Decizia nr. 125/2013

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 49 alin. (1) și (2) din

Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007 , excepție ridicată de Societatea Comercială Transport Public - S.A. din Bacău în Dosarul nr. 3.926/110/2010 al Tribunalului Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului nr. 1.296D/2012 al Curții Constituționale.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta susține că nu pot fi reținute criticile de neconstituționalitate referitoare la încălcarea principiului neretroactivității, deoarece textele de lege criticate se aplică pentru viitor, de la data intrării în vigoare a legii, și privesc contractele de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local, valabil încheiate. Impunerea unui termen maxim până la care clauzele acestor contracte își produc efectele sau anularea unor clauze referitoare la posibilitatea prelungirii acestora nu echivalează cu retroactivitatea legii, legiuitorul urmărind prin aceste reglementări punerea în acord a legislației interne cu normele europene privind serviciile publice de transport feroviar și rutier de călători. În consecință, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 4 aprilie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 3.926/110/2010, Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 49 alin. (1) și (2) din

Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007 , excepție ridicată de Societatea Comercială Transport Public - S.A. din Bacău, în calitate de intervenientă în interes propriu, într-o cauză prin care Instituția Prefectului - județul Bacău a solicitat anularea hotărârii prin care Consiliului Local al Municipiului Bacău a constatat încetarea contractului de concesiune a serviciului de transport public local de călători încheiat cu autorul excepției.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile de lege criticate tind să desființeze retroactiv anumite raporturi juridice și, mai mult, să modifice arbitrar perioada de valabilitate a unui contract de concesiune încheiat cu autoritatea administrației publice locale în urma câștigării unei licitații publice anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 92/2007 . Anulând inclusiv prevederi ale unor eventuale clauze contractuale contrare acestor dispoziții, legiuitorul a dispus pentru trecut, înțelegând să modifice contracte care și-au produs efectele înainte de intrarea în vigoare a acestei legi și care au intrat deja în circuitul civil.

Față de situația concretă în care se află autorul excepției, acesta precizează că, în considerarea termenului inițial stabilit prin contract la o perioadă de 25 de ani, a făcut investiții importante, de exemplu achiziționarea unei flote de autobuze de ultimă generație, neștiind că autoritatea achizitoare va hotărî desființarea contractului în mod unilateral. Mai susține, în acest sens, că dezideratul de a derula un contract cel puțin pe perioada în care investițiile prestatorului s-ar amortiza este prevăzut cu putere de lege prevalentă față de orice reglementare internă de către Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European și al Consiliului, la pct. (15) din preambul, la art. 4 alin. (4) și art. 8 alin. (2) și alin. (3) coroborat cu teza a doua a alin. (3) din acesta. Regulamentul a intrat în vigoare începând cu data de 3 decembrie 2009 și este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre, având o forță juridică superioară oricărei prevederi legale interne, iar în caz de contrarietate, beneficiind, în temeiul art. 249 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și al art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, de principiul preeminenței dreptului Uniunii Europene. În același sens, este invocat și art. 11 din Constituție, referitor la dreptul internațional și dreptul intern.

Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, întrucât dispozițiile

art. 49 alin. (1) și (2) din Legea nr. 92/2007

încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, referitoare la principiul neretroactivității legii. Potrivit acestui principiu, o lege se aplică numai situațiilor care survin după intrarea ei în vigoare, nu și celor petrecute anterior. Motivația se află în ideea potrivit căreia nimeni nu-și poate stabili conduita după norme ce nu există încă. În plus, regula neretroactivității legii constituie un factor de stabilitate pentru circuitul juridic în condițiile în care raporturile juridice se pot naște, își pot produce efectele juridice ori se pot modifica sau stinge într-o perioadă în care se succed mai multe legi. Față de acest text constituțional, modificarea prevederilor ferme ale unui contract valabil încheiat apare ca fiind complet nejustificată.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul, în punctul său de vedere, arată următoarele:

