu nu a voit să se îngrijească el de această întreținere; în caz contrar, Scaunul Apostolic să prevadă altfel.

§ 2.

- Can. 853 - Apa ce trebuie folosită în conferirea Botezului trebuie să fie binecuvântată după dispozițiile cărților liturgice, cu excepția cazului de necesitate.

Can. 854 - Botezul să fie conferit fie prin scufundare, fie prin turnare, respectându-se dispozițiile Conferinței Episcopilor.

Can. 855 - Părinții, nașii și parohul să aibă grijă să nu se dea un nume străin de sentimentul creștin.

Can. 856 - Deși Botezul poate fi celebrat în orice zi, se recomandă totuși ca în mod obișnuit să fie celebrat duminica sau, dacă e posibil, în noaptea Învierii.

Can. 857 - § 1. Cu excepția cazului de necesitate, locul specific pentru celebrarea Botezului este biserica sau oratoriul.

§ 2.

- Can. 858 - § 1. Fiecare biserică parohială să aibă izvor baptismal, rămânând inviolabil dreptul cumulativ câștigat deja de alte biserici.

§ 2.

- Can. 859 - Dacă, din cauza distanței sau altor împrejurări, cel care trebuie botezat nu poate să meargă sau să fie dus fără un neajuns grav la biserica parohială sau la o altă biserică sau la un oratoriu, despre care vorbește can. 858, § 2, Botezul poate și trebuie să fie administrat în altă biserică mai apropiată sau oratoriu sau chiar într-un alt loc decent.

Can. 860 - § 1. În afara cazului de necesitate, Botezul să nu se administreze în case particulare, decât dacă Ordinariul locului a permis aceasta dintr-un motiv grav.

§ 2.

Dacă Episcopul diecezan nu a stabilit altfel, Botezul să nu se celebreze în spitale decât în caz de necesitate sau dintr-un alt motiv pastoral imperios.

§ 2.

- Can. 862 - Cu excepția cazului de necesitate, nimeni nu poate, fără permisiunea necesară, să administreze Botezul în teritoriu străin, nici chiar propriilor supuși.

Can. 863 - Botezul adulților, cel puțin al celor care au împlinit vârsta de paisprezece ani, să fie adus la cunoștința Episcopului diecezan pentru ca, dacă apreciază că este bine, să-l administreze personal.

§ 2.

- Can. 866 - Dacă nu se opune vreun motiv grav, adultul care se botează să fie miruit îndată după Botez și să participe la celebrarea euharistică, primind chiar Împărtășania.

Can. 867 - § 1. Părinții au obligația de a se îngriji ca proprii lor copii să fie botezați în primele săptămâni; îndată după naștere, sau chiar înainte de naștere, să meargă la paroh spre a cere sacramentul pentru copil și să se pregătească așa cum trebuie pentru primirea lui.

§ 2.

- Can. 868 - § 1. Ca un copil să fie botezat în mod licit, trebuie ca:

1° părinții, cel puțin unul dintre ei, sau cine le ține locul să fie de acord;

2° să existe speranța întemeiată că el va fi educat în religia catolică; dacă această speranță lipsește întru totul, Botezul să fie amânat conform dispozițiilor dreptului particular, explicându-se părinților motivul amânării.

§ 2.

- Can. 869 - § 1. Când există îndoiala dacă cineva a fost botezat sau dacă a fost botezat în mod valid, iar după o investigație serioasă dubiul totuși persistă, să se confere Botezul sub condiție.

§ 2.

Cei botezați într-o comunitate eclezială necatolică nu trebuie botezați sub condiție, în afară de cazul când, după ce au fost examinate materia și forma folosite în administrarea Botezului, precum și intenția botezatului adult și a oficiantului care a botezat, există un motiv serios de dubiu asupra validității Botezului.

§ 3.

- Can. 870 - Un copil expus sau găsit să fie botezat dacă, după o investigație atentă, nu rezultă că a fost deja botezat.

Can. 871 - În măsura posibilităților, fetușii avortați, dacă sunt vii, să primească Botezul.

§ 2.

Un botezat care aparține la o comunitate eclezială necatolică să fie admis numai împreună cu un naș catolic și numai în calitate de martor al Botezului.

§ 2.

În cazul unui copil născut dintr-o mamă necăsătorită, trebuie înregistrat numele mamei, dacă maternitatea ei este cunoscută în mod public sau dacă ea cere acest lucru de bunăvoie în scris sau în fața a doi martori; de asemenea, trebuie înregistrat numele tatălui, dacă paternitatea sa este dovedită printr-un înscris public sau printr-o declarație din partea lui, făcută în fața parohului și a doi martori; în celelalte cazuri, cel botezat să fie înregistrat fără a se fi menționat numele tatălui sau al părinților.

§ 3.

- Can. 878 - Dacă Botezul nu a fost administrat de paroh și nici în prezența sa, celebrantul Botezului, oricine ar fi el, trebuie să-l informeze de aceasta pe parohul parohiei în care a fost administrat Botezul, ca să înregistreze Botezul conform cu can. 877, § 1.

§ 2.

- Can. 881 - Este bine ca sacramentul Mirului să se celebreze în biserică, în cadrul Liturghiei; totuși, dintr-un motiv just și rațional, poate fi celebrat în afara Liturghiei și în orice loc decent.

§ 2.

- Can. 885 - § 1. Episcopul diecezan are obligația de a se îngriji ca sacramentul Mirului să fie conferit credincioșilor săi, care îl cer după rânduială și în mod rațional.

§ 2.

- Can. 886 - § 1. În dieceza sa, Episcopul administrează în mod legal sacramentul Mirului și credincioșilor care nu sunt sub jurisdicția lui, dacă nu există o opreliște expresă din partea Ordinariului lor.

§ 2.

- Can. 887 - Preotul care are facultatea de a administra Mirul conferă în mod licit acest sacrament, în teritoriul ce îi este desemnat, chiar și persoanelor străine, dacă nu există o interzicere din partea Ordinariului lor propriu; într-un teritoriu străin, nu poate să-l administreze în mod valid nimănui, cu excepția cazului prevăzut de can. 883, nr. 3.

Can. 888 - În teritoriul în care pot să confere în mod valid Mirul, slujitorii sacri îl pot administra și în locurile exempte.

§ 2.

- Can. 890 - Credincioșii au obligația să primească acest sacrament la timpul potrivit; părinții, păstorii sufletești, îndeosebi parohii, să aibă grijă ca credincioșii să fie bine instruiți pentru a-l primi și să se apropie de el la timpul cuvenit.

Can. 891 - Sacramentul Mirului să fie conferit credincioșilor ajunși în jurul vârstei priceperii, dacă nu s-a stabilit o altă vârstă de către Conferința Episcopilor, sau nu există pericolul morții, sau dacă, după aprecierea slujitorului sacru, un motiv grav nu sugerează altfel.

§ 2.

Este bine să fie luat ca naș cel ce și-a asumat aceeași funcție și la Botez.

§ 2.

În Adunarea euharistică, prezidată de Episcop sau, sub autoritatea acestuia, de preot, care acționează în persoana lui Cristos, poporul lui Dumnezeu este chemat împreună și toți credincioșii prezenți, atât clericii, cât și laicii, participă activ, fiecare în felul său, potrivit cu diversitatea treptelor preoțești și a funcțiilor liturgice.

§ 3.

Celebrarea euharistică să fie astfel rânduită încât toți cei care iau parte la ea să beneficieze de roade îmbelșugate, pentru a căror dobândire Cristos Domnul a instituit Jertfa euharistică.

§ 2.

- Can. 901 - Preotul este liber să aplice Liturghia pentru oricine, atât pentru cei vii cât și pentru cei morți.

Can. 902 - Dacă interesul credincioșilor nu impune sau nu recomandă contrarul, preoții pot să concelebreze Euharistia, rămânând totuși inviolabilă libertatea fiecăruia de a celebra în mod individual, dar nu în timp ce se celebrează în aceeași biserică sau în același oratoriu.

Can. 903 - Un preot să fie admis să celebreze chiar dacă nu este cunoscut de responsabilul bisericii, cu condiția fie să prezinte "celebretul" dat de Ordinariul sau de Superiorul propriu, eliberat cel mult de un an, fie că se poate aprecia cu prudență că nu este împiedicat să celebreze.

Can. 904 - Amintindu-și mereu că în misterul Jertfei euharistice este înfăptuită necontenit opera mântuirii, preoții să celebreze des; ba, mai mult, se recomandă stăruitor celebrarea în fiecare zi, care, chiar dacă nu este posibilă prezența credincioșilor, este cu adevărat o acțiune a lui Cristos și a Bisericii, pe care săvârșind-o, preoții își îndeplinesc principala lor funcție.

Can. 905 - § 1. Cu excepția cazurilor când, conform dreptului, Euharistia poate fi celebrată sau concelebrată de mai multe ori în aceeași zi, nu i se permite preotului să celebreze decât o singură dată pe zi.

§ 2.

- Can. 906 - Preotul să nu celebreze Jertfa euharistică fără participarea cel puțin a unui credincios, în afară doar de cazul când există un motiv just și rațional.

Can. 907 - La celebrarea euharistică, nu le este permis diaconilor și laicilor să recite rugăciunile, mai ales rugăciunea euharistică, sau să săvârșească acțiuni ce sunt proprii preotului celebrant.

Can. 908 - Preoților catolici le este interzis să concelebreze Euharistia cu preoții Bisericilor sau cu slujitorii comunităților ecleziale, care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică.

Can. 909 - Preotul să nu omită de a se pregăti cum se cuvine, prin rugăciune, la celebrarea Jertfei euharistice, nici de a aduce mulțumiri lui Dumnezeu la terminarea ei.

Can. 910 - § 1. Slujitorul obișnuit al Sfintei Împărtășanii este Episcopul, preotul și diaconul.

§ 2.

- Can. 911 - § 1. Au obligația și dreptul de a duce Preasfânta Euharistie la bolnavi, ca Viatic, parohul și vicarii parohiali, capelanii, precum și Superiorul comunității în institutele călugărești clericale sau în societățile de viață apostolică clericale, tuturor celor care se află în casă.

§ 2.

În caz de necesitate sau cu permisiunea cel puțin presupusă a parohului, a capelanului sau a Superiorului, care ulterior trebuie informați, trebuie să ducă Viaticul orice preot sau un alt slujitor al Sfintei Împărtășanii.

§ 2.

- Can. 914 - În primul rând, părinții și cei care le țin locul, precum și parohul, au obligația de a se îngriji ca toți copiii care au ajuns la uzul rațiunii să fie pregătiți cum trebuie și, după ce au făcut mărturisirea sacramentală, să fie întăriți cu această hrană dumnezeiască; parohului îi revine și obligația de a veghea să nu fie admiși la Sfânta Împărtășanie acei copii care nu au ajuns la uzul rațiunii sau aceia pe care nu-i consideră suficient de dispuși.

Can. 915 - Să nu fie admiși la Sfânta Împărtășanie excomunicații și interzișii, după aplicarea sau declararea pedepsei, precum și cei care persistă cu încăpățânare într-un păcat grav și public.

Can. 916 - Cine este conștient de un păcat grav să nu celebreze Liturghia, nici să nu se împărtășească cu Trupul Domnului, fără să fi făcut în prealabil mărturisirea sacramentală, în afară de cazul când există un motiv grav și imposibilitatea de a se mărturisi; în acest caz, să-și aducă aminte că are obligația să facă un act de căință desăvârșită, însoțit de hotărârea de a se mărturisi cât mai curând posibil.

Can. 917 - Cine a primit deja Sfânta Împărtășanie o poate primi încă o dată în aceeași zi în timpul celebrării euharistice la care participă, rămânând neschimbată dispoziția can. 921, § 2.

Can. 918 - Se recomandă foarte mult ca credincioșii să primească Sfânta Împărtășanie în timpul celebrării euharistice; totuși, celor care o cer dintr-un motiv just să le fie administrată și în afara Liturghiei, respectându-se riturile liturgice.

Can. 919 - § 1. Cine are de gând să primească Preasfânta Euharistie să se abțină de la orice fel de mâncare și băutură, cu excepția apei și a medicamentelor, cel puțin o oră înainte de a se împărtăși.

§ 2.

Preotul care celebrează în aceeași zi de două sau de trei ori Preasfânta Euharistie poate să consume ceva înainte de a doua sau a treia celebrare, chiar dacă nu a trecut intervalul de o oră.

§ 3.

- Can. 920 - § 1. Fiecare credincios, după ce a făcut prima Împărtășanie, are obligația de a o primi cel puțin o dată de an.

§ 2.

- Can. 921 - § 1. Credincioșii care se află în pericol de moarte, indiferent care ar fi motivul, să fie întăriți cu Sfânta Împărtășanie ca Viatic.

§ 2.

Chiar dacă au fost întăriți în aceeași zi cu Sfânta Împărtășanie, se recomandă foarte mult ca cei care ajung în pericol de a-și pierde viața să se împărtășească din nou.

§ 3.

- Can. 922 - Să nu se amâne prea mult bolnavilor Sfântul Viatic; cei care au grija sufletelor să vegheze cu râvnă ca bolnavii să fie întăriți cu el câtă vreme sunt în posesia deplină a facultăților lor.

Can. 923 - Credincioșii pot să participe la Jertfa euharistică și să primească Sfânta Împărtășanie în orice rit catolic, rămânând inviolabilă dispoziția can. 844.

§ 2.

Pâinea trebuie să fie numai din grâu și făcută recent, astfel încât să nu existe nici un pericol de alterare.

§ 3.

- Can. 925 - Sfânta Împărtășanie să fie dată numai sub specia pâinii sau, respectându-se legile liturgice, sub ambele specii; totuși, în caz de necesitate, poate fi dată chiar numai sub specia vinului.

Can. 926 - Conform vechii tradiții a Bisericii Latine, preotul să folosească în celebrarea euharistică pâine azimă, oriunde ar celebra.

Can. 927 - Este absolut interzis, chiar și în caz de extremă necesitate, de a se consacra o specie fără cealaltă sau de a consacra ambele specii în afara celebrării euharistice.

Can. 928 - Celebrarea euharistică să fie făcută în limba latină, sau într-o altă limbă, dar cu condiția ca textele liturgice să fi fost aprobate în mod legitim.

Can. 929 - Celebrând și administrând Euharistia, preoții și diaconii să poarte veșmintele sacre stabilite de rubrici.

Can. 930 - § 1. Dacă nu poate să stea în picioare, preotul bolnav sau în vârstă poate să celebreze Jertfa euharistică stând pe scaun, respectând legile liturgice, totuși nu în fața poporului, în afară de cazul când are permisiunea Ordinariului locului.

§ 2.

Preotul orb sau afectat de o altă boală celebrează licit Jertfa euharistică folosind orice text de Liturghie dintre cele aprobate și, dacă este cazul, având lângă el un alt preot sau un diacon, sau chiar un laic bine instruit, care să-l ajute.

§ 2.

- Can. 933 - Dintr-un motiv just și cu permisiunea expresă a Ordinariului locului, îi este permis unui preot să celebreze Euharistia în lăcașul de cult al unei Biserici sau al unei comunități ecleziale, care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică, cu condiția să nu se dea scandal.

§ 2.

- Can. 935 - Nimănui nu-i este permis să păstreze la el Preasfânta Euharistie sau să o poarte în călătorie, în afară de cazul când există o necesitate pastorală urgentă, respectându-se dispozițiile Episcopului diecezan.

Can. 936 - În casa unui institut călugăresc sau într-o casă religioasă, Preasfânta Euharistie să fie păstrată numai în biserică sau în oratoriul principal anexat casei; totuși, dintr-un motiv just, Ordinariul poate permite să fie păstrată și într-un alt oratoriu al aceleiași case.

Can. 937 - Dacă nu se opune un motiv grav, biserica unde se păstrează Preasfânta Euharistie să rămână deschisă credincioșilor cel puțin câteva ore pe zi, ca ei să se poată ruga în fața Preasfântului Sacrament.

