Decizia nr. 349/2013

Augustin Zegrean - președinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000

privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 501/2002 , excepție ridicată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în Dosarul nr. 1.416/33/2012 al Curții de Apel Cluj - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 158D/2013.

La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepției, doamna avocat Kapcza Mikolt Krisztina, cu delegație depusă la dosar, precum și, pentru părțile Anna-Maria Budai, Maria Edita Simon și Emil Simon, domnul avocat Ovidiu Podaru, cu delegație depusă la dosar. Lipsește partea Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că autoarea excepției de neconstituționalitate a depus la dosar o cerere prin care arată că prezenta excepție de neconstituționalitate face obiectul altor două cauze aflate pe rolul Curții Constituționale, respectiv dosarele nr. 259D/2013 și nr. 473D/2013, aflate în stadiul de raport, și solicită conexarea acestora.

Având cuvântul, reprezentantul autoarei excepției susține această cerere.

Reprezentantul părților Anna-Maria Budai, Maria Edita Simon și Emil Simon nu se opune conexării.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea acestei cereri, având în vedere că dosarele nr. 158D/2013, nr. 259D/2013 și nr. 473D/2013 se află în stadii procesuale diferite, iar admiterea cererii de conexare ar amâna în mod nejustificat soluționarea prezentei cauze.

Curtea, deliberând, respinge cererea formulată, în temeiul prevederilor

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, întrucât cererea de conexare vizează dosarul prezent, aflat pe ordinea de zi a ședinței de judecată, cu alte dosare aflate în stadiul de raport, astfel încât, în lipsa identității de stadiu procesual, conexarea acestora este exclusă.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepției de neconstituționalitate, care arată, în esență, că instituirea unui termen de prescripție de 6 luni pentru constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000

privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România restrânge în mod nejustificat dreptul de acces la justiție, în condițiile în care, potrivit dreptului comun, acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă. Se mai arată că măsura legislativă criticată nu respectă condițiile în care se poate restrânge exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți, instituite prin art. 53 din Constituție, fiind impusă printr-o ordonanță de urgență și fără a fi proporțională cu situația care a determinat-o. Arată, în acest sens, că identificarea de către cultele religioase a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între consiliile locale și persoanele fizice, în temeiul

Legii nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, nu putea fi făcută într-un termen atât de scurt.

Pe de altă parte, arată că textul de lege criticat instituie o inegalitate juridică între cultele religioase și persoanele fizice prin reglementarea unui termen de prescripție de 6 luni, atunci când titularul acțiunii în constatarea nulității este o persoană juridică, respectiv unul din cultele religioase din România, în vreme ce pentru persoanele fizice a fost instituit un termen de prescripție de un an a dreptului de acțiune pentru constatarea nulității absolute, reglementat prin

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Se susține că, în acest mod, este încălcat principiul constituțional al egalității în drepturi, dat fiind faptul că, în opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, tratamentul egal în fața justiției privește orice subiect de drept, indiferent dacă este vorba de persoane fizice sau de persoane juridice. Solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.

Având cuvântul, reprezentantul părților Anna-Maria Budai, Maria Edita Simon și Emil Simon formulează, în prealabil, o cerere privind acordarea de cheltuieli de judecată aferente susținerii excepției de neconstituționalitate.

Reprezentantul Ministerului Public se opune admiterii acestei cereri, care nu poate fi formulată în cadrul contenciosului constituțional.

Curtea, deliberând, în temeiul

art. 14 din Legea nr. 47/1992 , respinge cererea formulată de părțile Anna-Maria Budai, Maria Edita Simon și Emil Simon, deoarece regulile de procedură civilă referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată nu sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale, instanța de judecată fiind singura în măsură să aprecieze atât cuantumul integral al cheltuielilor de judecată, cât și repartizarea lor.