1. Prin

Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012

referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (2), art. 49 alin. (2), art. 54 și art. 56 din Legea privind amplasarea și autorizarea mijloacelor de publicitate, Curtea Constituțională a statuat că "desființarea unui contract valabil încheiat prin aplicarea imediată a legii noi nu corespunde exigențelor principiului constituțional al neretroactivității", precum și că "a permite unui act normativ să aibă efecte retroactive ar duce la negarea însăși a principiului statului de drept. (...) Deci, chiar și în ipoteza în care legiuitorul ar dori, în mod justificat, să înlăture sau să atenueze unele situații, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicție cu acest principiu constituțional. Consecințele înscrierii principiului neretroactivității în Constituție sunt foarte severe și, probabil, tocmai de aceea soluția aceasta nu se întâlnește în foarte multe țări, dar în același timp ridicarea la rangul de principiu constituțional se justifică prin faptul că asigură în condiții mai bune securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept (...)." Considerente de aceeași natură au fost reținute de Curtea Constituțională și prin

Decizia nr. 62 din 13 iunie 1995 : "potrivit principiului neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție, contractele valabil încheiate sub imperiul unei legi nu pot fi desființate de legea nouă". Având în vedere aceste argumente de principiu, Guvernul apreciază, în primă instanță, că "din examinarea prevederilor finale ale alin. (1) al art. 49 - în situația în care nu s-ar avea în vedere și conținutul celorlalte dispoziții ale

Legii nr. 92/2007

- ar rezultă că prevederile respective apar ca fiind în dezacord cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2)."

2. Pe de altă parte, Guvernul arată că ansamblul prevederilor

Legii nr. 92/2007

promovează principii - printre care și cel al concurenței între operatorii de transport - ce au în vedere criterii obiective și sociale ce trebuie reținute de părțile contractante la momentul încheierii contractului de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local. Aceste criterii sunt într-o dinamică permanentă și urmăresc preponderent interesul public, respectiv nevoile de deplasare a populației, interesele părților contractante trebuind să se subsumeze și să se realizeze în echilibru cu acesta, fără a-l putea afecta.

3. Ținând seama de necesitatea realizării interesului public, respectiv a serviciului public de transport de călători în condiții de concurență, siguranță și confort, inclusiv în noul context legislativ al aderării României la Uniunea Europeană, legiuitorul, prin

Legea nr. 92/2007 , a considerat ca fiind necesară determinarea/stabilirea unor termene maximale, corespunzătoare realizării serviciului public în condiții de concurență, în acord cu specificul activității. Chiar

Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007

, invocat de autorul excepției, conține prevederi în sensul limitării duratei unor contracte privind serviciile publice de transport, astfel că și

Legea nr. 92/2007

cuprinde, la art. 28 alin. (1), dispoziții în acest sens.

4. Referirea cuprinsă în

art. 49 alin. (1) din Legea nr. 92/2007

la contractele de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local "valabil încheiate" are în vedere tocmai termenele maximale stabilite în mod obiectiv de legiuitor, în raport de specificul activității transportului public local, specific care trebuia avut în vedere de către părți la încheierea contractelor și potrivit legii anterioare, respectiv

Ordonanța Guvernului nr. 86/2001

privind serviciile de transport public local de călători. Coroborând acest text cu cel al

art. 28 alin. (1) din Legea nr. 92/2007 , rezultă intenția legiuitorului de a respecta principiul neretroactivității, contractele de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local "valabil încheiate" producându-și efectele potrivit clauzelor contractuale, până la expirarea acestora, iar, pe de altă parte, în măsura în care acestea au fost încheiate pe durate mai mari decât cele necesare realizării serviciului transportului public local, potrivit specificului acestuia, este prevăzută limitarea duratei ulterioare a acestora la termenele maximale determinate prin lege, corespunzător acestui specific. Problema apare la nivelul interpretării și aplicării termenelor maximale vizate, întrucât acestea nu ar putea fi luate în calcul ca începând să curgă anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 92/2007 , ci numai ulterior, de la intrarea în vigoare a acesteia, în măsura în care părțile ar fi stabilit termene (mult/vădit) mai mari decât necesita specificul activității serviciului public de transport local, în aceasta din urmă situație putându-se pune în discuție inclusiv valabilitatea contractului astfel încheiat.

5. În ce privește pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (2) din legea examinată față de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, Guvernul apreciază că nu poate fi reținută, întrucât posibilitatea prelungirii ulterioare a contractului nu constituie o certitudine la data încheierii acestuia, o astfel de posibilitate putând deveni realizabilă, prin acordul părților, în măsura în care este permisă de cadrul legal existent la data expirării termenului inițial.