Can. 938 - § 1. În mod obișnuit, Preasfânta Euharistie să fie păstrată într-un singur tabernacol din biserică sau oratoriu.

§ 2.

Tabernacolul în care este păstrată Preasfânta Euharistie să fie așezat într-un loc însemnat al bisericii sau al oratoriului, vizibil, frumos, împodobit, potrivit pentru rugăciune.

§ 3.

Tabernacolul în care este păstrată în mod obișnuit Preasfânta Euharistie să fie fix, confecționat din material solid netransparent și închis în așa fel încât să se evite cât mai mult posibil pericolul de profanare.

§ 4.

Dintr-un motiv grav, este permis ca Preasfânta Euharistie să fie păstrată, mai ales în timpul nopții, într-un alt loc mai sigur și demn.

§ 5.

- Can. 939 - Ostiile consacrate, în cantitate suficientă pentru trebuințele credincioșilor, să fie păstrate în pixidă sau într-un vas mic și, după consumarea celor vechi conform ritualului, să fie reînnoite des.

Can. 940 - În fața tabernacolului unde este păstrată Preasfânta Euharistie, să lumineze tot timpul o lampă specială prin care să fie indicată și cinstită prezența lui Cristos.

Can. 941 - § 1. În bisericile sau în oratoriile în care este permisă păstrarea Preasfintei Euharistii, pot fi făcute expuneri fie cu pixida, fie cu ostensorul, respectându-se normele stabilite de cărțile liturgice.

§ 2.

- Can. 942 - Se recomandă ca în aceleași biserici sau oratorii să aibă loc în fiecare an expunerea solemnă a Preasfântului Sacrament pentru un timp suficient, chiar dacă nu continuu, ca acea comunitate locală să mediteze mai profund misterul euharistic și să-l adore; totuși această expunere să aibă loc numai dacă se prevede o afluență suficientă de credincioși și dacă sunt păstrate normele stabilite.

Can. 943 - Slujitorul expunerii Preasfântului Sacrament și al binecuvântării euharistice este preotul sau diaconul; în circumstanțe speciale, dar numai pentru expunere și repunere, nu și pentru binecuvântare, este acolitul, slujitorul extraordinar al Sfintei Împărtășanii sau o altă persoană desemnată de Ordinariul locului, respectându-se dispozițiile Episcopului diecezan.

Can. 944- § 1. Unde Episcopul diecezan apreciază că este posibil, să aibă loc o procesiune pe străzile publice, mai ales în solemnitatea Trupului și Sângelui lui Cristos, ca mărturie publică de cinstire față de Preasfânta Euharistie.

§ 2.

Este de datoria Episcopului diecezan să stabilească directive cu privire la procesiuni, unde să se prevadă participarea la ele și modul demnituos în care să se desfășoare.

§ 2.

- Can. 946 - Credincioșii care fac o ofertă ca să se aplice Liturghia la intenția lor contribuie la binele Bisericii și participă cu acea ofertă la grija Bisericii în susținerea slujitorilor și a activităților proprii.

Can. 947 - În materie de oferte pentru Liturghii, să fie eliminat absolut orice aspect de negoț sau de comerț.

Can. 948 - Trebuie să fie aplicate separat atâtea Liturghii la intențiile ofertanților câte au fost ofertele, chiar mici, date și acceptate.

Can. 949 - Cine are obligația de a celebra și de a aplica Liturghia la intenția acelora care au făcut oferta are aceeași obligație și în cazul în care ofertele primite s-au pierdut, chiar fără vina lui.

Can. 950 - Dacă se oferă o sumă de bani pentru aplicarea de Liturghii, nespecificându-se numărul Liturghiilor ce trebuie celebrate, acesta se calculează ținându-se seama de oferta stabilită în locul unde locuiește donatorul, dacă nu trebuie să se presupună în mod legitim că intenția sa a fost alta.

Can. 951 - § 1. Preotul care celebrează mai multe Liturghii în aceeași zi poate să le aplice pe fiecare la intenția pentru care a fost făcută oferta, cu condiția cerută de lege ca, în afară de ziua de Crăciun, el să rețină pentru sine numai oferta unei singure Liturghii, iar celelalte să le dea în scopurile stabilite de Ordinariu, admițându-se, desigur, o anumită recompensă pentru un motiv extrinsec.

§ 2.

- Can. 952 - § 1. Este de datoria conciliului provincial sau a adunării Episcopilor provinciei să stabilească, prin decret, pentru întreaga provincie, suma ofertei ce trebuie făcută pentru celebrarea și aplicarea Liturghiei, iar preotului nu-i este permis să ceară o sumă mai mare; i se permite totuși să primească pentru aplicarea Liturghiei o ofertă mai mare decât cea stabilită, dacă este dată benevol, precum și una mai mică.

§ 2.

În lipsa unui astfel de decret, să se respecte obiceiul în vigoare în dieceză.

§ 3.

- Can. 953 - Nimănui nu-i este permis să primească atâtea oferte de Liturghii ce trebuie aplicate personal, pe care nu le poate îndeplini în decurs de un an.

Can. 954 - Dacă în anumite biserici sau oratorii cererea de Liturghii ce trebuie celebrate depășește numărul celor ce pot fi celebrate acolo, este permisă celebrarea lor în alt loc, în afară de cazul când donatorii și-au manifestat în mod expres voința contrară.

Can. 955 - § 1. Cine intenționează să încredințeze altora celebrarea Liturghiilor ce trebuie aplicate să încredințeze cât mai curând celebrarea lor preoților pe care îi preferă, cu condiția să fie sigur că ei sunt mai presus de orice bănuială; trebuie să încredințeze întreaga sumă primită, în afară de cazul când este sigur că partea ce depășește suma fixată în dieceză a fost dată intuitu personae; de asemenea, are obligația de a se îngriji de celebrarea Liturghiilor până când are dovada acceptării obligației și a ofertei primite.

§ 2.

Perioada de timp în care Liturghiile trebuie să fie celebrate începe din ziua când preotul care va trebui să le celebreze le-a primit, dacă nu se constată altfel.

§ 3.

Cine încredințează altora Liturghii ce trebuie celebrate, să noteze fără întârziere într-un registru atât Liturghiile pe care le-a primit, cât și pe acelea pe care le-a dat altora, indicând și ofertele lor.

§ 4.

- Can. 956 - Toți administratorii, și fiecare în parte, ai cauzelor pioase sau cei obligați în vreun fel să se îngrijească de celebrarea Liturghiilor, fie clerici, fie laici, să predea Ordinariilor lor, conform modalităților stabilite de aceștia, obligațiile Liturghiilor ce nu au fost îndeplinite în răstimp de un an.

Can. 957 - Datoria și dreptul de a veghea ca să fie îndeplinite obligațiile de Liturghii revin, în bisericile clerului secular, Ordinariului locului, iar în bisericile institutelor călugărești sau ale societăților de viață apostolică, Superiorilor lor.

Can. 958 - § 1. Parohul, precum și rectorul unei biserici sau al altui loc sacru, în care se obișnuiește să se primească oferte de Liturghii, să aibă un registru special în care să noteze cu grijă numărul Liturghiilor ce trebuie celebrate, intenția, oferta făcută și celebrarea săvârșită.

§ 2.

Ordinariul are obligația de a controla anual aceste registre, personal sau prin alții.

§ 2.

- Can. 962 - § 1. Ca un credincios să beneficieze în mod valid de dezlegarea sacramentală dată simultan mai multor credincioși, este necesar nu numai să fie dispus cum se cuvine, dar, totodată, să se și hotărască să facă la timpul potrivit mărturisirea individuală a păcatelor grave, pe care deocamdată nu a putut să o facă.

§ 2.

- Can. 963 - Rămânând în vigoare obligația despre care vorbește can. 989, persoana, căreia i se iartă păcatele grave prin dezlegarea generală, când se ivește ocazia, să meargă îndată să facă mărturisirea individuală, înainte de a primi o altă dezlegare generală, dacă nu intervine un motiv just.

Can. 964 - § 1. Locul specific pentru ascultarea mărturisirilor sacramentale este biserica sau oratoriul.

§ 2.

În ceea ce privește confesionalul, să se stabilească norme de către Conferința Episcopilor, prevăzând totuși să existe mereu, într-un loc vizibil, confesionale cu gratie fixă între penitent și confesor, pe care să le poată folosi în mod liber credincioșii care doresc acest lucru.

§ 3.

Să nu se asculte mărturisirile în afara confesionalului decât dintr-un motiv just.

§ 2.

- Can. 967 - § 1. Nu numai Pontiful Roman, ci și Cardinalii au ipso iure facultatea de a asculta mărturisirile sacramentale în toată lumea; de asemenea, și Episcopii o folosesc în mod licit pretutindeni, dacă Episcopul diecezan nu a interzis, într-un caz particular, acest lucru.

§ 2.

Cei care se bucură în mod habitual de facultatea de a asculta mărturisirile, fie în virtutea oficiului, fie în virtutea acordării ei de către Ordinariul locului încardinării sau al locului în care își au domiciliul, o pot exercita pretutindeni, dacă Ordinariul locului nu a interzis, într-un caz particular, acest lucru, rămânând neschimbate dispozițiile can. 974, §§ 2 și 3.

§ 3.

- Can. 968 - § 1. În cadrul circumscripției lor, au facultatea de a asculta mărturisirile, în virtutea oficiului, Ordinariul locului, canonicul penitențiar, precum și parohul și cei care sunt în locul parohului.

§ 2.

- Can. 969 - § 1. Numai Ordinariul locului este competent să acorde oricărui preot facultatea de a asculta mărturisirile tuturor credincioșilor, însă preoții care sunt membri ai institutelor călugărești să nu o folosească fără permisiunea, cel puțin presupusă, a Superiorului lor.

§ 2.

- Can. 970 - Facultatea de a asculta mărturisirile să nu fie acordată decât preoților care au fost recunoscuți capabili în urma unui examen, sau a căror aptitudine este dovedită prin alte mijloace.

Can. 971 - Ordinariul locului să nu acorde unui preot facultatea de a asculta în mod habitual mărturisirile, chiar unuia care are domiciliul sau cvasidomiciliul în cadrul circumscripției sale, dacă nu a ascultat mai întâi, în limita posibilităților, părerea Ordinariului acelui preot.

Can. 972 - Facultatea de a asculta mărturisirile poate fi acordată de autoritatea competentă, despre care vorbește can. 969, fie pentru un timp determinat, fie pentru un timp nedeterminat.

Can. 973 - Facultatea de a asculta în mod habitual mărturisirile să fie acordată în scris.

Can. 974 - § 1. Ordinariului locului, la fel și Superiorul competent, să nu revoce facultatea de a asculta în mod habitual mărturisirile, decât dintr-un motiv grav.

§ 2.

Dacă facultatea de a asculta mărturisirile a fost revocată de Ordinariul locului care a acordat-o, despre care vorbește can. 967 § 2, preotul rămâne lipsit de această facultate pretutindeni; dacă aceeași facultate a fost revocată de un alt Ordinariu al locului, o pierde numai în teritoriul acestui Ordinariu.

§ 3.

Oricare Ordinariu al locului care ar fi revocat unui preot facultatea de a asculta mărturisirile, să-l informeze pe Ordinariul propriu al preotului, adică pe Ordinariul locului încardinării preotului, sau dacă este vorba de un membru al unui institut călugăresc, pe Superiorul competent al acestuia.

§ 4.

- Can. 975 - Facultatea despre care vorbește can. 967, § 2 se pierde nu numai prin revocare, ci și prin pierderea oficiului, prin excardinare și prin pierderea domiciliului.

Can. 976 - Orice preot, chiar dacă este lipsit de facultatea de a asculta mărturisirile, dezleagă valid și licit pe toți credincioșii care se află în pericol de moarte, de orice fel de cenzură și păcat, chiar dacă este prezent un preot aprobat.

Can. 977 - Dezlegarea complicelui în păcatul împotriva poruncii a șasea a Decalogului este invalidă, în afară de cazul când este dată în pericol de moarte.

Can. 978 - § 1. În ascultarea mărturisirilor, preotul să aibă mereu în vedere faptul că îndeplinește rolul și de judecător și de medic și că a fost orânduit de Dumnezeu ca slujitor și al dreptății și al milei divine, ca să aibă grijă de onoarea divină și de mântuirea sufletelor.

§ 2.

- Can. 979 - Punând întrebări, preotul să procedeze cu prudență și discreție, ținând desigur seama de condiția și de vârsta penitentului și să se abțină de a căuta să afle numele complicelui.

Can. 980 - Dacă confesorul nu se îndoiește de dispoziția penitentului, iar acesta cere dezlegarea, să nu refuze, nici să nu amâne dezlegarea.

Can. 981 - În funcție de natura și numărul păcatelor, ținând seama și de condiția penitentului, confesorul să impună pocăințe salutare și potrivite, pe care penitentul trebuie să le îndeplinească personal.

Can. 982 - Cine mărturisește că a denunțat în mod fals autorității ecleziastice un confesor nevinovat, de delictul de solicitare la păcat împotriva poruncii a șasea a Decalogului, să nu fie dezlegat decât după ce a retractat în mod formal denunțul fals și este dispus să repare eventualele daune cauzate.

Can. 983 - § 1. Sigiliul sacramental este inviolabil; de aceea, confesorului îi este interzis de legea divină să îl trădeze câtuși de puțin pe penitent, prin cuvinte sau în oricare alt mod, și din nici un motiv.

§ 2.

- Can. 984 - Chiar dacă ar fi exclus orice pericol de dezvăluire, îi este interzis cu desăvârșire confesorului să se folosească de cunoștințele dobândite din spovadă în defavoarea penitentului.

§ 2.

- Can. 985 - Maestrul de novici și asistentul său, rectorul seminarului sau al unui institut de educație să nu asculte mărturisirile sacramentale ale elevilor lor, care locuiesc în aceeași casă, decât dacă, în cazuri particulare, elevii cer aceasta de bună voie.

Can. 986 - § 1. Toți cei cărora li s-a încredințat, în virtutea funcției, grija față de suflete au obligația de a lua măsuri ca să fie ascultate mărturisirile credincioșilor încredințați lor, care cer în mod rațional să fie ascultate, și ca să li se ofere posibilitatea să vină la mărturisirea individuală în zilele și la orele stabilite după felul cum le convine credincioșilor înșiși.

§ 2.

În caz de necesitate, fiecare confesor are obligația de a asculta mărturisirile credincioșilor, iar în pericol de moarte, fiecare preot.

§ 2.

- Can. 989 - Fiecare credincios, după ce a ajuns la vârsta priceperii, are obligația de a mărturisi cu fidelitate păcatele grave, cel puțin o dată pe an.

Can. 990 - Nimeni nu este oprit să se mărturisească cu ajutorul unui traducător, evitându-se, desigur, abuzurile și scandalurile și rămânând neschimbată dispoziția can. 983, § 2.

Can. 991 - Fiecare credincios este liber să-și mărturisească păcatele oricărui confesor aprobat în mod legitim, chiar de alt rit, pe care el îl preferă.

§ 2.

- Can. 996 - § 1. Ca cineva să fie capabil să câștige indulgențe trebuie să fie botezat, neexcomunicat, în stare de har sfințitor cel puțin la terminarea faptelor stabilite.

§ 2.

- Can. 997 - În ce privește acordarea și folosirea indulgențelor, trebuie să se respecte și celelalte dispoziții conținute în legile speciale ale Bisericii.

§ 2.

- Can. 1001 - Păstorii sufletești și rudele bolnavilor să aibă grijă ca cei bolnavi să primească la timp ajutorul acestui sacrament.

Can. 1002 - Celebrarea comunitară a Ungerii bolnavilor, pentru mai mulți bolnavi în același timp, pregătiți în mod adecvat și dispuși cum se cuvine, poate fi săvârșită în conformitate cu dispozițiile Episcopului diecezan.

§ 2.

Toți preoții, cărora le este încredințată grija față de suflete, au datoria și dreptul de a administra Ungerea bolnavilor credincioșilor încredințați oficiului lor pastoral; dintr-un motiv rațional, oricare alt preot poate administra acest sacrament, cu consimțământul, cel puțin presupus, al preoților menționați mai sus.