Pe fondul excepției de neconstituționalitate, reprezentantul părților Anna-Maria Budai, Maria Edita Simon și Emil Simon solicită respingerea ca neîntemeiată a acesteia. Astfel, în ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 53 din Constituție, arată că, în sensul acestei dispoziții constituționale, termenul de "lege" se referă și la actele normative asimilabile acesteia, ce includ ordonanțele de urgență, cu atât mai mult cu cât, prin ipoteză, restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți se poate face doar în situații excepționale, când doar Guvernul poate reacționa prompt, astfel încât interpretarea termenului de "lege" în sensul lui restrâns, de act juridic al Parlamentului, ar lăsa textul constituțional fără aplicare. Se mai arată că textul de lege criticat reprezintă o aplicare a principiului securității raporturilor juridice civile, fiind impusă, în concordanță cu dispozițiile art. 53 alin. (2) din Constituție, pentru apărarea drepturilor persoanelor fizice care au dobândit cu bună-credință aceleași imobile, ce fac obiect de reglementare a actului normativ criticat.

În ceea ce privește invocarea art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, se arată că, potrivit acestui text constituțional, ordonanțele de urgență nu pot afecta drepturile constituționale în substanța lor, interdicția nefiind aplicabilă, în opinia sa, în ceea ce privește regimul procesual al acestor drepturi. Prin urmare, nefiind afectată însăși substanța dreptului de acces la justiție, în cauză nu se poate reține nici încălcarea art. 21 din Constituție.

Referitor la invocarea principiului constituțional al egalității în drepturi, se arată că acesta nu este aplicabil persoanelor juridice, iar în ceea ce privește termenul scurt, de 6 luni, pe care cultele religioase din România l-ar fi avut la dispoziție pentru constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 , spre deosebire de termenul de un an instituit în mod similar de

Legea nr. 10/2001 , arată că, în realitate, cultele religioase au avut la dispoziție un interval de timp mult mai lung pentru a solicita restituirea imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv de la intrarea în vigoare a actului normativ care instituia acest drept, și anume

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 , și până la intrarea în vigoare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 184/2002 , în temeiul căreia a fost instituit termenul de prescripție criticat în prezenta cauză.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens

deciziile Curții Constituționale nr. 101 din 22 februarie 2005 , nr. 287 din 7 iunie 2005 și nr. 663 din 8 decembrie 2005. Se mai arată că imprescriptibilitatea unor drepturi nu este un principiu constituțional, astfel încât legiuitorul poate deroga de la această regulă consacrată în dreptul comun.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 437/R/2013 din 13 februarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1.416/33/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000

privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 501/2002 , excepție ridicată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia într-o cauză având ca obiect soluționarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil cu destinația de locuință.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că, potrivit dreptului comun, acțiunea în constatarea nulității absolute este o acțiune imprescriptibilă, sancțiunea nulității absolute intervenind în cazul unui act juridic încheiat cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale legii. În aceste condiții, în opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, limitarea termenului de prescripție a acțiunii în constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000

este neconstituțională, contravenind principiului liberului acces la justiție, deoarece restrângerea exercițiului acestui drept nu este nici rezonabilă, nici proporțională cu situația care a determinato. Arată, în acest sens, că restrângerea exercițiului oricărui drept fundamental se poate face doar prin lege, iar nu printr-o ordonanță de urgență, potrivit dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție.

Pe de altă parte, se susține că textul de lege criticat contravine principiului constituțional al egalității în drepturi, deoarece unor situații juridice similare le este aplicat un regim juridic diferit, în opinia autoarei excepției de neconstituționalitate nefiind justificată instituirea, prin

art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 , criticat în prezenta cauză, a unui termen de prescripție de 6 luni, atunci când titularul acțiunii este o persoană juridică, și anume unul din cultele religioase din România, în vreme ce, pentru persoanele fizice,

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 instituia un termen de prescripție de un an a dreptului de acțiune pentru constatarea nulității absolute.

Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă își exprimă opinia în sensul că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, textul de lege criticat fiind în contradicție cu prevederile art. 16,

art. 21 și 53 din Constituție. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002

a introdus un termen de prescripție de 6 luni pentru exercitarea unor acțiuni având ca obiect constatarea nulității absolute, acțiuni care, în lipsa acestui termen, potrivit dreptului comun, respectiv

art. 2 din Decretul nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctivă, ar fi fost imprescriptibile. Constituția permite legiuitorului să aducă limitări accesului liber la justiție, atât timp cât acestea sunt rezonabile și firești pentru buna desfășurare a actului de justiție, adică atât timp cât vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate de stat și scopul vizat de acesta, condiții care nu sunt îndeplinite de actul normativ criticat, termenul de prescripție ce limitează accesul la justiție nefiind rezonabil raportat la scopul vizat, și anume buna desfășurare a actului de justiție. Pe de altă parte, în opinia instanței de judecată, autoarea excepției de neconstituționalitate nu avea posibilitatea de a inventaria bunurile preluate abuziv de stat și de a identifica toate cărțile funciare, colective și individuale, nou-deschise în urma vânzărilor cu privire la aceste imobile. De asemenea, se mai arată că pentru persoane juridice aflate în situații juridice identice, respectiv ale căror bunuri au fost preluate abuziv de stat și înstrăinate chiriașilor, se prevăd termene diferite de prescripție prin dispozițiile

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 , republicată, fiind aplicat, în acest fel, un tratament juridic diferențiat, fără o justificare obiectivă și rezonabilă.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudența Curții Constituționale în materie, respectiv

deciziile nr. 542 din 7 decembrie 2004 , nr. 101 din 22 februarie 2005, nr. 262 din 12 mai 2005 și nr. 1.148 din 13 septembrie 2011, prin care s-a statuat, în esență, că textul de lege criticat stabilește un termen special, derogatoriu de la dreptul comun, pentru prescripția acțiunii în constatarea nulității absolute, reglementare ce nu este de natură să încalce principiul egalității în drepturi, ci, dimpotrivă, soluția legiuitorului este în concordanță cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Mai mult, invocă cele statuate în mod constant în jurisprudența Curții Constituționale (spre exemplu,

deciziile nr. 74 din 13 iulie 1994

sau nr. 1.499 din 15 noiembrie 2011) referitoare la aplicarea principiului egalității în drepturi, potrivit cărora egalitatea în drepturi a cetățenilor nu înseamnă uniformitate, iar violarea acestui principiu există numai atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite; pe de altă parte, s-a mai statuat că drepturile fundamentale prevăzute de Constituție se aplică cetățenilor, iar în ceea ce privește persoanele juridice, numai în măsura în care, printr-o anumită reglementare privind aceste persoane, sunt afectate indirect drepturile fundamentale ale cetățenilor.

Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. În acest sens, arată că prevederile

art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002

au fost abrogate în mod expres prin dispozițiile

art. VI cuprins în titlul II din Legea nr. 247/2005 , astfel încât, în temeiul

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, textul de lege criticat nemaifiind în vigoare.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl reprezintă prevederile

art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000

privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 501/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 18 decembrie 2002, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 48/2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 25 martie 2004. În realitate, obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 .

Deși prevederile

art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002

sunt în mod expres abrogate prin

art. VI cuprins în titlul II din Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, Curtea Constituțională urmează să se pronunțe asupra prevederilor legale criticate, dat fiind faptul că acestea continuă să își producă efectele juridice în cauza dedusă judecății, astfel încât, în acord cu propria sa jurisprudență ( Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), prin care s-a decis că "sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare", Curtea urmează a se pronunța pe fondul prezentei excepții de neconstituționalitate.

Textul de lege criticat are următorul cuprins: "(4) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Pentru soluționarea acestor cauze instanțele judecătorești competente vor avea în vedere dispozițiile

art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001 , cu modificările și completările ulterioare."

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiție, art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 115 alin. (6) privind domeniul ordonanțelor de urgență.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

I. În privința criticilor de neconstituționalitate extrinsecă

Autoarea excepției de neconstituționalitate invocă încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituția revizuită în 2003, referitoare la interdicția afectării, printr-o ordonanță de urgență, a drepturilor, libertăților și îndatoririlor prevăzute prin Constituție, arătând că, potrivit acestui text constituțional, restrângerea exercițiului oricărui drept fundamental se poate face doar prin lege, iar nu printr-o ordonanță de urgență.

