Decizia nr. 376/2013

Augustin Zegrean - președinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Mihai Aramă în Dosarul nr. 1.189/57/2011 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 170D/2013.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 246D/2013, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu de instanța de judecată în Dosarul nr. 56.069/299/2012 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

La apelul nominal se prezintă personal partea Florin Anghel și se constată lipsa celorlalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor.

Partea prezentă nu se opune conexării celor două dosare.

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispozițiile

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, solicită conexarea dosarelor.

Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , dispune conexarea Dosarului nr. 246D/2013 la Dosarul nr. 170D/2013, care a fost primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul părții prezente care menționează că nu știe motivul pentru care se află în fața Curții Constituționale.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, deoarece procedura simplificată constituie o vocație pe care o au inculpații și nicidecum un drept fundamental.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 1 martie 2013 și 14 martie 2013, pronunțate în dosarele nr. 1.189/57/2011 și nr. 56.069/299/2012, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală și pentru cauze cu minori și Judecătoria Sectorului 1 București au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Excepția a fost ridicată, în dosarele de mai sus, de Mihai Aramă și din oficiu de Judecătoria Sectorului 1 București, în cauze având ca obiect soluționarea unor cauze penale la fond în care se fac cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de

art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 , art. 46 alin. 2, art. 42 alin. 2, art. 43 alin. 1 și

art. 44 alin. 2 din Legea nr. 161/2003

și respectiv, cu privire la săvârșirea a două infracțiuni de furt calificat și a două infracțiuni de tâlhărie.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul Mihai Aramă susține că prevederile art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, deoarece absența divizibilității recunoașterii vinovăției pune inculpatul, trimis în judecată pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, în situația de a nu putea beneficia de dispozițiile referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă pentru faptele a căror săvârșire o recunoaște. În acest mod este încălcat dreptul constituțional la judecarea cauzei într-un termen rezonabil a infracțiunilor astfel recunoscute.

Totodată, Judecătoria Sectorului 1 București, în calitate de autor al excepției, susține că prevederile contestate condiționează aplicarea procedurii de recunoașterea tuturor faptelor din rechizitoriu și astfel se creează un dezechilibru între apărare și acuzare, ajungându-se la situația paradoxală în care aplicarea dispozițiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală să depindă de modul în care procurorul de caz administrează dosarul.

Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că dispozițiile legale criticate nu afectează prezumția de nevinovăție. În ce privește critica referitoare la înfrângerea dreptului la un proces echitabil, instanța consideră că excepția este întemeiată, deoarece, în situația în care între infracțiunile pentru care inculpatul este trimis în judecată nu există indivizibilitate, atunci ar trebui să existe posibilitatea de opțiune pentru divizibilitatea recunoașterii, caz în care ar fi posibilă disjungerea cu privire la faptele ce vor putea fi judecate după procedura de drept comun.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece legiuitorul, contrar susținerilor autorului excepției, admite posibilitatea recunoașterii numai a uneia sau a unora dintre faptele ce fac obiectul rechizitoriului, cu consecința aplicării reducerii de pedeapsă numai pentru acestea. Ceea ce legiuitorul interzice este recunoașterea parțială în cazurile în care fapta penală este, prin natura sa, indivizibilă; este cazul situațiilor de indivizibilitate prevăzute de art. 33 din Codul de procedură penală - când la săvârșirea unei infracțiuni au participat mai multe persoane; când două sau mai multe infracțiune au fost săvârșite prin același act; în cazul infracțiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune. Totodată face trimitere la jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, sens în care, făcând trimitere la jurisprudența în materie a Curții Constituționale, a arătat că legiuitorul oferă inculpatului o procedură alternativă, cu caracter facultativ și nu obligatoriu. În aceste condiții, inculpatul este liber să formuleze cererea privind aplicarea acestei proceduri iar instanța de judecată poate respinge cererea, dacă constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală - Judecata în cazul recunoașterii vinovăției, introdus prin

art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul conținut: "Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată."

Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție și art. 24 referitor la Dreptul la apărare, precum și dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la Dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că răspunsul la criticile formulate a fost deseori dat în jurisprudența sa. Astfel, cu prilejul pronunțării

Deciziei nr. 988 din 22 noiembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2013, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320^1 alin. 2 și 7 din Codul de procedură penală și a statuat că aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun, care presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate toate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului.

Această procedură nu este însă un drept fundamental și inculpatul este liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanța de judecată, în condițiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, poate respinge cererea.

Prin urmare, ținând seama de efectele unei astfel de proceduri și de considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Curtea a constatat că limitele înlăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea formulată au în vedere criterii obiective și rezonabile, întrucât, indiferent că ne aflăm în fața unei recunoașteri totale sau parțiale a vinovăției, ceea ce prevalează constă în existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a vinovăției este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției.

De altfel, posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaștere a vinovăției și de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și o garantare a aplicării prezumției de nevinovăție, deoarece judecătorul cauzei nu poate fi ținut de acceptarea vinovăției de către inculpat, el fiind ținut de obligația de a se asigura că persoana respectivă a recunoscut, liber și sincer, că este autorul faptelor și de a verifica realitatea acestora.

Totodată, prin

Decizia nr. 978 din 22 noiembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Curtea Constituțională a statuat că aspectele legate de identificarea faptei și vinovăția autorului așa cum au fost reglementate în textul criticat nu neagă celelalte judecăți referitoare la aplicarea pedepsei și la individualizarea ei, judecătorul putând dispune condamnarea inculpatului cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și cu reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Astfel, potrivit art. 72 din Codul penal, la stabilirea și la aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a aceluiași cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Totodată, dintr-o analiză comparativă a beneficiului reducerii de pedeapsă ca urmare a aplicării procedurii simplificate, pe de o parte, și a beneficiului aplicării eventualelor efecte ale circumstanțelor atenuante potrivit dreptului comun, pe de altă parte, Curtea a observat că în cea de-a doua situație pedeapsa închisorii se poate reduce nu cu o treime, ci cu mai mult. Astfel, la un minim special de 10 ani pedeapsa poate coborî până la 3 ani, la un minim special de 5 ani pedeapsa poate coborî până la 1 an, iar la un minim special de 3 ani pedeapsa poate coborî până la 3 luni. Prin urmare, în măsura în care instanța apreciază că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt insuficiente pentru a stabili că fapta există, că aceasta constituie infracțiune și că a fost săvârșită de inculpat, atunci poate respinge cererea formulată, urmând a judeca cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, inclusiv cele legate de vinovăția inculpatului.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Distinct de acestea, Curtea mai constată faptul că în prezenta cauză autorii excepției sunt nemulțumiți de împrejurarea că textul contestat condiționează aplicarea procedurii simplificate de recunoașterea tuturor faptelor din rechizitoriu, situație care este de natură a afecta drepturile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, la dreptul la apărare și la prezumția de nevinovăție. O asemenea critică nu poate fi primită, deoarece, per a contrario, în măsura în care ar fi corectă, ar legitima procedura de judecată obișnuită ca fiind una ce înfrânge drepturile de mai sus. Altfel spus, faptul că judecătorul respinge cererea de judecare potrivit procedurii simplificate nu echivalează cu o încălcare a prezumției de nevinovăție referitoare la una ori la mai multe din faptele reținute în actul de inculpare și care nu au fost recunoscute de inculpat. Dimpotrivă, procedura obișnuită oferă toate garanțiile necesare desfășurării unui proces echitabil cu respectarea deplină a dreptului la apărare și, așa cum s-a arătat mai sus, este, din perspectiva individualizării pedepsei, mai favorabilă în comparație cu procedura specială.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mihai Aramă în Dosarul nr. 1.189/57/2011 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția penală și pentru cauze cu minori și din oficiu de instanța de judecată în Dosarul nr. 56.069/299/2012 al Judecătoriei Sectorului 1 București și constată că dispozițiile art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Alba Iulia - Secția penală și pentru cauze cu minori și Judecătoriei Sectorului 1 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 septembrie 2013.