Decizia nr. 1466/2009

Articolul I

pct. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 47/2007 : "După alineatul (4) al articolului 83 [din Codul de procedură fiscală] se introduce un nou alineat, alineatul (5), cu următorul cuprins:

(5) Declarațiile fiscale anuale ale contribuabililor persoane juridice vor fi certificate de către un consultant fiscal, în condițiile legii, cu excepția celor pentru care este obligatorie auditarea.";

-

Articolul II

alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 47/2007 : "(2) Dispozițiile art. I pct. 8 [art. 83 alin. (5) din Codul de procedură fiscală - s.n.] se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2008, pentru declarațiile anuale aferente anului 2007";

-

Articolul II

alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2008 : "(2) Aplicarea prevederilor

art. 83 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se suspendă până la 1 ianuarie 2010.";

-

Articolul 3

alin. (1) lit. g) și h) din Ordonanța Guvernului nr. 71/2001 : "(1) Activitatea de consultanță fiscală constă în: [...]

g) realizarea de expertize fiscale la solicitarea organelor judecătorești, organelor de cercetare penală, organelor fiscale sau a altor părți interesate;

h) asistență fiscală în cauzele aflate pe rolul unei autorități jurisdicționale.";

-

Articolul 10

alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 71/2001 : "(1) Camera Consultanților Fiscali este organizație profesională de utilitate publică, persoană juridică fără scop lucrativ, cu sediul în municipiul București, str. Apolodor nr. 17, sectorul 5. Sediul respectiv este acordat de Guvern în folosință gratuită până la data la care veniturile Camerei Consultanților Fiscali permit achiziționarea unui sediu propriu, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2012.

(2) Camera Consultanților Fiscali, denumită în continuare Camera, se organizează și funcționează în baza unui regulament de organizare și funcționare propriu, aprobat prin hotărâre a Consiliului superior al Camerei".

-

Articolul 13

din Ordonanța Guvernului nr. 71/2001 : "Camera își acoperă cheltuielile din venituri proprii care se constituie din:

a) taxa de autorizare a societăților comerciale de consultanță fiscală;

b) taxa de înscriere în evidența Camerei;

c) cotizațiile membrilor Camerei;

d) încasări din vânzarea publicațiilor proprii;

e) donații și sponsorizări;

f) taxa de înscriere la examenul pentru atribuirea calității de consultant fiscal;

g) alte venituri din activitatea Camerei".

-

Articolul 19

alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 71/2001 : "Carnetul profesional de consultant fiscal, respectiv autorizația de funcționare, se retrage consultanților fiscali în următoarele situații:

1. În cazul persoanelor fizice:

a) când atribuirea calității de consultant fiscal a fost obținută ca urmare a săvârșirii infracțiunii de fals și uz de fals;

b) când consultantul fiscal încalcă prevederile Codului privind conduita etică și profesională în domeniul consultanței fiscale;

c) în caz de neplată a cotizației timp de 12 luni consecutive.

2. În cazul persoanelor juridice, în situația în care:

a) societatea comercială s-a dizolvat;

b) după data de înregistrare la Cameră se constată că nu mai îndeplinesc condițiile legale de funcționare potrivit prezentei ordonanțe și Regulamentului de organizare și funcționare al Camerei;

c) în caz de neplată a cotizației timp de 12 luni consecutive".

-

Articolul 20

alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 71/2001 : "(1) În cazul retragerii carnetului profesional de consultant fiscal sau a autorizației societăților comerciale de consultanță fiscală se interzic acestora practicarea profesiei și utilizarea titlului de consultant fiscal sau a denumirii de societate comercială de consultanță fiscală.

(2) Împotriva deciziei de retragere a carnetului profesional de consultant fiscal sau a autorizației de funcționare se poate formula plângere în justiție, în condițiile

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 , cu modificările ulterioare".

Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat, art. 2 privind suveranitatea, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 9 privind sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție, art. 40 alin. (1) și (4) privind dreptul de asociere, art. 44 privind proprietatea privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 54 alin. (2) privind fidelitatea față de țară, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale, art. 56 alin. (2) privind așezarea justă a sarcinilor fiscale, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 69 privind mandatul reprezentativ, art. 73 alin. (3) lit. h) privind domeniul de reglementare al legilor organice, art. 76 privind adoptarea legilor și hotărârilor, art. 108 alin. (3) privind actele Guvernului, art. 115 alin. (1), (4) și (5) privind delegarea legislativă, art. 117 alin. (2) și (3) privind înființarea organelor de specialitate în subordinea Guvernului și ministerelor, respectiv a autorităților administrative autonome, art. 126 alin. (5) privind interzicerea înființării de instanțe extraordinare, art. 135 privind economia, art. 136 privind proprietatea, art. 137 alin. (1) privind sistemul financiar și art. 139 alin. (1) privind impozitele, taxele și alte contribuții. Totodată, sunt invocate dispozițiile art. 4 și art. 9 din Directiva 84/253/CEE privind autorizarea persoanelor care răspund de controlul legal al documentelor contabile, precum și cele ale Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale.

Analizând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constată următoarele:

1. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

Ordonanței Guvernului nr. 47/2007

în ansamblul ei și, implicit, a celor ale art. I pct. 8 din ordonanța menționată, Curtea reține că, deși legea de aprobare a acestei ordonanțe a fost adoptată după o procedură parlamentară discutabilă, nu este de competența instanței constituționale să controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ. Astfel, respingerea, la data de 12 februarie 2008, de Camera Deputaților a proiectului de lege de aprobare a

Ordonanței Guvernului nr. 47/2007

nu putea duce la aplicarea de către Președintele Camerei Deputaților a dispozițiilor art. 105 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților, potrivit cărora "după dezbaterea ultimului raport întocmit, dacă plenul Camerei nu reușește să adopte proiectul de lege referitor la ordonanță, în condițiile în care Camera Deputaților este Cameră decizională, respectivul proiect se va rediscuta în sesiunea următoare pornind de la forma cu care Camera a fost sesizată inițial pe baza ultimului raport întocmit de comisia sesizată în fond". Este de forța evidenței că acest text se aplică numai în situațiile în care nu există cvorum sau nu se poate întruni o majoritate într-un sens sau altul în cazul legilor organice, dar, în niciun caz, nu poate viza situația în care voința majorității a fost în sensul respingerii proiectului de lege.

Însă acest aspect este unul care vizează în mod exclusiv procedura parlamentară de adoptare a legilor, fără a avea o semnificație de natură constituțională, astfel încât Curtea Constituțională nu își poate aroga competența de a cenzura modul în care Camera Deputaților sau Senatul își pun în aplicare propriile regulamente.

În fine, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate ce privește

art. II alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 47/2007

este inadmisibilă, întrucât, la momentul soluționării prezentei cauzei, textul criticat și-a epuizat efectele juridice, nemaifiind în vigoare în sensul

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 .

2. Curtea reține că prevederile

art. II alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2008

sunt constituționale, întrucât acestea doar prorogă aplicarea art. 83 alin. (5) din Codul de procedură fiscală. Or, prorogarea, ca procedeu în sine, nu este decât un mijloc de tehnică legislativă aflat la îndemâna legiuitorului pentru a surmonta eventualele dificultăți apărute în aplicarea efectivă a legii și pentru a evita lipsirea de eficiență a legii în procesul de aplicare a acesteia. În aceste condiții, în cauza de față, nu se poate reține că se încalcă accesul liber la justiție al cetățenilor din moment ce prorogarea aplicării art. 83 alin. (5) din Codul de procedură fiscală a avut în vedere motive ce țin de aplicarea eficientă a legii.

3. Potrivit

art. 10 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 71/2001 , cu modificările și completările ulterioare, Camera Consultanților Fiscali este organizație profesională de utilitate publică, persoană juridică fără scop lucrativ, cu sediul în municipiul București, str. Apolodor nr. 17, sectorul 5. Sediul respectiv este acordat de Guvern în folosință gratuită până la data la care veniturile Camerei Consultanților Fiscali permit achiziționarea unui sediu propriu, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2012.