Curtea constată că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002

a fost emisă de Guvern sub imperiul regimului constituțional guvernat de Constituția din 1991, în forma sa nerevizuită, astfel încât controlul de constituționalitate al condițiilor de formă ale acestui act normativ trebuie raportat la prevederile constituționale corespunzătoare, în vigoare la momentul emiterii ordonanței de urgență criticate, moment care este anterior revizuirii și republicării Constituției în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor și o nouă numerotare a textelor. Astfel, soluția de reglementare cuprinsă în fostul art. 114 alin. (1)-(5) - Delegarea legislativă din Constituția nerevizuită se regăsește în art. 115 alin. (1)-(8) - Delegarea legislativă, după revizuirea și republicarea Constituției în 2003.

Autoarea excepției de neconstituționalitate invocă încălcarea unei condiții de formă a ordonanței de urgență, cuprinsă în art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, referitoare la neafectarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor constituționale, interdicție care nu era instituită însă, anterior revizuirii Legii fundamentale, în fostul art. 114 alin. (1)-(5) din Constituție. Prin urmare, la data emiterii ordonanței de urgență criticate, Guvernul nu era ținut de interdicția expresă, de rang constituțional, a reglementării, printr-o ordonanță de urgență, a unor măsuri de natură să afecteze drepturi, libertăți sau îndatoriri prevăzute prin Legea fundamentală, astfel încât susținerile autoarei excepției sunt fără obiect.

II. În privința criticilor de neconstituționalitate intrinsecă

1. O primă critică de neconstituționalitate intrinsecă a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 184/2002

se referă la încălcarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, autorul excepției invocând, în esență, o deosebire de regim juridic al nulității absolute a unui act juridic de înstrăinare a imobilelor ce au intrat sub incidența legilor speciale de reparație, edictate în beneficiul persoanelor deposedate abuziv de stat, în funcție de titularul dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute, și anume un cult religios recunoscut în România, pe de o parte, și persoanele fizice, pe de altă parte, ambele îndreptățite la restituirea imobilelor.

În privința acestor susțineri, Curtea reține că principiul egalității în drepturi a cetățenilor, prevăzut de art. 16 din Constituție, nu este aplicabil și persoanelor juridice în mod direct, ci numai în măsura în care, prin intermediul persoanei juridice, cetățenii își exercită un drept sau o libertate constituțională, cum este, în prezenta cauză, libertatea credinței religioase, exercitată prin intermediul unui cult religios (a se vedea, în acest sens,

Decizia Curții Constituționale nr. 35 din 2 aprilie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996).

Însă, față de obiectul actului normativ criticat în prezenta cauză, respectiv măsuri pentru accelerarea aplicării

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, Curtea reține că analizarea respectării exigențelor constituționale ce privesc asigurarea unei egale protecții în fața legii a drepturilor garantate constituțional nu poate fi raportată la libertatea credințelor religioase, protejată prin art. 29 din Constituție, ci are în vedere dreptul de proprietate aparținând unei persoane juridice, centru de cult sau centru eparhial, astfel cum acestea sunt definite prin

art. 1 alin. (8) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 , respectiv instituția, cu sediul în România, care coordonează toate unitățile locale ale unui cult religios sau care are jurisdicție asupra unui număr de unități locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a țării, în speța de față Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia.

Din această perspectivă, Curtea reține că principiul constituțional al egalității în drepturi nu are incidență în cauză, deoarece acesta are în vedere asigurarea unei protecții egale în fața legii a drepturilor cetățenilor, ipoteza normativă a acestui text constituțional excluzând compararea drepturilor aparținând persoanelor fizice cu cele ale persoanelor juridice.

În subsidiar, în prezenta cauză, Curtea reține că respectarea principiului egalității în drepturi nu are semnificația reflectării în norma juridică a unei depline uniformități a situațiilor sociale, ci, dimpotrivă, diversitatea situațiilor sociale poate fi corijată de legiuitor în mod proporțional, pentru a le aduce la un numitor comun.

Astfel, legiuitorul are dreptul suveran de a stabili sfera bunurilor pentru care stabilește măsurile reparatorii, precum și întinderea și modalitățile de acordare a acestora, iar reglementarea diferită a termenului în care poate fi constatată nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a fost justificată de situația juridică diferită a bunurilor imobile, la momentul restituirii, respectiv dacă ele se mai aflau în proprietatea statului sau au fost înstrăinate de acesta.