§ 3.

Este permis oricărui preot să poarte cu el uleiul binecuvântat, pentru ca, în caz de necesitate, să poată administra Ungerea bolnavilor.

§ 2.

- Can. 1005 - Când există îndoiala dacă bolnavul a ajuns la uzul rațiunii, dacă este bolnav în mod periculos sau dacă este mort, acest sacrament să fie administrat.

Can. 1006 - Sacramentul să fie administrat acelor bolnavi care, atunci când erau conștienți, l-au cerut cel puțin în mod implicit.

Can. 1007 - Să nu se confere Ungerea bolnavilor acelor persoane care perseverează cu încăpățânare într-un păcat grav și public.

§ 2.

În plus, este necesar ca, după aprecierea Superiorului legitim, candidatul să fie considerat util în slujba Bisericii.

§ 3.

Episcopul care hirotonește un supus al său destinat slujirii unei alte dieceze trebuie să fie sigur că acesta va fi atribuit acestei dieceze.

§ 2.

Candidatul la diaconatul permanent, care nu este căsătorit, să nu fie admis la diaconat decât după ce a împlinit cel puțin vârsta de douăzeci și cinci de ani; cel căsătorit, decât după ce a împlinit cel puțin vârsta de treizeci și cinci de ani și cu consimțământul soției.

§ 3.

Conferințele Episcopilor pot să stabilească o normă conform căreia vârsta necesară pentru prezbiterat și diaconatul permanent să fie mai mare.

§ 4.

- Can. 1032 - § 1. Aspiranții la prezbiterat pot fi promovați la diaconat numai după terminarea anului cinci al ciclului de studii filozofico-teologice.

§ 2.

După terminarea întregului ciclu de studii, înainte de a fi promovat la prezbiterat, diaconul să participe la grija pastorală, exercitând hirotonirea diaconală pentru un timp adecvat, ce trebuie stabilit de Episcop sau de Superiorul major.

§ 3.

Aspirantul la diaconatul permanent să nu fie promovat la această hirotonire decât după terminarea timpului de instruire.

§ 2.

- Can. 1035 - § 1. Înainte ca cineva să fie promovat fie la diaconatul permanent, fie la cel tranzitoriu, este necesar să fi primit și să fi exercitat o perioadă adecvată de timp slujirile de lector și de acolit.

§ 2.

- Can. 1036 - Candidatul, ca să poată fi promovat la hirotonirea diaconală sau prezbiterală, să prezinte Episcopului propriu sau Superiorului major competent o declarație scrisă și semnată cu mâna proprie, prin care să depună mărturie că va primi de bunăvoie și în mod liber hirotonirea și că se va dedica pentru totdeauna slujirii ecleziastice, cerând totodată să fie admis să primească hirotonirea.

Can. 1037 - Candidatul la diaconatul permanent și care nu este căsătorit, precum și cel care trebuie promovat la presbiterat să nu fie admiși la hirotonirea diaconală decât dacă și-au asumat, prin ritul stabilit, în mod public, în fața lui Dumnezeu și a Bisericii, obligația celibatului, sau dacă au depus voturile perpetue într-un institut călugăresc.

Can. 1038 - Diaconul care refuză să fie promovat la presbiterat nu poate fi oprit de la exercitarea hirotonirii primite, în afară de cazul când este reținut de un impediment canonic sau de un alt motiv grav, care trebuie evaluate de Episcopul diecezan sau de Superiorul major competent.

Can. 1039 - Toți cei care trebuie promovați la o hirotonire să facă cel puțin cinci zile de exerciții spirituale, în locul și în modul stabilite de Ordinariu; înainte de a proceda la hirotonire, Episcopul să fie înștiințat că respectivii candidați au făcut în mod reglementar aceste exerciții.

§ 2.

- 1° cine a primit în mod nelegitim hirotonirile în timp ce avea un impediment care îl oprea să le primească;

2° cine este afectat de demență sau de o altă boală psihică despre care vorbește can. 1041, nr. 1, până când Ordinariul, consultând un specialist, îi va permite exercitarea hirotonirii.

Can. 1045 - Necunoașterea iregularităților și a impedimentelor nu scutește de ele.

Can. 1046 - Iregularitățile și impedimentele se multiplică din diferitele lor cauze, nu însă din repetarea aceleiași cauze, cu excepția iregularității provenite din omorul voluntar sau din avortul procurat, urmat de efect.

Can. 1047 - § 1. Dispensa de toate iregularitățile este rezervată exclusiv Scaunului Apostolic, dacă faptul pe care ele se bazează a fost deferit forului judecătoresc.

§ 2.

- 1° de iregularitățile provenite din delicte publice, despre care este vorba în can. 1041, nr. 2 și 3;

2° de iregularitatea provenită dintr-un delict fie public, fie ocult, despre care vorbește can. 1041, nr. 4;

3° de impedimentul despre care vorbește can. 1042, nr. 1.

§ 3.

Tot Scaunului Apostolic îi este rezervată dispensa de iregularitățile pentru exercitarea hirotonirii primite, prevăzute în can. 1041, nr. 3, numai în cazurile publice, și în nr. 4 al aceluiași canon, chiar și în cazurile oculte.

§ 4.

- Can. 1048 - În cazurile oculte mai urgente, dacă nu se poate recurge la Ordinariu, ori, pentru iregularitățile despre care vorbește can. 1041, nr. 3 și 4, la Penitențiarie, și există pericolul iminent al unei daune grave sau defăimări, cine este împiedicat de o iregularitate de a exercita hirotonirea poate să o exercite, rămânând valabilă obligația de a se recurge cât mai curând la Ordinariu sau la Penitențiarie, fără a se menționa numele și prin intermediul unui confesor.

Can. 1049 - § 1. În cererile pentru obținerea dispensei de iregularități și impedimente, trebuie să fie indicate toate iregularitățile și toate impedimentele; totuși, dispensa generală valorează și pentru cele omise cu bună credință, cu excepția iregularităților despre care vorbește can. 1041, nr. 4, sau a acelora deferite forului judecătoresc, însă nu pentru cele trecute cu rea credință sub tăcere.

§ 2.

Dacă este vorba de iregularitatea ce derivă din omorul voluntar sau din avortul procurat, pentru validitatea dispensei trebuie să se indice exact și numărul delictelor.

§ 3.

Dispensa generală de iregularitățile și impedimentele de a primi hirotonirile valorează pentru toate hirotonirile.

§ 2.

Ca Episcopul să procedeze la hirotonirea unui candidat care este supusul altui Superior, este suficient ca dimisorialele să menționeze că au fost prezentate documentele de mai sus, că investigația a fost făcută conform dreptului și că aptitudinea candidatului este evidentă; dacă cel care trebuie promovat este membru al unui institut călugăresc sau al unei societăți de viață apostolică, dimisorialele trebuie, în plus, să ateste că el a fost cooptat definitiv în institut sau în societate și că depinde de Superiorul care a dat dimisorialele.

§ 3.

Dacă, în ciuda tuturor acestora, Episcopul, ca urmare a unor motive precise, se îndoiește cu privire la aptitudinea candidatului de a primi hirotonirile, să nu-l promoveze.

§ 2.

- Can. 1054 - Ordinariul locului - dacă este vorba de clerici seculari - sau Superiorul major competent - dacă este vorba de supuși ai săi - să înștiințeze despre fiecare hirotonire celebrată pe parohul locului Botezului, care să o adnoteze în registrul botezaților, conform can. 535, § 2.

§ 2.

- Can. 1066 - Înainte de a se celebra căsătoria, trebuie să se constate că nu se opune nimic celebrării ei valide și licite.

Can. 1067 - Conferința Episcopilor să stabilească norme cu privire la examenul mirilor, precum și cu privire la vestirile matrimoniale și la alte mijloace pentru efectuarea investigațiilor necesare dinainte de căsătorie; după ce s-au respectat toate acestea, parohul poate proceda la asistarea căsătoriei.

Can. 1068 - În pericol de moarte, dacă nu pot fi avute alte dovezi, nici nu există indicii contrare, este suficient ca părțile să declare, dacă e cazul, chiar sub jurământ, că sunt botezate și că nu au nici un impediment.

Can. 1069 - Toți credincioșii au obligația de a dezvălui parohului sau Ordinariului locului, înainte de celebrarea căsătoriei, impedimentele pe care le-ar cunoaște.

Can. 1070 - Dacă investigațiile au fost făcute de altcineva decât de parohul care este competent să asiste căsătoria, să-l informeze cât mai curând, printr-un document autentic, pe acest paroh despre rezultatul investigațiilor.

Can. 1071 - § 1. Cu excepția cazului de necesitate, nimeni să nu asiste fără permisiunea Ordinariului locului:

1° căsătoria pribegilor (vagi);

2° căsătoria care nu poate fi recunoscută sau celebrată după legea civilă;

3° căsătoria celui care are obligații naturale, izvorâte dintr-o unire anterioară, față de o altă parte sau față de copii;

4° căsătoria celui care a abandonat în mod notoriu credința catolică;

5° căsătoria celui care a căzut într-o cenzură;

6° căsătoria unui minor, dacă părinții nu știu despre ea sau este făcută împotriva voinței lor;

7° căsătoria ce trebuie încheiată printr-un procurator, despre care vorbește can. 1105.

§ 2.

- Can. 1072 - Păstorii sufletești să aibă grijă să-i îndepărteze pe tineri de la celebrarea căsătoriei înainte de vârsta la care se obișnuiește a se încheia potrivit uzanțelor regiunii.

§ 2.

- Can. 1076 - Este dezaprobată cutuma care introduce un nou impediment sau care este contrară celor deja existente.

Can. 1077 - § 1. Într-un caz particular, Ordinariul locului poate interzice propriilor supuși căsătoria, oriunde s-ar afla ei, precum și tuturor celor care locuiesc de fapt pe teritoriul său, dar numai temporar, dintr-un motiv grav și câtă vreme durează acest motiv.

§ 2.

- Can. 1078 - § 1. Ordinariul locului îi poate dispensa pe supușii săi, oriunde s-ar afla ei, precum și pe toți cei care de fapt locuiesc pe teritoriul său, de toate impedimentele de drept ecleziastic, cu excepția impedimentelor a căror dispensă este rezervată Scaunului Apostolic.

§ 2.

- 1° impedimentul care provine din hirotonirile sacre sau din votul public perpetuu de castitate într-un institut călugăresc de drept pontifical;

2° impedimentul de crimă, despre care e vorba în can. 1090.

§ 3.

- Can. 1079 - § 1. Când pericolul de moarte este iminent, Ordinariul locului îi poate dispensa pe supușii proprii, oriunde s-ar afla ei, și pe toți cei care de fapt locuiesc pe teritoriul său, atât de la forma ce trebuie respectată în celebrarea căsătoriei, cât și de toate, și de fiecare în parte, impedimentele de drept ecleziastic, publice și oculte, cu excepția impedimentului ce provine din hirotonirea prezbiterală.

§ 2.

În aceleași circumstanțe prevăzute de § 1, dar numai în cazurile când nu se poate recurge la Ordinariul locului, au aceeași facultate de a dispensa: parohul, slujitorul sacru delegat în mod reglementar și preotul sau diaconul care asistă la căsătorie conform can. 1116, § 2.

§ 3.

În pericol de moarte, confesorul are facultatea de a dispensa de impedimentele oculte în forul intern, fie în cadrul actului mărturisirii sacramentale, fie în afara lui.

§ 4.

- Can. 1080 - § 1. Ori de câte ori se descoperă un impediment când toate sunt deja pregătite pentru cununie și nu este posibil, fără un probabil pericol de rău grav, să se amâne căsătoria până se obține dispensa de la autoritatea competentă, au facultatea de a dispensa de toate impedimentele, cu excepția celor indicate în can. 1078, § 2, nr. 1, Ordinariul locului și numai când cazul este ocult, toți cei despre care vorbește can. 1079, §§ 2 și 3, respectându-se condițiile prescrise acolo.

§ 2.

- Can. 1081 - Parohul, ori preotul sau diaconul despre care vorbește can. 1079, § 2, să-l informeze imediat pe Ordinariul locului despre dispensa acordată în forul extern; dispensa să fie adnotată în registrul de căsătorii.

Can. 1082 - Dacă rescriptul Penitențiariei nu prevede altfel, dispensa de un impediment ocult, acordată în forul intern extrasacramental să fie adnotată în registrul ce se păstrează în arhiva secretă a curiei, iar dacă impedimentul ocult devine ulterior public, nu este necesară o altă dispensă pentru forul extern.

§ 2.

- Can. 1084 - § 1. Impotența, adică incapacitatea de a săvârși actul sexual, antecedentă și perpetuă, fie din partea bărbatului, fie din partea femeii, fie absolută, fie relativă, prin însăși natura sa face căsătoria invalidă.

§ 2.

Dacă impedimentul de impotență este nesigur, fie că e vorba de un dubiu de drept, fie că e vorba de un dubiu de fapt, căsătoria nu trebuie împiedicată și nici declarată nulă, atât timp cât durează dubiul.

§ 3.

- Can. 1085 - § 1. Cine este ținut de legământul unei căsătorii anterioare, chiar neconsumate, atentează invalid căsătoria.

§ 2.

- Can. 1086 - § 1. Este invalidă căsătoria între două persoane, dintre care una a fost botezată în Biserica Catolică, sau a fost primită în sânul ei, și nu s-a îndepărtat de ea printr-un act formal, iar cealaltă este nebotezată.

§ 2.

Să nu se dispenseze de acest impediment dacă nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de can. 1125 și 1126.

§ 3.

- Can. 1087 - Cei care au primit hirotonirile sacre atentează invalid căsătoria.

Can. 1088 - Atentează invalid căsătoria cei care sunt legați de votul public perpetuu de castitate într-un institut călugăresc.

Can. 1089 - Nu poate avea loc căsătoria între un bărbat și o femeie răpită sau cel puțin reținută cu scopul de a încheia cu ea căsătorie, decât dacă ulterior femeia, separată de cel care a răpit-o, aflându-se într-un loc sigur și liber, alege de bunăvoie căsătoria.

Can. 1090 - § 1. Persoana care, cu scopul de a se căsători cu o anumită persoană, pricinuiește moartea soțului (soției) acestei persoane, ori moartea propriului soț (soții), atentează invalid căsătoria.

§ 2.

- Can. 1091 - § 1. Consangvinitatea în linie dreaptă face căsătoria nulă între toți ascendenții și descendenții, atât legitimi, cât și naturali.

§ 2.

În linia colaterală, căsătoria este nulă până la al patrulea grad inclusiv.

§ 3.

Impedimentul de consangvinitate nu se multiplică.

§ 4.

- Can. 1092 - Afinitatea în linie dreaptă în orice grad invalidează căsătoria.

Can. 1093 - Impedimentul de onestitate publică derivă din căsătoria invalidă, după ce s-a instaurat viața în comun, sau din concubinajul notoriu și public; invalidează căsătoria, în primul grad al liniei drepte, între bărbat și consangvinii femeii și invers.

Can. 1094 - Nu pot încheia în mod valid căsătorie între ei cei care sunt uniți prin rudenie legală provenită din adopție, în linie dreaptă și în gradul al doilea al liniei colaterale.

§ 2.

- Can. 1097 - § 1. Eroarea cu privire la persoană invalidează căsătoria.

§ 2.

- Can. 1098 - Cine încheie căsătoria indus în eroare prin dol provocat pentru a obține consimțământul, cu privire la o calitate a celeilalte părți, care prin natura sa poate perturba în mod grav comunitatea conjugală, o încheie în mod invalid.

Can. 1099 - Eroarea cu privire fie la unitatea sau indisolubilitatea căsătoriei, fie la demnitatea sacramentală, nu viciază consimțământul matrimonial, cu condiția să nu determine voința.

Can. 1100 - Cunoașterea ori presupunerea nulității căsătoriei nu exclude în mod necesar consimțământul matrimonial.

Can. 1101 - § 1. Consimțământul intern al voinței se presupune că este conform cu cuvintele sau semnele folosite în celebrarea căsătoriei.

