Decizia nr. 515/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 63^1 din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. L (50) din 4 iunie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, excepție ridicată de Traian Ioan Halip în Dosarul nr. 4.497/285/2011 al Judecătoriei Rădăuți și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.324D/2011.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 1 noiembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 4.497/285/2011, Judecătoria Rădăuți a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 63^1 din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. L (50) din 4 iunie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, excepție ridicată de Traian Ioan Halip în dosarul de mai sus, având ca obiect soluționarea unei cereri de înlocuire a pedepsei amenzii penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 53 referitor la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și dispozițiile art. 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la Limitarea folosirii restrângerii drepturilor și ale art. 1 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție referitor la Interzicerea privării de libertate pentru datorii, deoarece, potrivit Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. L (50) din 4 iunie 2007, pedeapsa ce se dispune de către instanță nu poate fi decât cu executare efectivă, fiind înlăturată posibilitatea aplicării unei pedepse penale cu suspendarea condiționată a executării acesteia.

Judecătoria Rădăuți opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit

art. 30 alin (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 63^1 din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. L (50) din 4 iunie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu denumirea marginală Înlocuirea pedepsei amenzii, care au următorul conținut: "Dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credință de la executarea amenzii, instanța poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită, ținând seama de partea din amendă care a fost achitată."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 53 referitor la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și dispozițiile art. 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la Limitarea folosirii restrângerii drepturilor și ale art. 1 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție referitor la Interzicerea privării de libertate pentru datorii.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării

Deciziei nr. 489 din 2 aprilie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 4 mai 2009, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 63^1 din Codul penal, statuând că dispozițiile legale criticate reglementează cu privire la înlocuirea pedepsei amenzii penale cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită și ținând seama de partea din amendă care a fost achitată. Or, felurile și întinderea pedepselor principale ce pot fi aplicate în materie penală sunt, în virtutea art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, o creație a legiuitorului și este firesc ca acesta să determine nu numai condițiile și sfera de incidență, ci și limitele acestora, care presupune, între altele, și posibilitatea înlocuirii.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia încarcerarea unei persoane condamnate la pedeapsa amenzii penale pe motiv că nu execută sancțiunea ar contraveni dreptului la libertate și siguranță, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, deoarece, dimpotrivă, potrivit art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este permisă privarea licită care are ca bază o condamnare pronunțată de un tribunal competent. De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea pronunțată în Cauza Bamber împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 14 decembrie 1988) s-a statuat că încarcerarea dispusă ca urmare a revocării eliberării condiționate, care se întemeiază pe condamnarea inițială, este justificată o dată pentru totdeauna de această condamnare, constituind, în consecință, o deținere legală în limitele art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție.

Așa fiind, înlocuirea pedepsei amenzii penale dispuse printro hotărâre judecătorească satisface pe deplin exigențele convenționale invocate, existând astfel o adevărată legătură de cauzalitate între privarea de libertate și condamnare.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Distinct de acestea, Curtea mai constată că autorul excepției critică textul din perspectiva interpretării date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. L (50) din 4 iunie 2007, pronunțată cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii. Potrivit acesteia, s-a statuat că art. 63^1 din Codul penal se interpretează în sensul că, în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabilește de instanță nu poate fi decât cu executare efectivă.

Cu privire la această critică, Curtea apreciază că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție este constituțională, întrucât dintr-o simplă analiză a dispozițiilor art. 63^1 din Codul penal rezultă că înlocuirea pedepsei amenzii penale este o facultate a judecătorului - "instanța poate înlocui această pedeapsă" - care se transformă în obligație în momentul constatării existenței relei-credințe a condamnatului - "dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credință de la executarea amenzii".

Prin urmare, odată stabilită sustragerea cu rea-credință de la executarea amenzii, aceasta va fi automat înlocuită cu pedeapsa închisorii, cu executare efectivă. Nici nu ar putea fi valabilă o altă soluție, întrucât eventualele criterii de individualizare țin, în lumina prevederilor art. 72 și următoarele din Codul penal, de fondul cauzei, și nicidecum de aspecte extrinseci acestuia ce pot apărea după condamnare. Așa fiind, în măsura în care s-ar admite o teză contrară, în sensul posibilității aplicării pedepsei închisorii cu suspendarea condiționată, cu suspendarea executării sub supraveghere ori cu executarea la locul de muncă, s-ar încălca principiul autorității de lucru judecat, cu consecința directă a înfrângerii prevederilor constituționale ale art. 124 referitor la Înfăptuirea justiției.

Este foarte adevărat că motivele neexecutării unei amenzi penale pot fi diverse, însă reaua-credință nu poate fi un element care să producă efecte atenuante. În măsura în care condamnatul dorește să se supună condamnării, dar nu o poate face, găsindu-se în imposibilitate de a achita amenda în termenul prevăzut de art. 425 alin. 1 din Codul de procedură penală referitor la punerea în executare a amenzii penale, acesta are la îndemână posibilitatea eșalonării plății ei pe cel mult 2 ani în rate lunare. Așadar, este evident că ceea ce s-a avut în vedere de legiuitor cu prilejul adoptării textului criticat și implicit de instanța supremă cu prilejul pronunțării Deciziei nr. L (50) din 4 iunie 2007 constă în sancționarea relei-credințe, și nu a altor aspecte ce generează neplata amenzii penale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 63^1 din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. L (50) din 4 iunie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, excepție ridicată de Traian Ioan Halip în Dosarul nr. 4.497/285/2011 al Judecătoriei Rădăuți.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 15 mai 2012.