Critica autorului excepției în sensul că această Cameră a Consultanților Fiscali trebuia să se supună regulilor de înființare prevăzute de

Ordonanța Guvernului nr. 26/2000

este neîntemeiată, întrucât chiar această ordonanță prevede la art. 85 că persoanele juridice de utilitate publică - asociații, fundații sau alte organizații de acest fel - înființate prin legi, ordonanțe, decrete-lege, hotărâri ale Guvernului sau prin orice alte acte de drept public nu intră sub incidența prevederilor acestei ordonanțe, ci rămân supuse reglementărilor speciale care stau la baza înființării și funcționării lor. Mai mult, Curtea reține faptul că ordinele profesionale, cum este și cel al consultanților fiscali, au un regim juridic mixt, ele ținând atât de dreptul public, cât și de cel privat. Totuși, aceste ordine sunt înzestrate cu putere de reglementare distinctă, ceea ce le apropie mai mult de dreptul public, elementele de drept privat vizând doar structura și organizarea lor internă. Sancțiunile aplicate de un ordin profesional membrilor săi se materializează în acte administrative asimilate, care pot fi atacate în contencios-administrativ [a se vedea, în acest sens, spre exemplu,

art. 20 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 71/2001 ]. În aceste condiții, nu se poate reține încălcarea art. 1 alin. (4), art. 2, art. 16 alin. (1), art. 9, art. 21 alin. (1)-(3), art. 40, art. 126 alin. (5) din Constituție.

Referitor la invocarea încălcării principiului constituțional al bicameralismului, se constată că atât timp cât Camera Deputaților este cameră decizională, aceasta poate introduce în textul legii prevederi noi care țin de competența sa decizională și care au legătură directă și indisolubilă cu textul inițial al proiectului sau propunerii legislative. Prin urmare, nu este obligatoriu ca ambele camere să se pronunțe pe o prevedere legală, ci este suficient în situația mai sus enunțată ca numai o Cameră, cea decizională, să se pronunțe. De asemenea, se reține că instanța constituțională, în analiza distincției lege ordinară-lege organică, a adoptat criteriul material ( Decizia nr. 787/2009 ), astfel că modificarea unei legi adoptate ca lege organică nu califică domeniul reglementat ca fiind de domeniul legii organice. Astfel, o lege adoptată ca lege organică poate cuprinde atât reglementări de natura legii ordinare, cât și organice, fără ca acest lucru să însemne că domeniul ce ar aparține legii ordinare nu ar putea fi modificat ulterior printr-o lege ordinară. În caz contrar, s-ar ajunge la situația de a adăuga la domeniile rezervate legii organice enumerate în mod expres și limitativ prin Constituție. În cauza de față, Curtea constată că ordonanțele criticate reglementează domenii care aparțin legilor ordinare și de aceea au fost aprobate prin legi ordinare. Faptul că actul normativ în cauză modifică o lege adoptată ca lege organică nu înseamnă că reglementează într-un domeniu al legii organice. Având în vedere cele de mai sus, nu se poate reține încălcarea art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție.

Acordarea cu titlu gratuit a unui sediu unui ordin profesional nu este contrar art. 136 alin. (4) din Constituție, fiind, de fapt, o expresie a tezei finale a acestui text constituțional - bunurile proprietate publică pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.

Curtea reține că textele constituționale ale art. 44 privind proprietatea privată, art. 54 alin. (2) privind fidelitatea față de țară, art. 56 alin. (2) privind așezarea justă a sarcinilor fiscale, art. 69 privind mandatul reprezentativ, art. 108 alin. (3) privind actele Guvernului, art. 115 alin. (1), (4) și (5) privind delegarea legislativă, art. 135 privind economia, art. 137 alin. (1) privind sistemul financiar și art. 139 alin. (1) privind impozitele, taxele și alte contribuții nu au pertinență în cauză.

În fine, se constată că Directiva nr. 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale sau Directiva 2006/43/CE din 17 mai 2006 a Parlamentului European și a Consiliului privind auditul statutar al conturilor anuale și al conturilor consolidate, de modificare a directivelor Consiliului 78/660/CEE și 83/349/CEE și de abrogare a Directivei 84/253/CEE a Consiliului nu au incidență în cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. II alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 47/2007

privind reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, excepție ridicată de Armand Gabriel Bobocea în Dosarul nr. 6.678/2/2008 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

2. Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. I pct. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 47/2007

privind reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, precum și a ordonanței în întregul ei,

art. II alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2008

pentru modificarea și completarea

Ordonanței Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, precum și a ordonanței de urgență în întregul ei, art. 3 alin. (1) lit. g) și h), art. 10 alin. (1) și (2), art. 13, art. 19 alin. (1) și (2),

art. 20 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 71/2001

privind organizarea și exercitarea activității de consultanță fiscală, precum și a ordonanței în întregul ei, excepție ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 10 noiembrie 2009.