§ 2.

- Can. 1102 - § 1. Nu poate fi încheiată în mod valid căsătoria sub o condiție ce se referă la un lucru viitor.

§ 2.

Căsătoria încheiată sub condiție ce se referă la un lucru trecut sau la un lucru prezent este validă sau nu, în funcție de existența sau inexistența acelui lucru pus sub condiție.

§ 3.

- Can. 1103 - Este invalidă căsătoria încheiată sub violență sau frică gravă externă, chiar dacă nu este provocată în mod intenționat, de care cineva nu se poate elibera fără a fi nevoit să aleagă căsătoria.

Can. 1104 - § 1. Pentru încheierea validă a căsătoriei, este necesar ca cele două părți să fie prezente împreună în același timp, personal sau prin procurator.

§ 2.

- Can. 1105 - § 1. Pentru a încheia în mod valid căsătoria prin procurator, este necesar:

1° să existe un mandat special pentru a o încheia cu o persoană precisă;

2° ca procuratorul să fie desemnat de însuși mandantul și să-și îndeplinească funcția personal.

§ 2.

Pentru ca mandatul să fie valid, trebuie să fie semnat de mandant și, în plus, fie de către parohul sau Ordinariul locului în care este dat mandatul, fie de către preotul delegat de unul dintre ei, fie cel puțin de către doi martori; sau să fie făcut printr-un înscris autentic, conform dispozițiilor dreptului civil.

§ 3.

Dacă mandantul nu poate să scrie, acest fapt trebuie consemnat în mandatul însuși și să se adauge un alt martor, care să semneze și el mandatul; altminteri, mandatul este invalid.

§ 4.

- Can. 1106 - Căsătoria poate fi încheiată cu ajutorul unui traducător; totuși, parohul să nu asiste la ea, dacă nu este sigur că traducătorul este vrednic de crezare.

Can. 1107 - Chiar dacă o căsătorie a fost încheiată în mod invalid din cauza unui impediment sau a unui defect de formă, se presupune că rămâne consimțământul dat, până se constată revocarea lui.

§ 2.

- Can. 1109 - Dacă nu au fost excomunicați sau interziși sau suspendați de la oficiu, ori declarați ca atare, printr-o sentință sau printr-un decret, Ordinariul locului și parohul asistă valid în virtutea oficiului, în cadrul teritoriului lor, nu numai căsătoriile supușilor, dar și căsătoriile acelora care nu sunt supușii lor, cu condiția ca unul dintre aceștia să fie de rit latin.

Can. 1110 - Ordinariul personal și parohul personal asistă în mod valid, în virtutea oficiului, numai căsătoria acelor miri dintre care cel puțin unul este supus în cadrul jurisdicției lor.

Can. 1111 - § 1. Atât timp cât își exercită în mod valid oficiul, Ordinariul locului și parohul pot delega, în cadrul teritoriului propriu, preoților și diaconilor facultatea, chiar generală, de a asista căsătoriile.

§ 2.

- Can. 1112 - § 1. Unde nu există nici preoți, nici diaconi, Episcopul diecezan, având părerea favorabilă a Conferinței Episcopilor și obținând permisiunea de la Sfântul Scaun, poate delega unii laici să asiste căsătoriile.

§ 2.

- Can. 1113 - Înainte de a se acordă delegația specială, să se întreprindă tot ceea ce dreptul stabilește pentru dovedirea stării libere.

Can. 1114 - Asistentul la căsătorie acționează în mod ilicit dacă nu are certitudinea cu privire la starea liberă a contractanților, conform dreptului, și, când e posibil, cu privire la permisiunea parohului, ori de câte ori asistă în virtutea delegației generale.

Can. 1115 - Căsătoriile să se celebreze în parohia în care una dintre părțile contractante își are domiciliul sau cvasidomiciliul, sau în parohia în care locuiește de o lună de zile, iar dacă este vorba de pribegi, în parohia în care ei locuiesc de fapt; cu permisiunea Ordinariului propriu sau a parohului propriu, pot fi celebrate și în altă parte.

Can. 1116 - § 1. Dacă nu este posibil să se aibă, fără un neajuns grav, un asistent competent conform dreptului sau la care să se poată merge, cei care intenționează să încheie căsătorie o pot încheia valid și licit numai în fața martorilor:

1° în pericol de moarte;

2° în afara pericolului de moarte, cu condiția să se prevadă în mod prudent că această situație va dura o lună de zile.

§ 2.

- Can. 1117 - Forma stabilită în canoanele de mai sus trebuie respectată dacă cel puțin una dintre părțile care încheie căsătoria este botezată în Biserica Catolică, sau a fost primită în această Biserică, și nu s-a îndepărtat de ea printr-un act formal, rămânând neschimbate dispozițiile can. 1127, § 2.

Can. 1118 - § 1. Căsătoria între catolici sau o parte catolică și o parte necatolică botezată să se celebreze în biserica parohială; va putea fi celebrată într-o altă biserică sau într-un oratoriu cu permisiunea Ordinariului locului sau a parohului.

§ 2.

Ordinariul locului poate permite ca o căsătorie să fie celebrată într-un alt loc potrivit.

§ 3.

- Can. 1119 - Cu excepția cazului de necesitate, în celebrarea căsătoriei să se respecte rânduielile prescrise de cărțile liturgice aprobate de Biserică sau introduse de cutume legitime.

Can. 1120 - Conferința Episcopilor poate să redacteze un ritual propriu pentru căsătorie, care va trebui să fie recunoscut de Sfântul Scaun, adaptat obiceiurilor locurilor și popoarelor, potrivite cu spiritul creștin, rămânând totuși neatinsă legea conform căreia cel care asistă la căsătorie, fiind prezent personal, să ceară și să primească manifestarea consimțământului contractanților.

Can. 1121 - § 1. După celebrarea căsătoriei, parohul locului celebrării sau cel care îl înlocuiește, chiar dacă nici unul dintre ei nu a fost de față, să înregistreze cât mai curând în registrul de căsătorii numele soților, al asistentului și al martorilor, locul și ziua celebrării căsătoriei, după modelul stabilit de Conferința Episcopilor sau de Episcopul diecezan.

§ 2.

Ori de câte ori se încheie o căsătorie în conformitate cu can. 1116, preotul sau diaconul, dacă a fost prezent la celebrare, sau, în caz contrar, martorii au obligația în mod solidar cu contractanții de a informa cât mai urgent parohul sau Ordinariul locului despre căsătoria încheiată.

§ 3.

- Can. 1122 - § 1. Căsătoria încheiată să fie notată și în registrul de botezați, în care este înregistrat Botezul soților.

§ 2.

- Can. 1123 - Când o căsătorie este convalidată în forul extern, sau este declarată nulă, sau este desfăcută în mod legitim din alt motiv decât moartea, să fie informat despre aceasta parohul locului celebrării căsătoriei, pentru a face notarea necesară în registrele de căsătorii și de botezați.

§ 2.

Dacă dificultăți grave împiedică respectarea formei canonice, Ordinariul locului părții catolice are dreptul de a dispensa de la ea în fiecare caz aparte, după ce totuși l-a consultat pe Ordinariul locului în care se celebrează căsătoria, rămânând necesară, pentru validitate, o anumită formă publică de celebrare; îi revine Conferinței Episcopilor datoria de a stabili norme după care sus numita dispensă să fie acordată, urmându-se criterii comune.

§ 3.

- Can. 1128 - Ordinarii locului și ceilalți păstori sufletești să aibă grijă ca soțului catolic și copiilor născuți dintr-o căsătorie mixtă să nu le lipsească asistența spirituală, necesară pentru îndeplinirea obligațiilor proprii, și să-i ajute pe soți să păstreze unitatea vieții conjugale și familiale.

Can. 1129 - Dispozițiile cann. 1127 și 1129 trebuie aplicate și în cazul căsătoriilor cărora li se opune impedimentul de disparitate de cult, despre care vorbește can. 1086, § 1.

§ 2.

- Can. 1139 - Copiii ilegitimi devin legitimi prin căsătoria ulterioară a părinților, fie validă, fie putativă, sau prin rescript de la Sfântul Scaun.

Can. 1140 - Cu privire la efectele canonice, copiii deveniți legitimi sunt echivalați în toate copiilor legitimi, dacă nu este prevăzut în mod expres altfel de către drept.

§ 2.

- Can. 1144 - § 1. Ca partea botezată să încheie în mod valid o nouă căsătorie, partea nebotezată trebuie întrebată dacă nu cumva:

1° vrea și ea să primească Botezul;

2° vrea cel puțin să coabiteze în mod pașnic cu partea botezată, fără să-l ofenseze pe Creator.

§ 2.

- Can. 1145 - § 1. În mod normal, interpelarea să fie făcută sub autoritatea Ordinariului locului al părții convertite; acest Ordinariu să acorde celeilalte părți, dacă ea cere acest lucru, un termen pentru a răspunde, avertizând-o totuși că, dacă acest termen a trecut în mod inutil, tăcerea ei va fi considerată răspuns negativ.

§ 2.

Interpelarea este validă chiar dacă este făcută în mod particular de însăși partea convertită; mai mult, este și licită, dacă forma prescrisă mai sus nu poate fi respectată.

§ 3.

- Can. 1146 - Partea botezată are dreptul de a încheia o căsătorie nouă cu o parte catolică:

1° dacă cealaltă parte a răspuns negativ la interpelare sau interpelarea a fost omisă în mod legitim;

2° dacă partea nebotezată, consultată deja sau nu, mai întâi a perseverat în coabitarea pașnică fără să-l ofenseze pe Creator, dar ulterior s-a separat fără un motiv just, rămânând valabile dispozițiile cann. 1144 și 1145.

Can. 1147 - Ordinariul locului poate totuși permite, dintr-un motiv grav, ca partea botezată, prevalându-se de privilegiul paulin, să încheie căsătorie cu o parte necatolică, botezată sau nebotezată, respectându-se dispozițiile canoanelor despre căsătoriile mixte.

Can. 1148 - § 1. Dacă bărbatului nebotezat care a avut în același timp mai multe femei nebotezate îi este greu să rămână cu prima dintre ele după ce a primit Botezul în Biserica Catolică, poate reține una dintre ele, îndepărtându-le pe celelalte. Același lucru este valabil și pentru femeia nebotezată, care ar avea în același timp mai mulți bărbați nebotezați.

§ 2.

În cazurile prevăzute de § 1, după ce s-a primit Botezul, căsătoria trebuie încheiată după forma canonică, respectându-se, dacă e necesar, dispozițiile referitoare la căsătoriile mixte și celelalte dispoziții ale dreptului.

§ 3.

- Can. 1149 - Persoana nebotezată care, după ce a primit Botezul în Biserica Catolică, nu poate restabili coabitarea cu partea nebotezată, din cauza prizonieratului sau a persecuției, poate să încheie o altă căsătorie, chiar dacă între timp cealaltă parte a primit Botezul, rămânând valabilă dispoziția can. 1141.

Can. 1150 - În caz de dubiu, privilegiul credinței se bucură de ocrotirea dreptului.

§ 2.

Iertarea tacită are loc dacă partea nevinovată, după ce a fost informată despre adulter, a trăit de bunăvoie și cu sentiment marital cu partea vinovată; în schimb, se presupune, dacă a menținut timp de șase luni conviețuirea conjugală și nu a recurs la autoritatea ecleziastică sau civilă.

§ 3.

- Can. 1153 - § 1. Dacă unul dintre soți constituie un pericol grav de ordin fie spiritual, fie trupesc, pentru celălalt soț sau pentru copii, sau face în alt mod ca viața în comun să fie prea dură, îi dă celuilalt soț un motiv legitim de a se separa, cu permisiunea Ordinariului locului, iar dacă însăși așteptarea constituie un pericol, chiar din proprie inițiativă.

§ 2.

- Can. 1154 - După ce s-a stabilit separarea soților, trebuie întotdeauna să se ia măsuri corespunzătoare privind întreținerea necesară și educarea copiilor.

Can. 1155 - Soțul nevinovat poate în chip lăudabil să-l admită din nou pe celălalt soț la viața conjugală, iar în acest caz, să renunțe la dreptul de separare.

§ 2.

- Can. 1157 - Reînnoirea consimțământului trebuie să fie un nou act de voință față de căsătoria pe care persoana care o reînnoiește știe sau opinează că a fost nulă chiar de la început.

Can. 1158 - § 1. Dacă impedimentul este public, consimțământul trebuie reînnoit de ambele părți după forma canonică, rămânând neschimbată dispoziția can. 1127, § 2.

§ 2.

- Can. 1159 - § 1. Căsătoria nulă din cauza unui defect de consimțământ este convalidată dacă partea care nu consimțise consimte în prezent, cu condiția să rămână consimțământul dat de partea cealaltă.

§ 2.

Dacă defectul de consimțământ nu poate fi dovedit, este suficient ca partea care nu consimțise să-și dea consimțământul în particular și în secret.

§ 3.

- Can. 1160 - Căsătoria nulă din cauza unui defect de formă, ca să devină validă, trebuie să fie încheiată din nou după forma canonică, rămânând neschimbată dispoziția can. 1127, § 2.

§ 2.

Covalidarea are loc din momentul acordării favorului, în schimb, retroactivitatea, dacă nu este stabilit în mod expres altfel, merge înapoi până la momentul celebrării căsătoriei.

§ 3.

- Can. 1162 - § 1. Dacă lipsește consimțământul ambelor părți, sau al uneia dintre ele, căsătoria nu poate fi convalidată radical, fie că la început consimțământul nu a fost dat, fie că a fost dat, dar ulterior a fost revocat.

§ 2.

- Can. 1163 - § 1. Căsătoria nulă din cauza unui impediment sau din cauza unui defect privind forma legitimă poate fi convalidată radical, cu condiția să rămână consimțământul ambelor părți.

§ 2.

- Can. 1164 - Covalidarea radicală poate fi acordată în mod valid chiar și fără știrea uneia sau a ambelor părți; însă să nu se acorde decât dintr-un motiv grav.

Can. 1165 - § 1. Covalidarea radicală poate fi acordată de Scaunul Apostolic.

§ 2.

Poate fi acordată de Episcopul diecezan pentru fiecare caz în parte, chiar dacă în aceeași căsătorie există împreună mai multe cauze de nulitate, îndeplinindu-se, în cazul covalidării unei căsătorii mixte, condițiile prevăzute de can. 1125; în schimb nu poate fi acordată de Episcopul diecezan dacă există un impediment a cărui dispensă este rezervată Scaunului Apostolic, conform can. 1078, § 2, sau dacă este vorba de un impediment de drept natural sau de drept divin pozitiv care deja a încetat.

§ 2.

Este totuși permis ca fiecare credincios, sau cei care au datoria de a se îngriji de funeraliile unui credincios decedat, să aleagă pentru funeralii o altă biserică, cu consimțământul responsabilului acesteia, fiind informat parohul propriu al celui decedat.

§ 3.

- Can. 1178 - Funeraliile Episcopului diecezan să fie celebrate în biserica catedrală proprie, dacă el nu a ales o altă biserică.

Can. 1179 - Funeraliile călugărilor sau ale membrilor unei societăți de viață apostolică să fie celebrate, în general, în biserica proprie sau în oratoriul propriu, de către Superior, dacă institutul și societatea sunt clericale, altminteri, de către capelan.

Can. 1180 - § 1. Dacă parohia are cimitir propriu, credincioșii decedați să fie înmormântați în acesta, în afară de cazul când însuși defunctul sau cei care au datoria de a se îngriji de înmormântarea lui au ales în mod legitim un alt cimitir.

§ 2.

- Can. 1181 - Referitor la ofertele făcute cu ocazia funeraliilor, să se respecte dispozițiile can. 1264, avându-se totuși grijă ca la înmormântări să nu se facă nici o preferință de persoane, iar cei nevoiași să nu fie lipsiți de funeraliile ce li se cuvin.

Can. 1182 - După ce a avut loc înmormântarea, să se facă înregistrarea în registrul decedaților, conform normelor dreptului particular.

§ 2.

