Decizia nr. 464/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 13 din Legea nr. 193/2000

privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, excepție ridicată de Unicredit Țiriac Bank - S.A. în Dosarul nr. 10.887/212/2009 al Judecătoriei Constanța - Secția civilă.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 11 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 10.887/212/2009, Judecătoria Constanța - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 13 din Legea nr. 193/2000

privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de pârâta Unicredit Țiriac Bank - S.A. într-o cauză în contencios administrativ având ca obiect soluționarea cererii de constatare a unor clauze din contractele de credit supuse controlului, ca fiind abuzive, potrivit

Legii nr. 193/2000 .

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că prevederile de lege criticate sunt neconstituționale, deoarece din interpretarea sistematică logico-juridică a prevederilor

Legii nr. 193/2000

și ale

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, rezultă că atât organul constatator, cât și instanța de judecată constată faptele, dar numai instanța aplică sancțiunea, prin rezoluție înscrisă pe procesul-verbal, iar nu prin hotărâre, așa cum prevede art. 255 coroborat cu art. 261 din Codul de procedură civilă. Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor este un organ de specialitate al administrației publice centrale, subordonat Guvernului, ce coordonează și realizează politica Guvernului în domeniul protecției consumatorilor. Instanțele judecătorești îndeplinesc funcția de a judeca, de a pronunța dreptul într-o situație concretă, justiția fiind unică, imparțială și egală pentru toți. Așadar, instanța, reprezentând puterea judecătorească, completează și finalizează acțiunea de constatare a săvârșirii unei contravenții începute de către Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, reprezentant al puterii executive, și în același timp este competentă să își verifice temeinicia și legalitatea propriei decizii în ceea ce privește aplicarea sancțiunii. Or, separația puterilor în stat presupune "existența unui control reciproc între puterile statului, precum și realizarea unui echilibru de forțe între acestea", așa cum a statuat Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 637/2006 . Prin urmare, prorogarea aplicării sancțiunii contravenționale de către instanță reprezintă încălcarea principiului separației puterilor în stat.

Totodată, hotărârea instanței (judecătorie) care aplică sancțiunea echivalează cu procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției. Însă, în timp ce acest proces-verbal, în temeiul

art. 31 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , poate fi atacat prin plângere la instanța competentă (judecătorie), hotărârea instanței nu poate fi atacată cu recurs, având în vedere dispozițiile art. 2 pct. 3 din Codul de procedură civilă.

Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, fapta contravențională este considerată de natură penală, iar persoana interesată trebuie să se poată adresa cu o plângere împotriva deciziei luate de organul administrativ "tribunalului care conferă toate garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție". Invocă în acest sens, Hotărârea din 21 februarie 1984 pronunțată în Cauza Ozturk contra Germaniei și Hotărârea din 25 august 1987 pronunțată în Cauza Lutz contra Germaniei.

Judecătoria Constanța - Secția civilă consideră că prevederile de lege criticate nu contravin dispozițiilor constituționale invocate, întrucât aplicarea sancțiunii de către instanța de judecată constituie o garanție a legalității acesteia. Este respectat principiul dublului grad de jurisdicție, partea nemulțumită de soluție având la dispoziție calea de atac a recursului.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 13 din Legea nr. 193/2000

privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008, având următorul cuprins: "(1) Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

(2) În caz contrar, instanța va anula procesul-verbal întocmit."

Autorul excepției de neconstituționalitate consideră că aceste prevederi de lege contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) privind separația puterilor în stat, ale art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului și ale art. 21 privind accesul liber la justiție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra prevederilor de lege ce formează obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, prin raportare la aceleași dispoziții din Constituție invocate și în prezenta cauză, prin

Decizia nr. 647 din 11 mai 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 21 iunie 2010.

Cu acel prilej, Curtea a reținut că, fie că este sesizată direct de către consumator, fie prin intermediul procesului-verbal de constatare a faptelor contrare legii întocmit de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor sau de specialiștii autorizați ai organelor administrației publice, instanța judecătorească este unica autoritate care se va pronunța asupra existenței sau inexistenței clauzelor abuzive dintr-un contract.

Curtea a mai reținut că art. 13 din lege, pe lângă răspunderea civilă delictuală pe care o reglementează, prevede și o răspundere contravențională, din moment ce fapta ilicită este sancționată cu amendă contravențională. Curtea a arătat că împrejurarea că actul de sesizare al instanței, care circumscrie cadrul procesual al controlului efectuat de către aceasta, este diferit în funcție de calea aleasă de persoana ce are calitatea de consumator nu impietează cu nimic asupra dreptului la apărare al comerciantului. În fața instanței de judecată, părțile au în egală măsură posibilitatea de a-și exercită garanțiile prevăzute de legea procesual civilă, formulând apărările pe care le consideră pertinente și utile cauzei.

De asemenea, Curtea a constatat că, în procedura reglementată de

art. 14 din Legea nr. 193/2000 , diferendul dintre consumator și comerciant poate parcurge 3 grade de jurisdicție, însă, în cazul art. 13 din aceeași lege, diferendul dintre organul de constatare și comerciant poate parcurge două grade de jurisdicție. Un asemenea tratament juridic nu încalcă art. 21 din Constituție, întrucât acest text constituțional nu impune legiuitorului obligația reglementării accesului la toate gradele de jurisdicție. Astfel cum s-a arătat mai sus, există o diferență specifică între prevederile art. 13 și art. 14 din lege, în sensul că primul text reglementează și o răspundere contravențională, pe lângă răspunderea civilă delictuală comună ambelor texte de lege, ceea ce a și determinat legiuitorul să instituie proceduri de judecată diferite. O atare competență a legiuitorului rezultă, fără tăgadă, din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție.

Întrucât criticile de neconstituționalitate privesc, în esență, aceleași aspecte și având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 13 din Legea nr. 193/2000

privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, excepție ridicată de Unicredit Țiriac Bank - S.A. în Dosarul nr. 10.887/212/2009 al Judecătoriei Constanța - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 12 aprilie 2011.