Decizia nr. 80/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Robert Cătălin Cozieanu în Dosarul nr. 924/63/2011 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.181D/2011.

La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea dispune a se face apelul și în dosarele nr. 1.516D/2011 și nr. 7D/2012, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Fane Ion Boroș în Dosarul nr. 547/122/2011 (2.498/2011) al Curții de Apel București - Secția I penală și de Gheorghe Timofte în Dosarul nr. 13.204/193/2011 al Judecătoriei Botoșani - Secția penală.

La apelul nominal lipsesc autorii excepției, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că în Dosarul nr. 1.516D/2010 autorul excepției Fane Ion Boroș a depus note scrise prin care solicită admiterea excepției.

Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor.

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispozițiile

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu se opune conexării dosarelor.

Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.516D/2011 și nr. 7D/2012 la Dosarul nr. 1.181D/2011, care a fost primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, deoarece prin pct. 3 al dispozitivului

Deciziei nr. 1.470 din 2011

Curtea Constituțională a statuat că excepția nu are legătură cu soluționarea cauzelor care au ca obiect contestații la executare în materie penală.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin deciziile penale nr. 937 și nr. 2.045 din 1 iunie 2011 și 25 octombrie 2011 și Încheierea din 10 noiembrie 2011, pronunțate în dosarele nr. 924/63/2011, nr. 547/122/2011 (2.498/2011) și nr. 13.204/193/2011, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori, Curtea de Apel București - Secția I penală și Judecătoria Botoșani - Secția penală au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală.

Excepția a fost ridicată, în dosarele de mai sus, de Robert Cătălin Cozieanu, Fane Ion Boroș și Gheorghe Timofte în cauze care au avut ca obiect soluționarea unor contestații la executare în fond ori în recurs.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că prevederile legale criticate sunt neconstituționale, deoarece aplică un tratament juridic diferit persoanelor în funcție de momentul apariției legii. Astfel, inculpații trimiși în judecată și judecați pentru o faptă sunt discriminați în raport cu inculpații trimiși în judecată pentru aceeași faptă și pentru care nu s-a dat citire actului de sesizare.

Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Curtea de Apel București - Secția I penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În plus, mai menționează că, deși formal excepția invocată are legătură cu soluționarea cauzei, în speță, contestatarul nu se poate prevala de beneficiul dispozițiilor criticate atât timp cât este vorba de o condamnare la detențiune pe viață pentru care legiuitorul a prevăzut expres că nu beneficiază de această cauză de reducere a limitelor de pedeapsă.

Judecătoria Botoșani - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 320^1 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală - Judecata în cazul recunoașterii vinovăției, introdus prin

art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care la data sesizării Curții Constituționale avea următorul conținut:

"Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

La termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți.

Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.

Dacă pentru soluționarea acțiunii civile se impune administrarea de probe în fața instanței, se va dispune disjungerea acesteia.

În caz de soluționare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispozițiile art. 334 și 340-344 se aplică în mod corespunzător.

Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.

În caz de respingere a cererii, instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun."

Ulterior, ca urmare a pronunțării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, dispozițiile art. 320^1 din Codul de procedură penală au fost modificate prin

art. V cap. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 121/2011

pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 29 decembrie 2011, sens în care alin. 4 și 8 ale art. 320^1 din Codul de procedură penală au următorul cuprins:

"Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

(...)

Instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În acest caz instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun."

Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 15 referitor la Universalitate, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 24 referitor la Dreptul la apărare, precum și dispozițiile art. 9, art. 10 și art. 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 3 lit. a), b) și c) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 1, art. 5, art. 6, art. 13, art. 14, art. 16 și art. 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 4 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

Dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare invocate în dosare în care s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive înainte de apariția noilor prevederi. Astfel, prin

Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă o excepție similară, statuând, de principiu, că hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se corela conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.

Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).

Așa cum s-a arătat mai sus, Constituția statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 320^1 din Codul de procedură penală nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 și art. 15 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispozițiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenția unei pedepse mai ușoare care să impună reducerea sancțiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituție reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 din Codul penal.

Așa fiind, Curtea a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală referitor la judecata în cadrul recunoașterii vinovăției nu are legătură cu soluționarea cauzelor în care a fost invocată, deoarece, așa cum rezultă din denumirea sa marginală, textul are în vedere o judecată aparținând, cu excepția situațiilor tranzitorii, numai fondului și care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Prin urmare, nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivității legii penale mai favorabile. Totodată, nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilității raporturilor juridice, în absența căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.

Din această perspectivă, Curtea a apreciat că excepția de neconstituționalitate ridicată în dosare având ca obiect soluționarea unor contestații la executare, deci a unor dosare în care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, este inadmisibilă, deoarece, potrivit

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești [...] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei".

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față, excepția urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Robert Cătălin Cozieanu în Dosarul nr. 924/63/2011 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori, de Fane Ion Boroș în Dosarul nr. 547/122/2011 (2.498/2011) al Curții de Apel București - Secția I penală și de Gheorghe Timofte în Dosarul nr. 13.204/193/2011 al Judecătoriei Botoșani - Secția penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 2 februarie 2012.