Ordinariul locului poate permite să se acorde funeralii ecleziastice copiilor, pe care părinții intenționau să-i boteze, dar care au decedat înainte de Botez.

§ 3.

- Can. 1184 - § 1. Dacă înainte de moarte nu au dat nici un semn de pocăință, trebuie să fie lipsiți de funeralii ecleziastice:

1° apostații, ereticii și schismaticii notorii;

2° cei care au ales incinerarea propriului trup din motive contrare credinței creștine;

3° ceilalți păcătoși învederați, cărora nu este posibil să li se acorde funeralii ecleziastice fără scandal public pentru credincioși.

§ 2.

- Can. 1185 - Celui exclus de la înmormântarea ecleziastică trebuie să i se refuze și orice Liturghie de înmormântare.

§ 2.

Dacă nu sunt opriți de către drept, pot face vot toți cei care au uzul suficient al rațiunii.

§ 3.

- Can. 1192 - § 1. Votul este public, dacă este acceptat de Superiorul legitim în numele Bisericii, altminteri este privat.

§ 2.

Este solemn dacă este recunoscut ca atare de Biserică; altminteri, este simplu.

§ 3.

- Can. 1193 - Prin natura sa, votul nu-l obligă decât pe acela care îl face.

Can. 1194 - Votul încetează: prin expirarea timpului fixat pentru îndeplinirea obligației, prin schimbarea substanțială a materiei promise, prin lipsa condiției de care votul depinde sau prin încetarea cauzei lui finale, prin dispensă și prin comutare.

Can. 1195 - Cine are putere asupra materiei votului poate suspenda obligativitatea votului atât timp cât împlinirea lui îi aduce un prejudiciu.

Can. 1196 - În afară de Pontiful Roman, mai pot dispensa de voturile private, dintr-un motiv just și cu condiția ca dispensa să nu lezeze un drept câștigat de terțe persoane:

1° Ordinariul locului și parohul, în cazul tuturor supușilor lor și al străinilor;

2° Superiorul unui institut călugăresc sau al unei societăți de viață apostolică, dacă sunt clericale și de drept pontifical, în cazul membrilor, al novicilor și al persoanelor care trăiesc zi și noapte în casa institutului sau a societății;

3° cei cărora le-a fost delegată puterea de a dispensa de către Scaunul Apostolic sau de către Ordinariul locului.

Can. 1197 - Ceea ce a fost făgăduit printr-un vot privat poate fi schimbat într-un bun superior sau în unul egal de către persoana care a făcut votul; într-un bun mai mic, numai de către cel care are facultatea de a dispensa în conformitate cu can. 1196.

Can. 1198 - Voturile făcute înainte de profesiunea călugărească sunt suspendate câtă vreme cel care le-a făcut rămâne în institut.

§ 2.

- Can. 1200 - § 1. Cine jură în mod liber că va face ceva are o obligație specială de religiune de a îndeplini ceea ce a întărit prin jurământ.

§ 2.

- Can. 1200 - § 1. Cine jură în mod liber că va face ceva are o obligație specială de religiune de a îndeplini ceea ce a întărit prin jurământ.

§ 2.

- Can. 1201 - § 1. Jurământul promisoriu urmează natura și condițiile actului de care este legat.

§ 2.

- Can. 1202 - Obligația ce rezultă dintr-un jurământ promisoriu încetează:

1° dacă este iertată de către cel în interesul căruia fusese făcut jurământul;

2° dacă materia jurământului se schimbă în mod substanțial, sau dacă, schimbându-se circumstanțele, devine sau rea sau complet indiferentă, sau, în sfârșit, împiedică un bine superior;

3° dacă încetează motivul final sau condiția sub care, eventual, a fost făcut jurământul;

4° prin dispensă, prin comutare, în conformitate cu can. 1203.

Can. 1203 - Cei care pot să suspende, să dispenseze și să schimbe votul au aceeași putere și sub aceleași condiții și cu privire la jurământul promisoriu; dacă însă dispensa de un jurământ constituie o daună pentru alții care refuză să ierte obligația, numai Scaunul Apostolic poate dispensa de acest jurământ.

Can. 1204 - Jurământul trebuie interpretat în mod strict după drept și după intenția celui care jură sau, dacă acesta acționează din dol, după intenția aceluia căruia îi este făcut jurământul.

§ 2.

Episcopul diecezan să nu-și dea consimțământul dacă, ascultând părerea consiliului prezbiteral și a responsabililor bisericilor învecinate, consideră că noua biserică nu poate să slujească binelui sufletelor și că nu vor exista mijloacele necesare pentru construcție și pentru cultul divin.

§ 3.

- Can. 1216 - În construirea și repararea bisericilor, cerându-se părerea specialiștilor, să se respecte principiile și normele liturgiei și ale artei sacre.

Can. 1217 - § 1. După ce construcția a fost terminată cum trebuie, noua biserică să fie cât mai curând dedicată sau cel puțin binecuvântată, respectându-se normele liturgiei sacre.

§ 2.

- Can. 1218 - Fiecare biserică să aibă un titlu propriu care, după ce a avut loc dedicarea, nu poate fi schimbat.

Can. 1219 - În biserica dedicată sau binecuvântată în mod legitim pot fi săvârșite toate actele cultului divin, rămânând inviolabile drepturile parohiale.

Can. 1220 - § 1. Toți care răspund de biserici să aibă grijă ca în ele să fie păstrată acea curățenie și frumusețe ce se cuvine casei lui Dumnezeu și să înlăture tot ceea ce contravine sfințeniei locului.

§ 2.

- Can. 1221 - Intrarea în biserică în timpul celebrărilor sacre să fie liberă și gratuită.

Can. 1222 - § 1. Dacă o biserică nu mai poate fi folosită în nici un fel pentru cultul divin și nu există posibilitatea de a o repara, Episcopul diecezan o poate reduce la o întrebuințare profană demnă.

§ 2.

Când alte motive grave fac ca o biserică să nu mai fie folosită pentru cultul divin, Episcopul diecezan, ascultând părerea consiliului prezbiteral, o poate reduce la o întrebuințare profană demnă, cu consimțământul acelora care își revendică în mod legitim drepturile asupra ei și cu condiția ca binele sufletelor să nu sufere vreo daună.

§ 2.

- Can. 1225 - În oratoriile înființate în mod legitim pot fi săvârșite toate celebrările sacre, cu excepția celor excluse de către drept sau printr-o decizie a Ordinariului locului, sau care sunt contrare normelor liturgice.

Can. 1226 - Prin termenul de capelă privată se înțelege un lăcaș destinat cultului divin, cu permisiunea Ordinariului locului, în folosul uneia sau mai multor persoane fizice.

Can. 1227 - Episcopii pot avea o capelă privată proprie, care se bucură de aceleași drepturi ca și oratoriul.

Can. 1228 - Rămânând valabilă dispoziția can. 1227, pentru a celebra Sfânta Liturghie sau pentru a îndeplini alte funcțiuni sacre într-o capelă privată, este necesară permisiunea Ordinariului locului.

Can. 1229 - Se cuvine ca oratoriile și capelele private să fie binecuvântate conform ritualului prescris de cărțile liturgice; trebuie însă să fie rezervate exclusiv cultului divin și libere de orice întrebuințare casnică.

§ 2.

- Can. 1233 - Se va putea acorda sanctuarelor unele privilegii, când se consideră că acest lucru îl recomandă circumstanțele locurilor, afluxul de pelerini și, mai cu seamă, binele credincioșilor.

Can. 1234 - § 1. În sanctuare să se ofere mai din belșug credincioșilor mijloacele de mântuire, vestindu-se cu zel cuvântul lui Dumnezeu, favorizându-se în mod adecvat viața liturgică, mai ales prin celebrarea Euharistiei și a Pocăinței și cultivându-se practicile de pietate populară aprobate.

§ 2.

Mărturiile ex-voto ale artei populare și ale evlaviei să fie expuse în mod vizibil și păzite în siguranță în sanctuare sau în locuri alăturate.

§ 2.

- Can. 1236 - § 1. După obiceiul tradițional al Bisericii, masa altarului fix să fie din piatră, și anume, dintr-o singură piatră naturală; cu toate acestea, după aprecierea Conferinței Episcopilor, poate fi folosit și un alt material frumos și solid. Corpul și baza pot fi făcute din orice fel de material.

§ 2.

- Can. 1237 - § 1. Altarele fixe trebuie să fie dedicate, iar cele mobile, dedicate sau binecuvântate, conform ritualurilor prescrise de cărțile liturgice.

§ 2.

- Can. 1238 - § 1. Altarul își pierde dedicarea sau binecuvântarea în conformitate cu dispozițiile can. 1212.

§ 2.

- Can. 1239 - § 1. Altarul, atât cel fix, cât și cel mobil, trebuie rezervat numai cultului divin, fiind exclusă orice fel de întrebuințare profană.

§ 2.

Nici un mort să nu fie înmormântat sub altar; în caz contrar, nu este permis a se celebra Sfânta Liturghie pe acel altar.

§ 2.

- Can. 1241 - § 1. Parohiile și institutele călugărești pot avea un cimitir propriu.

§ 2.

- Can. 1242 - Să nu se înmormânteze cadavre în biserici, în afară de cazul când e vorba de înmormântarea Pontifului Roman ori, în propria lor biserică, de Cardinali sau Episcopi diecezani, chiar emeriți.

Can. 1243 - Dreptul particular să stabilească norme adecvate referitoare la disciplina ce trebuie respectată în cimitire, mai cu seamă cu privire la apărarea și menținerea caracterului lor sacru.

§ 2.

- Can. 1247 - Duminica și în celelalte zile de sărbătoare de poruncă, credincioșii sunt obligați să participe la sfânta Liturghie; în plus, trebuie să se abțină de la acele munci și activități care împiedică cultul datorat lui Dumnezeu, bucuria proprie zilei Domnului și destinderea necesară a minții și a trupului.

Can. 1248 - § 1. Porunca de a participa la sfânta Liturghie o îndeplinește cel care asistă la o Liturghie, oriunde este ea celebrată după ritul catolic, în ziua sărbătorii sau în seara zilei precedente.

§ 2.

Dacă, lipsind slujitorul sacru sau din alt motiv grav, participarea la celebrarea euharistică este imposibilă, se recomandă foarte mult credincioșilor să participe la Liturgia Cuvântului, dacă aceasta se celebrează în biserica parohială sau într-un alt loc sacru, în conformitate cu dispozițiile Episcopului diecezan, sau să consacre un timp adecvat rugăciunii, singuri sau în familie, sau, dacă e posibil, în grupuri de familii.

§ 2.

- 1° dacă vrea să acționeze contrar dispoziției din § 1, nr. 1, trebuie îndepărtat ori acțiunea liturgică trebuie întreruptă, dacă nu se opune un motiv grav;

2° îndeplinește invalid actele puterii de conducere, care, conform § 1, nr. 3, sunt numai ilicite;

3° nu-i este permis să se folosească de privilegiile ce i-au fost acordate anterior;

4° nu poate obține în mod valid o demnitate, un oficiu sau o altă funcție în Biserică;

5° nu-și poate însuși roadele provenite dintr-o demnitate, dintr-un oficiu, din oricare altă funcție, din pensie, pe care le are în Biserică.

Can. 1332 - Cine a căzut în interdict este ținut la opreliștile din can. 1331, § 1, nr. 1 și 2; dacă interdictul a fost impus sau declarat, trebuie respectată dispoziția can. 1331, § 2, nr. 1.

Can. 1333 - § 1. Suspendarea, care poate să-i afecteze numai pe clerici, interzice:

1° toate sau unele acte ale puterii preoțești;

2° toate sau unele acte ale puterii de conducere;

3° exercitarea tuturor sau numai a unor drepturi sau funcții legate de un oficiu.

§ 2.

În lege sau în precept poate fi stabilit ca, după sentința condamnatoare sau declaratoare, cel suspendat să nu poată îndeplini în mod valid actele puterii de conducere.

§ 3.

- 1° oficiile sau puterea de conducere care nu depind de autoritatea Superiorului care a stabilit pedeapsa;

2° dreptul la locuință, dacă cel vinovat îl are în virtutea oficiului;

3° dreptul de a administra bunurile care ar aparține de oficiul celui suspendat, dacă pedeapsa este latae sententiae.

§ 4.

- Can. 1334 - § 1. Sfera suspendării în limitele stabilite de canonul precedent este determinată fie de către lege sau precept, fie de sentința sau decretul prin care este impusă pedeapsa.

§ 2.

- Can. 1335 - Dacă o cenzură interzice celebrarea sacramentelor sau a sacramentaliilor, sau îndeplinirea vreunui act al puterii de conducere, opreliștea este suspendată ori de câte ori acest lucru este necesar pentru îngrijirea credincioșilor care se află în pericol de moarte; dacă însă cenzura latae sententiae nu a fost declarată, opreliștea este suspendată și în cazul când un credincios cere un sacrament sau un sacramental, sau exercitarea unui act de conducere; acest lucru este permis să fie cerut din orice motiv just.

§ 2.

- Can. 1337 - § 1, Interzicerea de a locui într-un loc sau teritoriu determinat poate fi impusă atât clericilor, cât și călugărilor; în schimb, ordinul de a locui într-un loc sau teritoriu determinat poate fi impus clericilor seculari și, în limitele constituțiilor, călugărilor.

§ 2.

- Can. 1338 - § 1. Privările și interzicerile enumerate în can. 1336, § 1, nr. 2 și 3, nu afectează niciodată puterile, oficiile, funcțiile, drepturile, privilegiile, facultățile, favorurile, titlurile și semnele distinctive care nu depind de autoritatea Superiorului care stabilește pedeapsa.

§ 2.

Nu poate fi impusă privarea de puterea preoțească, ci numai interzicerea de a o exercită sau de a exercita anumite acte ale acestei puteri; de asemenea, nu poate fi impusă privarea de gradele academice.

§ 3.

Pentru interzicerile indicate în can. 1336, § 1, nr. 3, trebuie să se respecte norma din can. 1335 privind cenzurile.

§ 2.

Dar poate și să-l mustre, într-o manieră adecvată condițiilor speciale ale persoanei și ale faptului, pe cel care prin comportarea sa dă motiv de scandal sau tulbură grav ordinea publică.

§ 3.

- Can. 1340 - § 1. Penitența, care poate fi impusă în forul extern, este fie un act religios, fie unul de pietate sau de caritate, ce trebuie îndeplinit.

§ 2.

Să nu se impună niciodată o penitență publică pentru o infracțiune ocultă.

§ 3.

Ordinariul poate să adauge cu prudență penitențe la remediul penal al avertismentului sau mustrării.

§ 2.

- Can. 1420 - § 1. Fiecare Episcop diecezan este ținut să numească un Vicar judecătoresc sau Oficial care să judece cu putere ordinară, altul decât Vicarul general, în afară de cazul când dimensiunile mici ale diecezei sau numărul mic de cauze sugerează altfel.

§ 2.

Vicarul judecătoresc constituie un singur tribunal cu Episcopul, dar nu poate să judece cauzele pe care Episcopul și le rezervă personal.

§ 3.

Vicarului judecătoresc îi pot fi dați ajutători, numiți Vicari judecătorești adjuncți sau Viceoficiali.

§ 4.

Atât Vicarul judecătoresc, cât și Vicarii judecătorești adjuncți trebuie să fie preoți, de reputație bună, doctori sau cel puțin licențiați în dreptul canonic și să fi împlinit vârsta de treizeci de ani.

§ 5.

- Can. 1421 - § 1. Episcopul să numească în dieceză judecători diecezani care să fie clerici.

§ 2.

Conferința Episcopilor poate permite ca și laicii să fie numiți judecători; în caz de necesitate, unul dintre ei poate fi ales pentru a forma colegiul.

§ 3.

- Can. 1422 - Vicarul judecătoresc, Vicarii judecătorești adjuncți și ceilalți judecători să fie numiți pentru un timp determinat, rămânând valabilă dispoziția can. 1420, § 5, și nici nu pot fi înlăturați decât dintr-un motiv legitim și grav.