6. Argumentul privind nerespectarea

Regulamentului (CE) nr. 1.370/2007

al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar și rutier de călători și de abrogare a

Regulamentelor (CEE) nr. 1.191/69

și

nr. 1.107/70

ale Consiliului nu poate fi, de asemenea, reținut, de vreme ce

Legea nr. 92/2007

este adoptată anterior Regulamentului; mai mult, acesta din urmă a intrat în vigoare la data de 3 decembrie 2009. Ca atare, apreciază că nu pot fi reținute nici criticile sub aspectul neconstituționalității dispozițiilor legale prin raportare la prevederile art. 11 și ale art. 148 alin. (2) din Constituție.

7. Implementarea dispozițiilor cuprinse în

Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007

se realizează etapizat, iar asigurarea respectării întocmai a acestora constituie o problemă de punere în aplicare a acestuia, iar nu de neconstituționalitate a

Legii nr. 92/2007 , adoptate anterior adoptării/intrării în vigoare a acestuia. Așa fiind, numai instanțele judecătorești, cu prilejul soluționării cauzelor pe fond, au competența exclusivă de a stabili aplicarea cu prioritate a prevederilor regulamentului menționat. În mod similar, celelalte aspecte invocate de autorul excepției, cum ar fi achiziționarea unei flote de autobuze etc., reprezintă probleme de interpretare/aplicare a legislației în vigoare.

În concluzie, pentru considerentele arătate la pct. 1, Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este parțial întemeiată, prin raportare la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție. Aceasta, însă, doar în măsura în care prevederile art. 49 alin. (1), coroborate cu art. 28 alin. (1) din aceeași lege, privind termenele maximale stabilite de legiuitor corespunzător specificului activității, s-ar interpreta în sensul că aceste termene ar fi considerate ca începând să curgă anterior

Legii nr. 92/2007 , respectiv de la data încheierii (anterioare) a contractelor de delegare a gestiunii, conducând, astfel, inclusiv la posibilitatea desființării unor contracte valabil încheiate prin aplicarea imediată a legii noi.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile

art. 49 alin. (1) și (2) din Legea nr. 92/2007 , cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Măsurile instituite prin actul normativ criticat contravin principiului neretroactivității legii, deoarece se aplică și situațiilor anterioare intrării ei în vigoare. Coroborând dispozițiile art. 49 alin. (1) cu cele ale art. 28 alin. (1) din lege, care stabilesc termenele maximale, rezultă că, prin efectul legii, contractele de atribuire a gestiunii serviciului de transport public încetează la data expirării respectivului termen maximal, și nu la data expirării termenului prevăzut inițial de către părți la încheierea contractului. În acest mod se modifică, în mod retroactiv, clauzele acestor contracte în privința duratei pentru care au fost inițial încheiate.

Tot prin efectul legii se anulează și eventualele clauze ale contractelor de atribuire a gestiunii aflate în derulare, referitoare la posibilitatea prelungirii acestora, prevăzute inițial de către părți la încheierea contractului. Astfel, se modifică, tot în mod retroactiv, clauzele acestor contracte, anulându-se posibilitatea prelungirii lor, în condițiile în care acestea prevedeau, la data încheierii lor, această posibilitate de prelungire, pentru atribuirea serviciului fiind necesară, potrivit prevederilor legale criticate, organizarea unei noi proceduri de atribuire a gestiunii.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 49 alin. (1) și (2) din

Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 19 aprilie 2007, având următorul conținut:

- Art. 49 alin. (1) și (2): "(1) Contractele de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local, valabil încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își produc efectele potrivit clauzelor contractuale, până la expirarea acestora, dar nu mai mult de termenul maxim stabilit prin prezenta lege.

(2) Eventualele clauze ale contractelor de atribuire a gestiunii, referitoare la posibilitatea prelungirii acestora, se anulează; pentru atribuirea serviciului este necesară organizarea unei noi proceduri de atribuire a gestiunii, potrivit prevederilor prezentei legi."

