Decizia nr. 60/2011

Ion Predescu - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5, art. 10 pct. 1 și 2, art. 19, art. 95 și art. 159 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Brândușa Bârsan în Dosarul nr. 4.768/4/2009 al Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția civilă.

La apelul nominal se prezintă Lenuța Rădulescu și Alexandru Rădulescu, prin avocat Dumitrică Sturzu, lipsind autoarea excepției, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Avocatul prezent susține netemeinicia excepției de neconstituționalitate, invocând jurisprudența Curții Constituționale în acest sens.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că dispozițiile legale criticate instituie norme de procedură a căror reglementare cade în competența legiuitorului.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 15 aprilie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 4.768/4/2009, Judecătoria Sectorului 4 București - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5, art. 10 pct. 1 și 2, art. 19, art. 95 și art. 159 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Brândușa Bârsan într-o cauză civilă având ca obiect rezilierea unui contract de închiriere, evacuare și pretenții.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că dispozițiile care prevăd "competența alternativă" și cele referitoare la clasificarea excepțiilor de "ordine publică" sunt neconstituționale, întrucât produc "adevărate conflicte de competență". Interpretările diferite realizate de instanțele judecătorești împiedică înfăptuirea justiției, conducând la nesfârșite amânări ale judecății și la o durată mult prea lungă a procesului civil.

În ceea ce privește prevederile art. 95 din Codul de procedură civilă, autorul excepției apreciază că acestea sunt neconstituționale, întrucât aplicarea lor este de natură a crea imense prejudicii părților care sunt citate prin publicitate. Astfel, în speță, persoana citată prin această procedură este avocat - persoană publică, iar măsura dispusă de instanță a condus la defăimarea sa în rândul colegilor și a clienților.

Judecătoria Sectorului 4 București - Secția civilă apreciază excepția de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată, considerând mijloacele procedurale puse la îndemâna părților ca reprezentând modalități concrete de îndeplinire a justiției.

În ceea ce privește dispozițiile art. 95 din cod, instanța arată că reclamanții au publicat citația prin care pârâtul este chemat în fața justiției într-un ziar de mare tiraj, fără încuviințarea instanței.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2),

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 5, art. 10 pct. 1 și 2, art. 19, art. 95 și art. 159 din Codul de procedură civilă, care au următorul conținut:

- Art. 5: "Cererea se face la instanța domiciliului pârâtului. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanța reședinței sale din țară, iar dacă nu are nici reședință cunoscută, la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului.";

- Art. 10 pct. 1 și 2: "În afară de instanța domiciliului pârâtului, mai sunt competente următoarele instanțe:

1. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii;

2. în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a unui imobil, în acțiunile în justificare sau în prestațiune tabulară, instanța locului unde se află imobilul.";

- Art. 19: "Părțile pot conveni, prin înscris sau prin declarație verbală în fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 și 16.";

- Art. 95: "Când reclamantul învederează instanței că, deși a făcut tot ce i-a stat în putință, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, președintele instanței va dispune citarea acestuia prin publicitate.

Citarea prin publicitate se face afișându-se citația la ușa instanței. Citația se publică în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai răspândit, în cazurile în care președintele tribunalului sau completului de judecată apreciază că o asemenea măsură este necesară.

Afișarea, precum și publicarea citației în Monitorul Oficial sau într-un ziar mai răspândit se fac cu cel puțin 15 zile înainte de data fixată pentru judecată. În cazurile urgente, președintele tribunalului sau completului de judecată va putea reduce acest termen la 5 zile.

Dacă pârâtul se înfățișează și dovedește că a fost citat prin publicitate cu rea-credință, toate actele de procedură ce au urmat încuviințării acestei citări vor fi anulate, reclamantul putând fi sancționat cu amendă și obligat la despăgubiri, potrivit legii.";

- Art. 159: "Necompetența este de ordine publică:

1. când pricina nu este de competența instanțelor judecătorești;

2. când pricina este de competența unei instanțe de alt grad;

3. când pricina este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Ulterior sesizării Curții Constituționale, a intrat în vigoare

Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care prin art. I pct. 22 a modificat dispozițiile art. 159 din Codul de procedură civilă, care în prezent au următorul cuprins: "Necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică:

1. în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești;

2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad;

3. în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată."

Pe de altă parte, dispozițiile

art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010

prevăd că: "Dispozițiile art. 20, art. 105 alin. 1, art. 129 alin. 5 și 5^1, art. 136, art. 158 alin. 3, art. 159, art. 159^1, art. 281^2a, art. 297 alin. 1, art. 304 pct. 3, art. 312 alin. 6^1, art. 315 alin. 3^1, precum și ale art. 329-330^7 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi."

Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 care consacră accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 26 referitor la viața intimă, familială și privată, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și în art. 124 referitor la înfăptuirea justiției

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 5 din Codul de procedură civilă stabilesc instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze litigiile dintre părți, și anume cea de la domiciliul sau sediul pârâtului. În situația în care pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanța reședinței sale din țară. Astfel, reclamantul are obligația de a adresa cererea de chemare în judecată instanței expres prevăzute, ea fiind sesizată ori de câte ori prin lege nu se prevede competența unei alte instanțe.

Numai în cazul în care pârâtul nu are nicio reședință cunoscută, dispozițiile procedurale prevăd o competență teritorială alternativă, reclamantul putând sesiza instanța de la domiciliul sau de la reședința sa.

În ceea ce privește dispozițiile art. 10 din Codul de procedură civilă, Curtea observă că acestea prevăd dreptul de opțiune al reclamantului în cazurile în care legea prevede competența teritorială alternativă. Acesta este liber să aleagă dintre mai multe instanțe deopotrivă competente, nici pârâtul și nici instanța neputând contesta opțiunea astfel formulată.

Prin urmare, Curtea reține că prevederile criticate reglementează conduita reclamantului în faza preprocesuală, stabilind cadrul și limitele în care acesta poate sesiza instanța cu cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește susținerea conform căreia există o inegalitate de tratament aplicabil, sub acest aspect, părților din proces, Curtea reține că această critică este neîntemeiată, având în vedere că poziția juridică a reclamantului care declanșează procesul este total diferită de cea a pârâtului chemat în judecată prin acțiunea introdusă de reclamant. Mai mult, în condițiile în care însăși legea stabilește instanța competentă și limitele în care reclamantul își poate exercita dreptul de opțiune, Curtea constată că susținerile autorului excepției potrivit cărora dispozițiile criticate ar sta la baza pronunțării unei hotărâri arbitrare nu pot fi primite. Stabilirea prin prevederile legale criticate a competenței teritoriale alternative nu aduce atingere, sub nicio formă, dreptului părților de a beneficia de un proces echitabil și nu afectează imparțialitatea justiției.

Potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, procedura de judecată este prevăzută de lege, astfel încât stabilirea regulilor referitoare la competența teritorială alternativă, precum și la părțile care au dreptul de a alege reprezintă o atribuție exclusivă a legiuitorului.

În fine, referitor la dispozițiile art. 95 din Codul de procedură civilă, care prevăd procedura citării prin publicitate în cazurile strict determinate, Curtea apreciază că, raportat la criticile formulate, excepția de neconstituționalitate cu un atare obiect vizează aspecte de interpretare și aplicare a legii, care pot fi supuse cenzurii exclusive a instanței judecătorești.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5, art. 10 pct. 1 și 2, art. 19, art. 95 și art. 159 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Brândușa Bârsan în Dosarul nr. 4.768/4/2009 al Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 ianuarie 2011.