Can. 1423 - § 1. Mai mulți Episcopi diecezani pot, de comun acord, cu aprobarea Scaunului Apostolic, să înființeze în diecezele lor, în loc de tribunale diecezane prevăzute de cann. 1419-1421, un singur tribunal de instanța întâi; în acest caz, grupul de Episcopi sau Episcopul desemnat de ei are toate puterile pe care Episcopul diecezan le are asupra propriului tribunal.

§ 2.

- Can. 1424 - În orice fel de judecată, judecătorul unic își poate alege doi asesori, în calitate de consilieri, clerici sau laici, persoane cu comportare bună.

Can. 1425 - § 1. Dezaprobându-se orice cutumă contrară, tribunalului colegial, format din trei judecători, îi sunt rezervate:

1° cauzele contencioase privind: a) legământul hirotonirii sacre; b) legământul căsătoriei, rămânând neschimbate dispozițiile cann. 1686 și 1688;

2° cauzele penale privind: a) delictele care pot atrage după sine pedeapsa destituirii din starea clericală; b) impunerea sau declararea excomunicării.

§ 2.

Episcopul poate încredința cauzele mai dificile și de importanță mai mare unui tribunal format din trei sau cinci judecători.

§ 3.

Vicarul judecătoresc, pentru a judeca fiecare cauză, să cheme judecătorii în ordine, prin rotație, dacă Episcopul diecezan nu a stabilit altfel în fiecare caz aparte.

§ 4.

În primul grad al judecății, dacă eventual nu este posibilă constituirea unui colegiu, Conferința Episcopilor poate permite ca, pe durata acestei imposibilități, Episcopul să încredințeze cauzele unui singur judecător, cleric, care, unde e posibil, să-și ia ca asociați un asesor și un judecător de instrucție.

§ 5.

- Can. 1426 - § 1. Tribunalul colegial trebuie să procedeze în mod colegial și să pronunțe sentințele cu majoritate de voturi.

§ 2.

- Can. 1427 - § 1. Dacă are loc un proces între călugării sau casele aceluiași institut călugăresc de drept pontifical, judecătorul primei instanțe este, dacă eventual constituțiile nu prevăd altfel, Superiorul major, sau, dacă mănăstirea este autonomă, Abatele local.

§ 2.

În afară de cazul când constituțiile stabilesc altfel, dacă este vorba de o chestiune contencioasă între două provincii, în prima instanță va judeca Superiorul general, personal sau printr-un delegat; dacă este vorba de o chestiune contencioasă între două mănăstiri, Abatele superior al congregației monahale.

§ 3.

În sfârșit, dacă apare un proces între persoane călugărești fizice sau juridice aparținând unor institute călugărești diferite, sau chiar aceluiași institut clerical de drept diecezan sau unui institut laical, sau între o persoană călugărească și un cleric secular sau un laic sau o persoană juridică necălugărească, în prima instanță judecă tribunalul diecezan.

§ 2.

Pentru funcția de judecător de instrucție, Episcopul poate aproba clerici sau laici, care să se remarce prin moralitate, prudență și cunoștințe juridice.

§ 3.

- Can. 1429 - Președintele tribunalului colegial trebuie să desemneze, din rândul judecătorilor colegiului, un prezentator sau raportor care, atunci când se reunește grupul judecătorilor, să relateze asupra cauzei și să formuleze în scris sentințele; dintr-un motiv just, președintele poate să-l înlocuiască cu un altul.

§ 2.

- Can. 1432 - Pentru cauzele în care este vorba de nulitatea sfintei hirotoniri sau de nulitatea sau desfacerea căsătoriei, să fie numit în dieceză un apărător al legământului, care este obligat din oficiu să prezinte și să expună tot ceea ce se poate invoca în mod rațional împotriva nulității sau a desfacerii.

Can. 1433 - În cauzele în care este necesară prezența promotorului de justiție sau a apărătorului legământului, dacă aceștia nu sunt citați, actele sunt nule, în afară de cazul în care, deși nu au fost citați, au fost de fapt prezenți sau, cel puțin înainte de sentință, examinând actele, au putut să-și îndeplinească funcția.

Can. 1434 - Dacă nu este stabilit în mod expres altfel:

1° ori de câte ori legea poruncește ca judecătorul să audieze părțile sau pe una din ele, trebuie să fie audiați și promotorul de justiție, și apărătorul legământului, dacă asistă la judecată;

2° ori de câte ori este necesară intervenția unei părți ca judecătorul să poată decide ceva, intervenția promotorului de justiție sau apărătorului legământului, prezenți la judecată, are aceeași valoare.

Can. 1435 - E de datoria Episcopului să numească promotorul de justiție și apărătorul legământului, care pot fi clerici sau laici, de reputație bună, doctori sau licențiați în dreptul canonic și apreciați pentru prudența și zelul lor pentru dreptate.

Can. 1436 - § 1. Aceeași persoană, dar nu în aceeași cauză, poate îndeplini și oficiul de promotor de justiție și pe acela de apărător al legământului.

§ 2.

- Can. 1437 - § 1. La orice proces să fie prezent și notarul; prin urmare, actele care nu au fost semnate de el să fie considerate nule.

§ 2.

Actele pe care le întocmesc notarii au putere probatoare publică.

§ 2.

Conferința Episcopilor poate să înființeze, cu aprobarea Scaunului Apostolic, unul sau mai multe tribunale de instanța a doua, chiar în afara cazurilor prevăzute de § 1.

§ 3.

- Can. 1440 - Dacă nu este respectată competența cu privire la grad, conform cann. 1438 și 1439, incompetența judecătorului este absolută.

Can. 1441 - Tribunalul instanței a doua trebuie să fie format în același fel ca și tribunalul primei instanțe. Totuși, dacă în primul grad al judecății, conform can. 1425, § 4, pronunță sentința un singur judecător, tribunalul instanței a doua să procedeze colegial.

§ 2.

- Can. 1445 - § 1. Supremul Tribunal al Signaturii Apostolice judecă:

1° contestațiile în anulare (quarelae nullitatis) și cererile de repunere în situația anterioară (restitutio în integrum) și alte recursuri împotriva sentințelor rotale;

2° recursurile în cauzele privind starea persoanelor, pe care Rota Romană a refuzat să le admită la o nouă examinare;

3° excepțiile de suspiciune și alte cauze împotriva judecătorilor de instrucție ai Rotei Române pentru actele îndeplinite în timpul exercitării funcției lor;

4° conflictele de competență prevăzute de can. 1416.

§ 2.

Același Tribunal rezolvă litigiile apărute în urma unui act al puterii administrative ecleziastice și deferite lui în mod legitim; alte controverse administrative deferite lui de Pontiful Roman sau de congregațiile Curiei române, precum și conflictul de competență între aceste congregații.

§ 3.

- 1° să vegheze asupra administrării corecte a justiției și, dacă e necesar, să ia măsuri împotriva avocaților și procuratorilor;

2° să proroge competența tribunalelor;

3° să promoveze și să aprobe înființarea tribunalelor prevăzute în cann. 1423 și 1439.

§ 2.

La începutul litigiului, dar și în oricare alt moment, ori de câte ori întrevede o oarecare speranță de bună reușită, judecătorul să nu omită de a îndemna și de a ajuta părțile să caute de comun acord o rezolvare echitabilă a controversei și să le indice căile potrivite în acest sens, recurgând chiar la mijlocirea unor persoane prestigioase.

§ 3.

- Can. 1447 - Cine a intervenit într-o cauză în calitate de judecător, promotor de justiție, apărător al legământului, procurator, avocat, martor sau expert, nu poate ulterior să rezolve în mod valid aceeași cauză într-o altă instanță în calitate de judecător sau să îndeplinească în cadrul ei funcția de asesor.

Can. 1448 - § 1. Judecătorul să nu accepte să judece o cauză în care ar avea vreun interes personal din cauza consangvinității sau afinității în orice grad al liniei drepte și până în gradul al patrulea al liniei colaterale ori din cauza tutelei sau curatelei, din cauza unor raporturi strânse de prietenie, din cauza unei mari dușmănii, ori pentru a trage un câștig sau pentru a evita un rău.

§ 2.

- Can. 1449 - § 1. În cazurile prevăzute în can. 1448, dacă judecătorul nu renunță de la sine, partea poate să-l recuze.

§ 2.

În ce privește recuzarea, decide Vicarul judecătoresc; dacă el însuși este recuzat, decide Episcopul care prezidează tribunalul.

§ 3.

Dacă Episcopul este judecătorul, iar recuzarea este împotriva lui, să se abțină de a judeca.

§ 4.

- Can. 1450 - Dacă recuzarea a fost admisă, persoanele trebuie înlocuite, fără a fi schimbat gradul de judecată.

Can. 1451 - § 1. Problema recuzării trebuie rezolvată cât mai repede posibil, audiindu-se părțile, promotorul de justiție sau apărătorul legământului, dacă intervin în cauză și nu sunt ei înșiși recuzați.

§ 2.

- Can. 1452 - § 1. Într-o chestiune în care se urmăresc numai interesele persoanelor particulare, judecătorul poate acționa numai la cererea părții. Judecătorul poate și trebuie chiar să acționeze din oficiu în cauzele penale și în cele care privesc binele public al Bisericii sau mântuirea sufletelor, după ce cauza a fost introdusă în mod legitim.

§ 2.

- Can. 1453 - Judecătorii și tribunalele să aibă grijă ca, fără a fi pusă în pericol dreptatea, toate cauzele să se încheie cât mai repede și ca în tribunalul primei instanțe ele să nu dureze mai mult de un an, iar în tribunalul instanței a doua, mai mult de șase luni.

Can. 1454 - Toți cei care formează tribunalul sau colaborează cu el trebuie să presteze jurământ de îndeplinire corectă și fidelă a funcției lor.

Can. 1455 - § 1. Judecătorii și colaboratorii tribunalului sunt obligați să păstreze întotdeauna secretul profesional în procesul penal, iar în cel contencios, atunci când din revelarea unui act procesual s-ar putea aduce vreun prejudiciu părților.

§ 2.

De asemenea, au obligația de a păstra întotdeauna secretul asupra dezbaterii ce are loc între judecători în tribunalul colegial înainte de pronunțarea sentinței, precum și asupra voturilor și opiniilor exprimate acolo, rămânând valabilă dispoziția can. 1609, § 4.

§ 3.

- Can. 1456 - Judecătorului și tuturor funcționarilor tribunalului le este interzis să primească daruri, de orice natură, cu ocazia desfășurării judecății.

Can. 1457 - § 1. Judecătorii care, deși sunt în mod cert și evident competenți, refuză să administreze justiția, sau cei care, lipsiți de orice mandat juridic, se declară competenți și instruiesc și decid cauzele, sau cei care violează legea secretului, sau din dol sau din neglijență gravă cauzează o altă daună părților în cauză, pot fi sancționați de către autoritatea competentă cu pedepsele adecvate, nefiind exclusă privarea de oficiu.

§ 2.

Sunt pasibili de aceleași sancțiuni funcționarii și colaboratorii tribunalului, dacă nu-și îndeplinesc datoria așa cum e prevăzut mai sus; pe toți aceștia îi poate pedepsi și judecătorul.

§ 2.

- Can. 1460 - § 1. Dacă este prezentată o excepție împotriva competenței judecătorului, judecătorul însuși trebuie să decidă despre acest lucru.

§ 2.

În cazul unei excepții privind incompetența relativă, dacă judecătorul se declară competent, decizia lui nu admite apel, dar nu sunt oprite contestația în anulare și repunerea în situația anterioară.

§ 3.

- Can. 1461- Judecătorul care, în orice fază a cauzei, se recunoaște ca fiind absolut incompetent, trebuie să declare propria incompetență.

Can. 1462 - § 1. Excepțiile referitoare la lucrul judecat, la tranzacție și alte excepții peremptorii numite litis finitae (ale cauzei încheiate) trebuie să fie prezentate și examinate înainte de întâmpinare; cine le-ar invoca mai târziu nu trebuie respins, dar să fie condamnat să plătească cheltuielile, în afară de cazul când se dovedește că nu și-a amânat opoziția din rea credință.

§ 2.

- Can. 1463 - § 1. Acțiunile reconvenționale nu pot fi prezentate în mod valid decât în termen de treizeci de zile de la întâmpinare.

§ 2.

- Can. 1464 - Chestiunile privind cauțiunea ce trebuie dată pentru cheltuielile de judecată sau cele privind acordarea asistenței juridice gratuite, ce a fost cerută îndată de la început, și altele de acest fel, trebuie soluționate în mod reglementar înainte de întâmpinare.

§ 2.

În schimb, termenele judiciare și convenționale, înainte de expirarea lor, pot fi prorogate de judecător când intervine un motiv just, fiind ascultate părțile sau la cererea lor, dar nu pot fi niciodată reduse în mod valid decât cu consimțământul părților.

§ 3.

- Can. 1466 - Când legea nu stabilește nici un termen pentru îndeplinirea actelor procesuale, trebuie să-l stabilească judecătorul, ținând seama de natura fiecărui act.

Can. 1467 - Dacă în ziua fixată pentru un act procesual tribunalul a rămas închis, termenul se înțelege a fi prorogat până la următoarea primă zi nefestivă

§ 2.

În afara cazului despre care vorbește § 1, judecătorul, dintr-un motiv just și după ce a ascultat părțile, poate să se deplaseze și în afara teritoriului propriu pentru a aduna dovezile, cu permisiunea Episcopului diecezan al locului unde intenționează să meargă și în sediul desemnat de acesta.

§ 2.

- Can. 1471 - Dacă o persoană ce trebuie să fie interogată vorbește o limbă pe care judecătorul sau părțile nu o cunosc, să fie folosit un traducător, care trebuie să depună jurământ și să fie aprobat de judecător. Totuși declarațiile să fie scrise în limba originală, la care să se adauge traducerea. Să fie folosit un traducător chiar și atunci când trebuie interogat un surd sau un mut, dacă eventual judecătorul nu preferă ca la întrebările sale cel interogat să răspundă în scris.

Can. 1472 - § 1. Actele judiciare, atât cele care privesc esența problemei, sau actele cauzei, cât și cele care privesc procedura, sau actele procesuale, trebuie făcute în scris.

§ 2.

- Can. 1473 - Ori de câte ori în actele juridice este necesară semnătura părților sau a martorilor, dacă partea sau martorul nu poate sau nu vrea să semneze, acest lucru să fie notat în aceleași acte și, totodată, judecătorul sau notarul să ateste că actul a fost citit cuvânt cu cuvânt părții sau martorului și că partea sau martorul nu a putut sau nu a vrut să semneze.

Can. 1474 - § 1. În caz de apel, un exemplar al actelor, după ce notarul i-a atestat autenticitatea, să fie trimis tribunalului superior.

§ 2.

- Can. 1475 - § 1. La terminarea judecății, documentele care aparțin persoanelor particulare trebuie să fie restituite, păstrându-se totuși o copie a lor.

§ 2.

Notarul și cancelarul nu au voie să elibereze fără aprobarea judecătorului copii după actele judiciare și după documentele dobândite la proces.

§ 2.

Dacă judecătorul consideră că drepturile minorilor sunt în conflict cu drepturile părinților sau al tutorilor sau curatorilor, sau că aceștia nu pot să le apere suficient drepturile, atunci minorii să compară printr-un tutore sau curator desemnat de judecător.

§ 3.

Totuși, în cauzele spirituale și în cauzele conexe cu cele spirituale, dacă minorii au deja uzul rațiunii, pot să acționeze și să răspundă fără consimțământul părinților sau al tutorelui, ci personal, dacă au împlinit vârsta de paisprezece ani; altminteri, printr-un curator desemnat de judecător.

§ 4.

- Can. 1479 - Ori de câte ori e prezent un tutore sau curator numit de autoritatea civilă, judecătorul ecleziastic îl poate admite, ascultând, dacă e posibil, părerea Episcopului diecezan al celui căruia i-a fost desemnat; dacă însă nu există sau nu se consideră că trebuie admis, judecătorul însuși va desemna din oficiu un tutore sau curator pentru cauză.