"Termenul maxim stabilit de prezenta lege", la care face referire art. 49 alin. (1), este reglementat de art. 28 alin. (1), astfel: "(1) Durata delegării gestiunii serviciului de transport public local se stabilește prin contracte de delegare a gestiunii de către autoritățile administrației publice locale și trebuie să fie corelată cu durata medie de amortizare a tuturor mijloacelor de transport deținute în proprietate sau în baza unui contract de leasing, dar nu mai mult de:

a) 6 ani pentru transporturile realizate cu autobuze;

b) 10 ani pentru transporturile realizate cu tramvaie, troleibuze și mijloacele de transport pe cablu;

c) 5 ani pentru transportul fluvial;

d) 5 ani pentru transportul în regim de taxi și în regim de închiriere."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 11 - Dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivității legii, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, precum și celor ale art. 148 alin. (2) referitor la principiul priorității de aplicare a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și a celorlalte reglementări europene cu caracter obligatoriu, față de dispozițiile contrare din legile interne și ale art. 148 alin. (4) privind atribuția Parlamentului, Președintelui României, Guvernului și autorității judecătorești de garantare a ducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin. (2). În plus, sunt invocate prevederile pct. 15 din preambulul

Regulamentului (CE) nr. 1.370/2007

al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar și rutier de călători și de abrogare a

Regulamentelor (CEE) nr. 1.191/69

și

nr. 1.107/70

ale Consiliului, precum și ale art. 4 alin. (4) și ale art. 8 alin. (2) și alin. (3) lit. c) din acest Regulament, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 315 din 3 decembrie 2007.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională constată următoarele:

Potrivit susținerilor autorului excepției, dispozițiile art. 49 alin. (1) și (2) din

Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007

sunt neconstituționale prin aceea că limitează la maximum 6 ani (pentru transporturile realizate cu autobuze) durata derulării contractelor de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local, încheiate în urma câștigării unei licitații publice până la data intrării în vigoare a acestei legi și desființează în mod retroactiv termenii și clauzele acelui contract, ale cărui efecte s-au produs anterior intrării în vigoare a legii și care au intrat deja în circuitul civil.

Curtea constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 49 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale

art. 28 alin. (1) din Legea nr. 92/2007 , contractele de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local, valabil încheiate până la data intrării în vigoare a legii, își produc efectele potrivit clauzelor contractuale, până la expirarea acestora, dar nu mai mult de termenul maxim stabilit prin lege - respectiv 6 ani, în cazul autorului excepției -, iar eventualele clauze ale acestor contracte, referitoare la posibilitatea prelungirii lor, se anulează, urmând ca pentru atribuirea acelui serviciu public să fie organizată o nouă procedură de atribuire a gestiunii, potrivit prevederilor legii.

Curtea constată că

Legea nr. 92/2007

reprezintă noua reglementare în materia serviciilor de transport public local, adoptată în contextul aderării României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 și a asumării îndeplinirii de către statul român a obligațiilor ce decurg din dreptul Uniunii Europene. Prin urmare, a fost necesar ca legiuitorul să actualizeze și să adapteze cadrul legislativ intern la specificul reglementărilor europene cu caracter obligatoriu și să transpună în plan național principiile din dreptul Uniunii Europene. Față de reglementările anterioare în materia atribuirii contractelor de gestiune a serviciilor publice,

Legea nr. 92/2007

impune în mod imperativ principiul limitării duratei de derulare a acestor contracte, în considerarea promovării principiului asigurării mediului concurențial și al protejării, totodată, a intereselor destinatarilor finali ai serviciului public respectiv, valori consacrate și ocrotite în legislația Uniunii Europene.

În acest sens, dispozițiile art. 28 alin. (1) din legea examinată circumstanțiază, în funcție de specificul fiecărei activități desfășurate, termenul maxim al contractului de atribuire a gestiunii, astfel: 6 ani pentru transporturile realizate cu autobuze, 10 ani pentru transporturile realizate cu tramvaie, troleibuze și mijloacele de transport pe cablu, 5 ani pentru transportul fluvial și 5 ani pentru transportul în regim de taxi și în regim de închiriere. Curtea constată că aceste termene îndeplinesc condiția rezonabilității, în sensul că sunt suficiente pentru a asigura desfășurarea activității și realizarea planului de afaceri al comerciantului, fiind stabilite circumstanțiat, proporțional cu durata medie de amortizare a tuturor mijloacelor de transport, deținute în proprietate sau în baza unui contract de leasing, dar și în considerarea termenului mediu de uzură fizică a fiecărui tip de autovehicul utilizat în scopul realizării transportului public.