Din acest punct de vedere, Curtea reține că reglementarea diferită a termenelor în care poate fi invocată nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor supuse restituirii a urmărit asigurarea unui echilibru între interesele persoanelor îndreptățite la restituire, pe de o parte, și cele ale persoanelor care au dobândit cu bună-credință aceleași imobile, în temeiul

Legii nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995. Prevederea legală criticată este, din această perspectivă, în acord cu dispozițiile art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituție, potrivit căreia "Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular". Astfel, scopul legitim al legiuitorului, constând în asigurarea securității circuitului civil, în privința bunurilor legal dobândite, justifică o reglementare diferită de dreptul comun a termenului în care poate fi invocată nulitatea absolută.

De altfel, nu se poate susține că este discriminatorie stabilirea unui termen de 6 luni pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a bunurilor imobile supuse restituirii către cultele religioase din România, spre deosebire de termenul de un an pe care îl aveau la dispoziție persoanele fizice îndreptățite la restituire, în temeiul

Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005. Astfel, de la intrarea în vigoare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000

și până la emiterea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 184/2002 , cultele religioase au avut la dispoziție un termen prin ipoteză mai lung în care puteau invoca nulitatea absolută, spre deosebire de termenul de un an instituit ab initio de

Legea nr. 10/2001

pentru persoanele fizice.

2. Autoarea excepției de neconstituționalitate mai susține că limitarea termenului de prescripție a unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui act juridic contravine dispozițiilor art. 21 din Constituție, deoarece restrânge în mod nejustificat accesul liber la justiție al titularilor dreptului la acțiune, respectiv cultele religioase din România.

Curtea reține că accesul liber la justiție nu este un drept absolut, ci este susceptibil de anumite limitări sau condiționări, de natură a permite valorificarea în bune condiții a dreptului vizat. Astfel, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 400 din 5 octombrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.012 din 3 noiembrie 2004, sau

Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007).

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia accesul liber la justiție nu este un drept absolut, el putând fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție. Mai mult, s-a arătat în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, limitările ce pot fi aduse acestui drept sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea (a se vedea, în acest sens, hotărârile din 21 februarie 1975, 28 mai 1985, 21 mai 2001 sau 30 mai 2013, pronunțate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 38, Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 56, Z și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 93, respectiv Nataliya Mikhaylenko împotriva Ucrainei, paragraful 31).

În prezenta cauză, Curtea reține că principiul accesului liber la justiție a fost respectat prin instituirea dreptului de a sesiza instanța cu o acțiune în constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare al

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 , în temeiul art. 6 alin. (2) din acest act normativ. Ulterior,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 , actul normativ criticat în prezenta cauză, a limitat la 6 luni exercițiul dreptului la acțiune pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 , însă acest lucru nu îndreptățește partea interesată să susțină că nu a beneficiat de acces la justiție, pe care l-a putut exercita în cadrul termenului legal instituit.

Astfel, Curtea reține că instituirea unui termen de prescripție a dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute nu are semnificația unei restrângeri a exercițiului dreptului de acces la justiție. În acord cu jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, însuși conținutul juridic al dreptului de acces la justiție include și posibilitatea stabilirii de către legiuitor, în condițiile legii, a unor limitări, cum sunt termenele de prescripție, fără ca prin aceasta să fie adusă vreo îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, să se asigure condițiile pentru valorificarea sa în concordanță cu exigențele statului de drept, consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituție, între care se află și aceea a respectării principiului securității raporturilor juridice. Așadar, măsura legislativă este adecvată și necesară pentru îndeplinirea scopului urmărit de legiuitor, și anume asigurarea unui echilibru între interesele persoanelor îndreptățite la restituire, pe de o parte, și cele ale persoanelor care au dobândit cu bună-credință aceleași imobile, în temeiul legii.

Pentru aceste considerente, având în vedere că nu a fost constatată încălcarea niciunui drept fundamental, Curtea nu va proceda la analiza respectării condițiilor cuprinse în art. 53 din Constituție, referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, astfel încât constată că această prevedere constituțională nu este incidentă în cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în Dosarul nr. 1.416/33/2012 al Curții de Apel Cluj - Secția I civilă și constată că dispozițiile art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000

privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 501/2002 , sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Cluj - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 septembrie 2013.