Can. 1480 - § 1. Persoanele juridice compar prin reprezentanții lor legitimi.

§ 2.

În cazul când nu există reprezentant sau, deși există, se dovedește neglijent, Ordinariul însuși, personal sau prin altcineva, poate să compară în numele persoanelor juridice care se află sub jurisdicția sa.

§ 2.

În procesul penal, acuzatul trebuie întotdeauna să aibă un avocat desemnat de el însuși sau numit din oficiu de judecător.

§ 3.

- Can. 1482 - § 1. Fiecare poate să-și aleagă numai un procurator, care nu poate să pună pe altul în locul său, dacă nu i s-a dat în mod expres această facultate.

§ 2.

În schimb dacă, dintr-un motiv just, aceeași persoană a ales mai mulți, aceștia să fie desemnați în așa fel încât să se verifice între ei prevenția.

§ 3.

- Can. 1483 - Procuratorul și avocatul trebuie să fie persoane majore și să se bucure de reputație bună; în plus, avocatul trebuie să fie catolic, dacă Episcopul diecezan nu permite altfel, și doctor în dreptul canonic sau, în caz contrar, cu adevărat expert, și să fie aprobat de același Episcop.

Can. 1484 - § 1. Înainte de a-și asuma rolul, procuratorul și avocatul trebuie să depună la tribunal un mandat autentic.

§ 2.

- Can. 1485 - Fără un mandat special, procuratorul nu poate renunța în mod valid la acțiune, la instanță sau la actele judiciare și nici să facă tranzacții, acorduri, compromisuri arbitrale și în general acele acte pentru care dreptul cere un mandat special.

Can. 1486 - § 1. Pentru ca înlăturarea unui procurator sau avocat să fie validă, este necesar să fie intimată lor și, dacă a avut loc deja întâmpinarea, judecătorul și partea adversă să fie informați despre înlăturare.

§ 2.

- Can. 1487 - Atât procuratorul, cât și avocatul pot fi înlăturați, prin decret, de către judecător, fie din oficiu, fie la cererea părții, dar numai dintr-un motiv grav.

Can. 1488 - § 1. Le este interzis amândurora să cumpere cauza, sau să pactizeze în avantajul lor un onorariu excesiv sau o parte a lucrului revendicat prin proces. Dacă au procedat astfel, acordul este nul și vor putea fi sancționați de judecător cu o amendă. În plus, avocatul poate fi suspendat din funcție și, dacă e recidivist, chiar șters de pe lista avocaților de către Episcopul care prezidează tribunalul.

§ 2.

- Can. 1489 - Avocații și procuratorii care, din cauza darurilor, promisiunilor sau altor mijloace nepermise, și-au încălcat datoria, să fie suspendați de la exercitarea apărării și sancționați cu amenzi sau cu alte pedepse adecvate.

Can. 1490 - În măsura posibilităților, în fiecare tribunal să fie numiți apărători stabili care, stipendiați de tribunal, să exercite funcția de avocat sau de procurator pentru părțile care preferă să-i aleagă, mai ales în cauzele matrimoniale.

§ 2.

- Can. 1493 - Reclamantul poate să cheme pe cineva la judecată în același timp prin mai multe acțiuni, care totuși nu trebuie să se contrazică între ele, fie pentru același lucru, fie pentru lucruri diferite, cu condiția ca ele să nu depășească limitele de competență ale tribunalului la care se recurge.

Can. 1494 - § 1. Pârâtul poate să întreprindă o acțiune reconvențională împotriva reclamantului la același judecător și în cadrul aceluiași proces, atât ca urmare a conexiunii cauzei cu acțiunea principală, cât și pentru a respinge sau pentru a restrânge cererea reclamantului.

§ 2.

- Can. 1495 - Acțiunea reconvențională trebuie propusă judecătorului în fața căruia a fost prezentată acțiunea precedentă, chiar dacă el a fost delegat numai pentru o singură cauză sau, pe de altă parte, este relativ incompetent.

§ 2.

- Can. 1497 - § 1. Sechestrarea unui lucru este admisă și pentru asigurarea unui credit, numai să fie dovedit suficient dreptul creditorului.

§ 2.

- Can. 1498 - Sechestrarea unui lucru și interzicerea exercitării unui drept nu pot fi în nici un fel hotărâte, dacă paguba, de care cineva se teme, poate fi reparată în alt mod și se oferă o cauțiune suficientă pentru repararea ei.

Can. 1499 - Persoanei căreia îi acordă sechestrarea unui lucru sau interzicerea exercitării unui drept, judecătorul îi poate impune o cauțiune preventivă pentru repararea daunelor, în cazul că nu va putea să-și dovedească propriul drept.

Can. 1500 - În ce privește natura și eficacitatea acțiunii pentru garantarea drepturilor de posesie, să se respecte dispozițiile dreptului civil din locul unde se află lucrul despre a cărui posesie este vorba.

§ 2.

- Can. 1504 - Cererea de chemare în judecată, prin care se introduce cauza, trebuie:

1° să specifice în fața cărui judecător este introdusă cauza, ce se cere și de la cine se cere;

2° să indice pe ce drept și, cel puțin în mod general, pe ce fapte și dovezi se bazează reclamantul pentru a demonstra cele afirmate;

3° să fie semnată de reclamant sau de procuratorul acestuia, indicându-se ziua, luna și anul, precum și locul unde reclamantul sau procuratorul său locuiesc ori și-au ales reședința pentru a primi actele;

4° să indice domiciliul sau cvasidomiciliul părții pârâte.

Can. 1505 - § 1. Judecătorul unic ori președintele tribunalului colegial, după ce au constatat că sunt competenți cu privire la cauza respectivă și că reclamantul are capacitatea legală de a acționa în judecată, trebuie, în cel mai scurt timp, să admită sau să respingă cererea printr-un decret.

§ 2.

- 1° dacă judecătorul sau tribunalul este incompetent;

2° dacă rezultă cu certitudine că reclamantul nu are capacitatea legală de a acționa în judecată;

3° dacă nu au fost respectate dispozițiile can. 1504, nr. 1-3.

4° dacă din însăși cererea prezentată rezultă în mod cert că ceea ce se cere este lipsit de orice fundament și că este imposibil ca pe parcursul procesului să apară vreun fundament.

§ 3.

Dacă cererea a fost respinsă din cauza unor deficiențe care pot fi eliminate, reclamantul poate să înainteze din nou aceluiași judecător o altă cerere întocmită corect.

§ 4.

- Can. 1506 - Dacă în decurs de o lună de la prezentarea cererii judecătorul nu a emis decretul prin care admite sau respinge cererea, conform can. 1505, partea interesată poate insista ca judecătorul să-și îndeplinească datoria; dacă totuși judecătorul nu se pronunță în termen de zece zile de la prezentarea acestei instanțe, cererea se consideră a fi admisă.

§ 2.

Dacă cererea de chemare în judecată este admisă conform can. 1506, decretul de citare în judecată trebuie făcut în termen de douăzeci de zile de la prezentarea cererii despre care este vorba în acel canon.

§ 3.

- Can. 1508 - § 1. Decretul de citare în judecată trebuie să fie notificat îndată pârâtului și în același timp tuturor celor care trebuie să compară.

§ 2.

La citație trebuie să se anexeze cererea de chemare în judecată, în afară de cazul când, din motive grave, judecătorul consideră că nu trebuie adusă la cunoștința celeilalte părți înainte ca aceasta să facă depoziție în judecată.

§ 3.

- Can. 1509 - § 1. Notificarea citațiilor, a decretelor, a sentințelor și a altor acte juridice trebuie făcută prin poștă sau prin alte mijloace foarte sigure, respectându-se normele stabilite de legea particulară.

§ 2.

- Can. 1510 - Pârâtul care refuză să primească citația sau împiedică ajungerea ei la el este considerat citat în mod legal.

Can. 1511 - Dacă citația nu a fost notificată în mod legal, actele procesului sunt nule, rămânând în vigoare dispoziția can. 1507, § 3.

Can. 1512 - Când citația a fost notificată în mod legal sau părțile s-au prezentat la judecător pentru examinarea cauzei:

1° chestiunea încetează de a fi neatinsă;

2° cauza devine proprie acelui judecător sau tribunal, de altfel, competent, în fața căruia a fost deschisă acțiunea;

3° jurisdicția judecătorului delegat devine stabilă, neîncetând prin încetarea dreptului celui care a delegat;

4° se întrerupe prescripția, dacă nu s-a prevăzut altfel;

5° litigiul este de acum pendinte; de aceea, se aplică imediat principiul: lite pendente, nihil innovetur (cât timp litigiul este pendinte, nu se schimbă nimic).

§ 2.

- Can. 1532 - În cazurile în care este în joc binele public, judecătorul să pună părțile să jure că spun adevărul sau cel puțin că au spus adevărul, dacă un motiv grav nu sugerează contrariul; în celelalte cazuri, le poate pune să jure, dacă crede de cuviință.

Can. 1533 - Părțile, promotorul de justiție și apărătorul legământului pot prezenta judecătorului puncte asupra cărora să fie interogată partea.

Can. 1534 - Cu privire la interogarea părților, să se respecte, cu adecvarea de rigoare, normele stabilite pentru martori de cann. 1548, § 2, nr. 1, 1552 și 1558-1565.

Can. 1535 - Constituie mărturisire judiciară recunoașterea scrisă sau verbală a unui fapt în fața judecătorului competent, făcută de una dintre părți împotriva sa însăși cu privire la însăși materia judecății, fie din proprie inițiativă, fie la întrebarea judecătorului.

Can. 1536 - § 1. Dacă este vorba de o chestiune de ordin privat și nu e în joc binele public, mărturisirea judiciară a unei părți scutește celelalte părți de obligația de a dovedi.

§ 2.

- Can. 1537 - În ce privește mărturisirea extrajudiciară, adusă în proces, e de datoria judecătorului, luând în considerație toate circumstanțele, să evalueze ce importanță trebuie să i se atribuie.

Can. 1538 - Mărturisirea, sau orice altă declarație a părții, nu are nici o valoare dacă se constată că a fost făcută dintr-o eroare de fapt sau că a fost extorcată cu forța sau sub frică gravă.

§ 2.

Înscrisurile publice civile sunt documente care, potrivit legilor fiecărui loc, sunt considerate ca atare în drept.

§ 3.

- Can. 1541 - Dacă prin argumente contrare și evidente nu se deduce altceva, înscrisurile publice fac dovadă oficială despre tot ceea ce se afirmă în ele în mod direct și în principal.

Can. 1542 - Înscrisul privat, fie cel recunoscut de către parte, fie cel admis de judecător, are aceeași forță doveditoare împotriva celui care l-a redactat sau semnat și împotriva acelora care se sprijină pe el, ca și mărturisirea făcută în afara judecății; împotriva a terțe persoane are aceeași eficacitate ca și declarațiile părților, care să nu fie mărturisiri, conform can. 1536, § 2.

Can. 1543 - Dacă se dovedește că înscrisurile conțin ștersături, corecturi, interpolări sau că sunt afectate de un alt viciu, e de datoria judecătorului să aprecieze dacă și în ce măsură trebuie să se țină seama de aceste înscrisuri.

§ 2.

Cu toate acestea, dacă cel puțin un fragment din înscris poate fi transcris și arătat fără inconvenientele menționate, judecătorul poate da dispoziție ca el să fie prezentat.

§ 2.

- 1° clericii, cu privire la acele chestiuni ce le-au fost revelate în virtutea slujirii sacre; funcționarii de stat, medicii, moașele, avocații, notarii și alții care sunt ținuți la secretul profesional, chiar și numai datorită sfatului dat, cu privire la chestiunile ce sunt supuse acestui secret;

2° cei care se tem că mărturia lor ar putea să le cauzeze fie lor înșiși, fie soțului (soției), fie consangvinilor apropiați sau afinilor, dezonoare, maltratări periculoase sau alte rele grave.

§ 2.

- 1° cei care sunt parte în cauză, sau cei care îi reprezintă pe aceștia în proces, judecătorul sau asistenții lui, avocatul și ceilalți care asistă sau au asistat părțile în aceeași cauză;

2° preoții, cu privire la acele lucruri pe care le-au aflat din mărturisirea sacramentală, chiar dacă penitentul ar cere dezvăluirea lor; mai mult, cele auzite de oricine și indiferent în ce mod cu ocazia spovezii nu pot fi acceptate nici măcar ca indiciu de adevăr.

§ 2.

- Can. 1553 - Îi revine de drept judecătorului să împiedice prezentarea unui număr prea mare de martori.

Can. 1554 - Înainte ca martorii să fie interogați, numele lor să fie aduse la cunoștința părților, iar dacă, după aprecierea prudentă a judecătorului, acest lucru nu este posibil fără o gravă dificultate, să aibă loc cel puțin înainte de publicarea mărturiilor.

Can. 1555 - Rămânând valabilă dispoziția can. 1550, partea poate cere ca un martor să fie exclus, dacă, înainte de interogarea lui, se dovedește că există un motiv just de excludere.

Can. 1556 - Citarea martorului se face prin decret din partea judecătorului, notificat martorului în mod legal.

Can. 1557 - Martorul, citat în mod legal, să compară sau să aducă la cunoștința judecătorului motivul absenței.

§ 2.

Cardinalii, Patriarhii, Episcopii și cei care, potrivit dreptului din țara lor, beneficiază de o favoare asemănătoare, să fie audiați în locul ales de ei înșiși.

§ 3.

- Can. 1559 - Părțile nu pot asista la audierea martorilor, în afară de cazul în care judecătorul, mai ales când e vorba de un bine privat, consideră că trebuie admise. În schimb, pot să asiste avocații sau procuratorii lor, dacă judecătorul nu a considerat că, din cauza circumstanțelor faptelor și persoanelor, trebuie să se procedeze în secret.

Can. 1560 - § 1. Fiecare martor trebuie interogat aparte.

§ 2.

- Can. 1561 - Audierea martorului este făcută de judecător sau de un delegat al său ori de judecătorul de instrucție, la care trebuie să asiste un notar; de aceea, dacă părțile, promotorul de justiție, apărătorul legământului sau avocații, care iau parte la audiere, au alte întrebări de pus martorului, să nu le pună martorului, ci judecătorului sau celui care îi ține locul, ca să le pună el însuși, dacă legea particulară nu prevede altfel.

Can. 1562 - § 1. Judecătorul să amintească martorului obligația gravă de a spune tot adevărul și numai adevărul.

§ 2.

- Can. 1563 - În primul rând, judecătorul să verifice identitatea martorului; să întrebe apoi care este legătura lui cu părțile și, punându-i întrebări specifice cu privire la cauză, să-l întrebe și de la cine și când anume a cunoscut lucrurile pe care le afirmă.

Can. 1564 - Întrebările să fie scurte, adaptate priceperii celui interogat, să nu conțină mai multe chestiuni deodată, să nu fie sofisticate, nici viclene, să nu sugereze răspunsul, să nu jignească pe nimeni și să se refere la cauza despre care este vorba.

Can. 1565 - § 1. Întrebările nu trebuie comunicate dinainte martorilor.

§ 2.

- Can. 1566 - Martorii să dea mărturie oral, fără să citească adnotările scrise, dacă nu este vorba de calcule și sume; în acest caz, vor putea consulta notele scrise pe care le-au adus cu ei.

Can. 1567 - § 1. Răspunsul trebuie scris imediat de către notar și să reproducă înseși cuvintele mărturisirii făcute, cel puțin pe acelea care privesc direct obiectul judecății.

§ 2.

- Can. 1568 - Notarul să menționeze în acte despre jurământul prestat, dispensat sau refuzat, despre prezența părților și a altora, despre întrebările puse în oficiu și, în general, despre tot ceea ce s-a întâmplat eventual în timpul audierii martorilor și merită să fie amintit.

Can. 1569 - § 1. La sfârșitul audierii trebuie să i se citească martorului cele scrise de notar privind declarațiile făcute verbal, sau să i se dea posibilitatea să asculte declarațiile înregistrate pe bandă magnetică, acordându-i-se facultatea de a adăuga, de a elimina, de a corecta sau de a schimba.

