Decizia nr. 269/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 209 alin. 2 lit. a) din Codul penal, excepție ridicată de Mugur Niu Nedelcu și Ioan Nedelcu, prin mandatar Krempels Werner, în Dosarul nr. 41/97/2005 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 469D/2011.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 23 martie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 41/97/2005, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 209 alin. 2 lit. a) din Codul penal, excepție ridicată de Mugur Niu Nedelcu și Ioan Nedelcu, prin mandatar Krempels Werner, în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unei cauze penale în apel în care se fac cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de furt calificat a unor brățări dacice ce fac parte din patrimoniul cultural național.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5), deoarece textul nu este suficient de previzibil, permițându-se incriminarea unor fapte penale referitoare la furtul unor obiecte pentru care nu s-a făcut dovada clară a apartenenței acestora la patrimoniul cultural. Simpla apartenență a unui bun la un sit arheologic nu este de natură a presupune eo ipso că acel bun intră în categoria celor ce fac parte din patrimoniul cultural.

Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 209 alin. 2 lit. a) - Furtul calificat din Codul penal, care au următorul conținut:

"Furtul săvârșit în următoarele împrejurări: [...]

se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează și furtul privind:

a) un bun care face parte din patrimoniul cultural."

Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) - Statul român.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate dispun cu privire la incriminarea furtului de bunuri care fac parte din patrimoniul cultural.

Infracțiunea calificată reprezintă o formă care exprimă o gravitate mai mare, un pericol mai mare, gravitate care poate proveni din urmări, din forma de vinovăție, din împrejurări etc. De asemenea, formele infracțiunii după gravitate reprezintă variante ale aceleiași infracțiuni.

Or, infracțiunea prevăzută de art. 209 alin. 2 lit. a) din Codul penal este o varietate a infracțiunii de furt care conține anumite circumstanțe ce îi conferă un caracter agravant, sens în care legiuitorul, în conformitate cu dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, are deplina libertate de reglementare în această materie prin legi organice, în funcție de imperativul apărării sociale și ținând seama de toate celelalte principii consacrate prin Legea fundamentală.

Referirea pe care textul legal criticat o face la patrimoniul cultural este una precisă și clară, iar persoana interesată își poate modula conduita în funcție de conținutul normativ al textelor de incriminare, având în vedere și dispozițiile

Legii nr. 182/2000

privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 9 decembrie 2008.

Așadar, Curtea constată că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezultă dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens

Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 11 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se rețin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29).

Rezultă că o asemenea reglementare nu este de natură a afecta prevederile constituționale referitoare la România ca stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, iar respectarea Constituției, a supremației și legilor este obligatorie.

Totodată, împrejurarea că un anumit bun face sau nu parte din patrimoniul cultural este o problemă ce excedează competenței Curții Constituționale, întrucât aceasta se pronunță numai asupra contrarietății unei dispoziții cu Legea fundamentală, neputând cenzura o eventuală aplicare a normelor în disonanță cu principiile fundamentale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 209 alin. 2 lit. a) din Codul penal, excepție ridicată de Mugur Niu Nedelcu și Ioan Nedelcu, prin mandatar Krempels Werner, în Dosarul nr. 41/97/2005 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 22 martie 2012.