Cu privire la principiul constituțional al neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa (de exemplu, prin

Decizia nr. 291 din 1 iulie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 18 august 2004) că "o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare."

În lumina acestor considerente, Curtea constată că modificarea duratei unui contract de atribuire a gestiunii unui serviciu public, valabil încheiat în condițiile vechii reglementări și aflat în derulare în momentul legiferării unor noi condiții, nu echivalează cu retroactivitatea legii noi. Aceasta deoarece noile prevederi legale nu afectează efectele juridice deja produse sub imperiul vechii legi, ci urmează să se aplice pentru viitor, din momentul intrării în vigoare a noii legi, asupra aceluiași contract, ale cărui efecte juridice se vor produce în continuare, însă cu respectarea noilor condiții. Prin urmare, clauzele acelui contract nu sunt desființate retroactiv, așa cum susține autorul excepției, ci sunt supuse pentru viitor unor reguli imperative intervenite în cursul executării contractului, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi.

De altfel, dispozițiile

art. 49 alin. (1) din Legea nr. 92/2007

întăresc caracterul neretroactiv al legii prin aceea că recunosc efectele juridice produse în temeiul contractelor încheiate sub imperiul legii vechi, cu condiția valabilității lor - facta praeterita -, și prevăd pentru viitor continuarea producerii acestora, cu toate efectele specifice, în limita termenului prevăzut de art. 28 alin. (1), ce urmează a fi calculat de la intrarea în vigoare a legii. Desigur, actul normativ criticat impune condiția valabilității contractului deoarece autonomia de voință a părților contractuale nu este absolută, ci se subordonează întotdeauna prevederilor legii, fiind o expresie a acesteia.

Referitor la critica de neconstituționalitate ce privește anularea clauzelor de prelungire a contractelor de atribuire a gestiunii, Curtea constată că dispozițiile

art. 49 alin. (2) din Legea nr. 92/2007

conțin norme imperative intervenite în cursul executării contractelor, în sensul interzicerii unor astfel de clauze de prelungire, pentru atribuirea serviciului organizându-se o nouă procedură de atribuire a gestiunii, la care respectivul operator de transport se poate înscrie, în condiții egale față de ceilalți competitori de pe piață.

Așadar, Curtea constată că și față de aceste critici de neconstituționalitate formulate cu privire la prevederile

art. 49 alin. (2) din Legea nr. 92/2007

sunt valabile aceleași rațiuni mai sus expuse, pentru care instanța de contencios constituțional a stabilit că prevederile art. 49 alin. (1) din lege nu contravin principiului neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Totodată, Curtea observă că, în ceea ce privește clauza de prelungire a contractelor de atribuire de gestiune, stabilită prin contractele anterioare, este lăsată la latitudinea părților contractante, neputând obliga autoritatea contractantă la prelungirea contractelor. Or, este de esența dreptului public că autoritatea publică poate fi limitată în exercitarea unora dintre atribuțiile sale.

Curtea mai reține că, la fel ca și sub regimul legii vechi -

Ordonanța Guvernului nr. 86/2001

privind serviciile regulate de transport public local de călători, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 1 septembrie 2001, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 284/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 3 iunie 2002 - părțile dispun de aceeași libertate de voință în privința încheierii contractului, cadrul legal fiind, de această dată, mai precis definit, în sensul stabilirii unor marje în limitele cărora părțile își pot manifesta autonomia de voință. Această reglementare în detaliu, aplicată unor situații clar determinate de lege, reflectă, de altfel, caracterul de progres, de eficiență crescută și modernitate pe care orice act normativ trebuie să îl prezinte față de cel anterior lui în aceeași materie, fiind determinat de imperativul adaptării cadrului legislativ la realitățile socio-economice în continuă transformare.