§ 2.

- Can. 1570 - Dacă judecătorul consideră că este necesar sau folositor, cu condiția să nu existe pericol de coluziune sau de mituire, martorii, deși au fost audiați, vor putea, la intervenția unei părți sau din oficiu, să fie din nou chemați la audiere înainte de publicarea actelor sau a mărturiilor.

Can. 1571 - Martorilor trebuie să li se restituie, după o taxare echitabilă stabilită de judecător, atât cheltuielile ce le-au făcut, cât și câștigul pe care l-au pierdut pentru că s-au deplasat să dea mărturie.

§ 2.

Expertului trebuie să-i fie puse la dispoziție actele cauzei, precum și alte documente și mijloace auxiliare de care ar putea avea nevoie pentru a-și îndeplini corect și cu fidelitate misiunea.

§ 3.

- Can. 1578 - § 1. Fiecare expert să-și întocmească relatarea în mod separat, dacă judecătorul nu ordonă să se facă una singură, semnată de toți; în acest caz, eventualele divergențe de opinie să fie adnotate cu grijă.

§ 2.

Experții trebuie să indice în mod clar prin ce documente sau alte mijloace adecvate sau convins de identitatea persoanelor, a lucrurilor sau a locurilor, după ce metodă sau criteriu au procedat în îndeplinirea sarcinii încredințate și, mai ales, pe ce argumente se bazează concluziile lor.

§ 3.

- Can. 1579 - § 1. Judecătorul să analizeze cu atenție nu numai concluziile experților, chiar concordante, dar și toate celelalte circumstanțe ale cauzei.

§ 2.

- Can. 1580 - Experților trebuie să li se plătească cheltuielile și onorariile, pe care judecătorul trebuie să le stabilească în mod corespunzător și echitabil, respectând dreptul particular.

Can. 1581 - § 1. Părțile pot să desemneze experți particulari, care trebuie aprobați de judecători.

§ 2.

Aceștia, dacă judecătorul le permite, pot să consulte, în măsura în care e necesar, actele cauzei și să asiste la efectuarea expertizei; pot să prezinte întotdeauna o relatare proprie.

§ 2.

- Can. 1593 - § 1. Dacă ulterior pârâtul se prezintă la proces sau răspunde înainte de rezolvarea cauzei, poate aduce concluzii și dovezi, rămânând neschimbată dispoziția can. 1600; judecătorul să aibă totuși grijă ca procesul să nu se prelungească dinadins prin amânări prea mari și care nu sunt necesare.

§ 2.

- Can. 1594 - Dacă reclamantul nu a compărut în ziua și la ora fixate pentru întâmpinare și nici nu a adus o justificare adecvată:

1° judecătorul să-l citeze din nou;

2° dacă reclamantul nu se supune noii citări, se presupune că a renunțat la instanță în conformitate cu cann. 1524-1525.

3° dacă ulterior vrea să intervină în proces, să se respecte can. 1593.

Can. 1595 - § 1. Partea absentă de la proces, fie reclamantul, fie pârâtul, care nu a dovedit că a avut un impediment just, are obligația nu numai de a plăti cheltuielile de judecată, ce au fost făcute din cauza absenței, dar și de a despăgubi, dacă e necesar, cealaltă parte.

§ 2.

Dacă și reclamantul și pârâtul au lipsit de la proces, au obligația de a plăti în solidar cheltuielile de judecată.

§ 2.

Dar, ca să fie admisă, trebuie să prezinte judecătorului, înainte de încheierea cauzei, o cerere în care să dovedească pe scurt dreptul său de a interveni.

§ 3.

- Can. 1597 - Judecătorul, ascultând părțile, trebuie să cheme la judecată o terță persoană când intervenția ei este considerată necesară.

§ 2.

- Can. 1627 - Cauzele privind contestația în anulare pot fi tratate după normele procesului contencios oral.

§ 2.

- Can. 1631 - Dacă apare vreo problemă cu privire la dreptul de a face apel, ea să fie rezolvată cât mai repede posibil de tribunalul de apel, în conformitate cu normele procesului contencios oral.

Can. 1632 - § 1. Dacă în apel nu se indică tribunalul la care este înaintat, se presupune că este făcut la tribunalul prevăzut de cann. 1438 și 1439.

§ 2.

- Can. 1633 - Apelul trebuie continuat în fața judecătorului căruia (ad quem) îi este prezentat în timp de o lună de la data înaintării lui, în afară de cazul când judecătorul care a pronunțat sentința (a quo) a acordat părții un termen mai lung pentru a-l continua.

Can. 1634 - § 1. Pentru a continua apelul este necesar, și e suficient, ca partea să ceară intervenția judecătorului superior pentru îndreptarea sentinței atacate, anexând o copie a acestei sentințe și arătând motivele apelului.

§ 2.

Dacă însă partea care face apel nu poate obține în timp util copia sentinței atacate de la tribunalul care a pronunțat-o (a quo), între timp termenele nu se scurg, iar impedimentul trebuie adus la cunoștința judecătorului de apel, care judecător îl va obliga printr-un precept pe judecătorul care a pronunțat sentința (a quo) să-și îndeplinească datoria cât mai curând.

§ 3.

- Can. 1635 - Trecând în mod inutil termenele peremptorii pentru apel, fie în fața judecătorului care a pronunțat sentința, fie în fața judecătorului de apel, apelul este considerat abandonat.

Can. 1636 - § 1. Apelantul poate să renunțe la apel, cu efectele prevăzute de can. 1525.

§ 2.

- Can. 1637 - § 1. Apelul făcut de reclamant valorează și pentru pârât, și invers.

§ 2.

Dacă sunt mai mulți pârâți sau reclamanți, iar sentința este atacată de unul dintre ei, sau numai împotriva unuia dintre ei, atacarea sentinței se consideră a fi făcută de către toți și împotriva tuturor, când lucrul cerut este indivizibil sau obligația este solidară.

§ 3.

Dacă apelul este făcut de una dintre părți împotriva unui punct al sentinței, partea adversă, chiar dacă termenele peremptorii pentru apel au trecut, poate prezenta în mod incidental apel împotriva altor puncte în termen peremptoriu de cincisprezece zile de la data când i-a fost notificat apelul principal.

§ 4.

- Can. 1638 - Apelul suspendă executarea sentinței.

Can. 1639 - § 1. Rămânând valabilă dispoziția can. 1683, în gradul de apel nu poate fi admis un nou motiv de a cere, nici măcar sub forma unui cumul util; de aceea, întâmpinarea poate viza exclusiv confirmarea sau modificarea, în întregime sau parțial, a primei sentințe.

§ 2.

- Can. 1640 - În gradul de apel trebuie să se procedeze, cu adaptările adecvate, ca și în prima instanță; totuși, dacă eventual dovezile nu trebuie completate, să se treacă la discutarea cauzei și la sentință imediat după ce a avut loc întâmpinarea în conformitate cu can. 1513, § 1 și can. 1639, § 1.

§ 2.

- Can. 1643 - Cauzele privind starea persoanelor, inclusiv cauzele de separare a soților, nu devin niciodată lucru judecat definitiv.

Can. 1644 - § 1. Dacă într-o cauză privind starea persoanelor au fost pronunțate două sentințe identice, se poate recurge în orice moment la tribunalul de apel, aducând dovezi sau argumente noi și grave în termenul peremptoriu de treizeci de zile de la data propunerii atacării. Tribunalul de apel trebuie ca, în termen de o lună de la data prezentării noilor dovezi și argumente, să decidă printr-un decret dacă trebuie să admită sau nu noua prezentare a cauzei.

§ 2.

Recurgerea la tribunalul superior pentru a obține o nouă prezentare a cauzei nu suspendă executarea sentinței, în afară de cazul când legea stabilește altfel sau când tribunalul de apel ordonă suspendarea în conformitate cu can. 1650, § 3.

§ 2.

- 1° sentința se bazează pe dovezi, recunoscute ulterior ca fiind false, fără de care partea ei dispozitivă ar fi de nesusținut;

2° ulterior au fost descoperite înscrisuri care demonstrează cu certitudine fapte noi care cer o decizie contrară;

3° sentința a fost pronunțată prin dolul unei părți în dauna celeilalte părți;

4° în mod evident a fost neglijată dispoziția unei legi care nu e pur și simplu procedurală;

5° sentința contrastează cu o decizie anterioară care a devenit lucru judecat definitiv.

Can. 1646 - § 1. Repunerea în situația anterioară în baza motivelor prevăzute în can. 1645, § 2, nr. 1-3, trebuie cerută judecătorului care a emis sentința, în termen de trei luni ce trebuie socotite din ziua în care s-a ajuns la cunoașterea acelor motive.

§ 2.

Repunerea în situația anterioară pentru motivele prevăzute de can. 1645, § 2, nr. 4 și 5, trebuie cerută de la tribunalul de apel, în termen de trei luni de la data cunoașterii publicării sentinței; dacă în cazul prevăzut de can. 1645, § 2, nr. 5 se ajunge mai târziu la cunoașterea deciziei precedente, termenul decurge de la data acestei cunoașteri.

§ 3.

- Can. 1647 - § 1. Cererea de repunere în situația anterioară suspendă executarea, încă neîncepută, a sentinței.

§ 2.

- Can. 1648 - După ce s-a acordat repunerea în situația anterioară, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra esenței cauzei.

§ 2.

Dacă, însă, unul dintre soți moare în timpul desfășurării procesului, să se respecte can. 1518.

§ 2.

Trecând termenul de cincisprezece zile de la data notificării, președintele sau prezentatorul, dacă una dintre părți nu a cerut audiență pentru întâmpinare în decurs de zece zile, să stabilească din oficiu, printr-un decret, formula dubiului sau a dubiilor și să o notifice părților.

§ 3.

Formula dubiului să întrebe nu numai dacă în cazul respectiv este vorba de nulitatea căsătoriei, dar trebuie să stabilească și datorită cărui cap sau căror capete de nulitate este atacată validitatea căsătoriei.

§ 4.

După zece zile de la data notificării decretului, dacă părțile nu au nici o obiecție, președintele sau prezentatorul să ordone printr-un decret instrucția cauzei.

§ 2.

- Can. 1679 - Dacă dovezile nu au din altă parte valoare doveditoare deplină, judecătorul, pentru a evalua, conform can. 1536, declarațiile părților, să apeleze, dacă e posibil, la martori cu privire la credibilitatea părților înseși, precum și la alte indicii și dovezi suplimentare.

Can. 1680 - În cauzele referitoare la impotență sau la defectul de consimțământ cauzat de o boală mintală, judecătorul să apeleze la ajutorul unui expert sau al mai multor experți, în afară de cazul când, ca urmare a circumstanțelor, acest lucru apare evident inutil; în celelalte cauze, să se respecte dispoziția can. 1574.

§ 2.

- Can. 1683 - Dacă în gradul de apel se aduce un nou cap de nulitate a căsătoriei, tribunalul poate să-l admită și să-l judece ca în prima instanță.

Can. 1684 - § 1. După ce sentința care a declarat pentru prima dată nulitatea căsătoriei a fost confirmată în gradul al doilea printr-un decret sau printr-o altă sentință, persoanele, a căror căsătorie a fost declarată nulă, pot încheia o nouă căsătorie îndată ce li s-a notificat decretul sau sentința, dacă acest lucru nu le este interzis chiar de către sentință sau decret sau printr-o dispoziție a Ordinariului locului.

§ 2.

- Can. 1685 - Îndată ce sentința devine executivă, Vicarul judecătoresc trebuie să o notifice Ordinariului locului în care a fost celebrată căsătoria, care, la rândul său, trebuie să aibă grijă ca declararea de nulitate a căsătoriei și eventualele interziceri să fie menționate imediat în registrele de căsătorii și de botezați.

§ 2.

- Can. 1688 - Judecătorul instanței a doua, cu intervenția apărătorului legământului, și audiind părțile, să decidă, așa cum e prevăzut în can. 1686, dacă sentința trebuie confirmată sau mai degrabă cauza trebuie tratată conform procedurii obișnuite; în acest caz, să o trimită la tribunalul primei instanțe.

§ 2.

Acolo unde decizia ecleziastică nu are efecte civile sau se prevede că sentința civilă nu va fi contrară dreptului divin, Episcopul diecezei în care locuiesc soții, analizând circumstanțele speciale, va putea acorda permisiunea de a se recurge la tribunalul civil.

§ 3.

- Can. 1693 - § 1. Dacă o parte sau promotorul de justiție nu cer procesul contencios obișnuit, să se recurgă la procesul contencios oral.

§ 2.

- Can. 1694 - În ceea ce privește competența tribunalului, să se respecte dispoziția din can. 1673.

Can. 1695 - Înainte de a accepta o cauză și ori de câte ori întrevede o oarecare speranță de rezolvare pozitivă, judecătorul să apeleze la mijloacele pastorale, ca soții să se împace și să fie îndemnați să reia conviețuirea conjugală.

Can. 1696 - Cauzele privind separarea soților au în vedere și binele public; de aceea, întotdeauna trebuie să intervină și promotorul de justiție, conform can. 1433.

§ 2.

- Can. 1699 - § 1. Este competent de a primi cererea de dispensă Episcopul diecezei în care petentul își are domiciliul sau cvasidomiciliul; dacă apreciază că cererea este întemeiată, Episcopul trebuie să decidă instrucția procesului.

§ 2.

Dacă eventual cazul propus prezintă dificultăți speciale de ordin juridic sau moral, Episcopul diecezan să consulte Scaunul Apostolic.

§ 3.

- Can. 1700 - § 1. Rămânând neschimbată dispoziția can. 1681, Episcopul să încredințeze instrucția acestor procese, în mod stabil ori pentru fiecare caz aparte, tribunalului diecezei sale sau tribunalului unei alte dieceze, sau unui preot capabil.

§ 2.

- Can. 1701 - § 1. În aceste procese, întotdeauna trebuie să intervină apărătorul legământului.

§ 2.

- Can. 1702 - În cadrul instrucției, să fie audiați ambii soți și să se respecte, pe cât e posibil, canoanele referitoare la dovezile ce trebuie adunate în procesul contencios obișnuit și în cauzele privind nulitatea căsătoriei, cu condiția să fie compatibile cu natura acestor procese.

Can. 1703 - § 1. Nu se face publicarea actelor; totuși, dacă judecătorul recunoaște că, din cauza dovezilor prezentate, s-ar putea ivi un obstacol grav împotriva cererii petentului sau împotriva excepțiilor părții adverse, să informeze cu prudență despre acest lucru partea interesată.

§ 2.

- Can. 1704 - § 1. Terminând instrucția, judecătorul de instrucție să trimită Episcopului toate actele, însoțite de o relatare făcută cu grijă, iar Episcopul să-și exprime părerea potrivit cu adevărul atât asupra faptului neconsumării, cât și asupra motivului just pentru dispensă și asupra oportunității acordării favorului.

§ 2.

- Can. 1705 - § 1. Episcopul să trimită Scaunului Apostolic toate actele împreună cu propria părere și cu observațiile apărătorului legământului.

§ 2.

Dacă, după aprecierea Scaunului Apostolic, este necesar un supliment de instrucție, îl va informa despre aceasta pe Episcop, indicându-i punctele asupra cărora trebuie completată instrucția.

§ 3.

- Can. 1706 - Rescriptul de dispensă este trimis de Scaunul Apostolic Episcopului; acesta însă îl va notifica părților și, în plus, va ordona cât mai curând atât parohului locului în care să încheiat căsătoria, cât și parohului locului în care a fost primit Botezul, ca să menționeze acordarea dispensei în registrele de căsătorii și de botezați.

§ 2.

Episcopul diecezan poate pronunța declarația despre care vorbește § 1 numai dacă, făcându-se investigații adecvate, a dobândit certitudinea morală despre moartea soțului pe baza depozițiilor martorilor, a părerii generale sau pe baza altor indicii. Numai absența soțului, deși durează de mult, nu este suficientă.

§ 3.

În cazurile incerte și complicate, Episcopul să consulte Scaunul Apostolic.