Decizia nr. 1368/2010

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 și

art. 86 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Societatea Comercială "Sortilemn" - S.A. din Gherla în Dosarul nr. 1.620/33/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție Secția de contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 21 ianuarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1.620/33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 și

art. 86 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Societatea Comercială "Sortilemn" - S.A. din Gherla.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 23 alin. (11) referitoare la prezumția de nevinovăție. Dispozițiile art. 45 și

art. 86 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală lipsesc de substanță prevederile art. 14 și

art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , încălcându-se astfel prevederile art. 53 din Constituție. De asemenea, apare ca evidentă poziția privilegiată deținută de către organul fiscal în cadrul procesului, ceea ce este de natură a încălca dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Avocatul Poporului apreciază că textele criticate nu împiedică părțile interesate de a apela la instanțele judecătorești și de a se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționează, într-o societate democratică, procesul echitabil. În ceea ce privește invocarea prevederilor constituționale referitoare la prezumția de nevinovăție, se arată că această prezumție este consacrată exclusiv pentru ipoteza răspunderii penale, aceasta rezultând din reglementarea constituțională care face referire explicită la "hotărârea judecătorească de condamnare". De asemenea, se arată că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate referitoare la prevederile art. 53 din Legea fundamentală.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 45 și

art. 86 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu următorul conținut:

- Art. 45: Opozabilitatea actului administrativ fiscal

"Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menționată în actul administrativ comunicat, potrivit legii."

- Art. 86 alin. (6): Decizia de impunere

"Decizia de impunere și decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii constituie și înștiințări de plată, de la data comunicării acestora, în condițiile în care se stabilesc sume de plată."

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 23 alin. (11) referitoare la prezumția de nevinovăție și ale art. 53 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Analizând excepția de neconstituționalitate, în legătură cu invocarea încălcării art. 23 alin. (8) din Constituție, Curtea observă că prezumția de nevinovăție cu privire la care statuează acest text constituțional este proprie doar procesului penal, neavând nicio legătură cu cauzele de natură civilă, comercială, fiscală sau de contencios administrativ. Dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituție, invocate ca fiind încălcate, nu pot fi desprinse de contextul lor constituțional. Or, prezumția de nevinovăție este reglementată în legătură cu libertatea individuală a persoanei privind reținerea, arestarea și soluționarea procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală consacră prezumția de nevinovăție, dar exclusiv pentru ipoteza răspunderii penale. Această concluzie rezultă nu numai din termenii reglementării constituționale, făcându-se referire explicită la "hotărârea judecătorească de condamnare", ci și din economia reglementărilor, prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție fiind înscrise în cuprinsul dispozițiilor cu privire la "libertatea individuală".

În ceea ce privește critica potrivit căreia dispozițiile art. 45 și

art. 86 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală lipsesc de substanță prevederile art. 14 și

art. 15 din Legea nr. 554/2004 , încălcându-se astfel prevederile art. 53 din Constituție, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută. Astfel cum a reținut Curtea și în jurisprudența sa, de exemplu prin Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezultă din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că nu ne aflăm în prezența unei chestiuni privind constituționalitatea, această critică neputând fi reținută.

În ceea ce privește existența unei poziții privilegiate deținute de către organul fiscal în cadrul procesului, Curtea constată că instanța de contencios constituțional a statuat, prin

Decizia nr. 1.357 din 27 octombrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 9 decembrie 2009, că în raporturile de drept material fiscal organele fiscale au îndrituirea legală de a emite acte administrative fiscale. Dreptul fiscal și procedura fiscală fac parte din dreptul public, ceea ce înseamnă că subiecții unor atari raporturi nu pot fi egali în drepturi și obligații. Astfel, unul dintre subiectele raportului de drept fiscal, și anume organul fiscal, are o poziție dominantă, fiind înzestrat cu exercițiul puterii de stat, în virtutea căreia are competența legală de a stabili impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat, cât și de a urmări încasarea acestora, astfel încât, în situația în care sumele de bani datorate bugetului nu mai pot fi încasate de la debitorul inițial, printre altele și din motivele prevăzute de textul criticat, să poată urmări și alte persoane decât debitorul care au contribuit efectiv la intrarea acestuia în stare de insolvență.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 și

art. 86 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Societatea Comercială "Sortilemn" - S.A. din Gherla în Dosarul nr. 1.620/33/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 26 octombrie 2010.