Curtea constată, de asemenea, că opțiunea legiuitorului de a limita durata de derulare a contractelor de atribuire a gestiunii unui serviciu public - în speță, transportul public - reprezintă expresia și transpunerea în planul dreptului infraconstituțional a principiului statuat de art. 135 alin. (1) din Legea fundamentală, conform căruia "economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență" și a obligației prevăzute de art. 135 alin. (2) lit. a) din aceasta, potrivit căreia statul trebuie să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție. Încheierea unor contracte ce vizează gestiunea unui serviciu public pentru o perioadă foarte mare de timp - în speță, 25 de ani -, chiar dacă în urma câștigării unor licitații publice desfășurate în condiții legale, nu este de natură să încurajeze participarea și altor competitori în condiții de egalitate de șanse și nici nu poate să garanteze creșterea calității serviciilor publice respective, în vederea protejării interesului destinatarilor lor. Dimpotrivă, prin stabilirea unui termen lung al valabilității unui asemenea contract, precum și prin includerea unor clauze de posibilă prelungire a acestora, se creează premisele unui stări de monopol a respectivului operator de servicii de transport public în acest domeniu, ceea ce nu corespunde intenției legiuitorului și nici principiilor fundamentale de drept mai sus menționate.

În acest context, Curtea constată că

Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007

al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar și rutier de călători și de abrogare a

Regulamentelor (CEE) nr. 1.191/69

și

nr. 1.107/70

ale Consiliului, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 315 din 3 decembrie 2007, a fost adoptat la o dată ulterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 92/2007 , iar, potrivit art. 12 din acesta, a intrat în vigoare la data de 3 decembrie 2009. Principalele obiective afirmate de

Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007

al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2007 constau, în esență, în garantarea unor servicii de transport de călători sigure, eficiente și de o înaltă calitate prin intermediul concurenței reglementate, transparența și buna funcționare a serviciilor publice de transport călători, precum și eliminarea unor disparități între întreprinderile de transport din diferite state membre care pot da naștere unor denaturări substanțiale ale concurenței. Potrivit pct. 15 din preambul "Contractele pe termen lung pot duce la închiderea pieței pe o perioadă mai lungă decât este necesar, reducând astfel avantajele presiunii exercitate de concurență. Pentru a reduce la minimum denaturarea concurenței, protejând în același timp calitatea serviciilor, contractele de servicii publice ar trebui încheiate pe termen limitat." Posibilitatea prelungirii unor contracte peste termenul maxim de 10 ani, stabilit de art. 4 alin. (3) teza întâi pentru serviciile de transport cu autocarul și cu autobuzul, este prevăzută, ca excepție de la regula stabilită mai sus, la pct. 15 din preambul și la art. 4 alin. (4) din Regulament, cu menționarea, la art. 8, a perioadei de tranziție în care statele membre trebuie să se conformeze treptat dispozițiilor art. 5, referitoare la atribuirea de contracte de servicii publice.

Dispozițiile

art. 49 alin. (1) și (2) din Legea nr. 92/2007 , deși anterioare celor adoptate prin

Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007

al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2007, sunt fundamentate pe aceleași rațiuni evocate și de legiuitorul european, urmărind, ca și acesta, asigurarea calității serviciilor publice prestate de operatori ca urmare a atribuirii unor contracte de gestiune, în condiții de transparență și concurență loială, legiuitorul român încadrându-se, sub aspectul duratei contractelor, în marja de apreciere pe care regulamentul - act juridic cu caracter obligatoriu și aplicare directă - o acordă acestuia.

Constatarea unor eventuale neconcordanțe între legea internă și reglementarea europeană în această materie, și aplicarea, în consecință, a principiului priorității normelor de drept european mai favorabile, reprezintă, prin prisma dispozițiilor art. 148 alin. (2) și (4), coroborate cu art. 126 alin. (1) din Constituție, atributul exclusiv al autorității judecătorești. Instanța judecătorească este singura competentă ca, în exercitarea rolului său de înfăptuire a justiției, să interpreteze ansamblul prevederilor legislative interne și europene incidente speței deduse soluționării și să le aplice în urma evaluării elementelor de fapt specifice cauzei. Totodată, în temeiul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală, legiuitorul este singurul îndrituit să intervină pe plan legislativ dacă sunt constatate neconcordanțe între legea internă și actul normativ de drept european cu caracter obligatoriu.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 49 alin. (1) și (2) din

Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007 , excepție ridicată de Societatea Comercială Transport Public - S.A. din Bacău în Dosarul nr. 3.926/110/2010 al Tribunalului Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 7 martie 2013.