Decizia nr. 600/2015

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Judecătoria Sectorului 6 București - Secția penală, din oficiu, în Dosarul nr. 12.865/303/2014, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 325D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată și menținerea jurisprudenței Curții Constituționale. Se arată că în prezenta cauză nu sunt invocate motive noi de neconstituționalitate față de cele care au făcut deja obiectul controlului prin

deciziile Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014

și nr. 484 din 23 iunie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Sentința penală nr. 29 din 30 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 12.865/303/2014, Judecătoria Sectorului 6 București - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cauze penale referitoare la săvârșirea unei infracțiuni de furt calificat.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală acordă relevanță situației de fapt stabilite de către procuror prin rechizitoriu, în defavoarea situației de fapt stabilite de către instanța de judecată prin hotărârea pronunțată în urma efectuării cercetării judecătorești în mod nemijlocit. Se susține că textul criticat prevede un regim juridic diferit pentru categorii de persoane aflate în situații juridice similare, respectiv pentru diferite categorii de inculpați trimiși în judecată prin rechizitoriu, care recunosc săvârșirea faptelor de care sunt acuzați. Se arată că, din felul în care prevederile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt formulate, rezultă că reducerea limitelor de pedeapsă, cu o treime, în cazul pedepsei cu închisoarea, și cu o pătrime, în cazul pedepsei amenzii, poate fi aplicată numai dacă instanța de judecată, în urma cercetării judecătorești, reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de inculpat. Așadar, inculpatul de bună-credință, care recunoaște faptele de care este acuzat într-o modalitate care este reținută și de către instanța judecătorească, în urma cercetării judecătorești, nu va beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă, conform art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, dacă recunoașterea sa nu este în acord cu situația de fapt reținută în rechizitoriu. Se susține că, pentru aceste motive, condiționarea aplicării reducerii limitelor de pedeapsă de concordanța dintre faptele reținute de instanța de judecată și cele arătate prin rechizitoriu este de natură a încălca prevederile art. 16 din Constituție.

6. În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

7. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

8. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

9. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime."

10. Se susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi.

11. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că asupra constituționalității prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală s-a pronunțat prin

Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015, prin care a reținut că procedura simplificată de judecată în cazul recunoașterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispozițiile art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968 - introduse prin

Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010 -, cu titlu de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului.

12. Prin decizia anterior arătată, Curtea a reținut că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoașterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiții, printre care se numără și recunoașterea în totalitate a faptelor reținute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoașterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătorești, așa cum este reglementată aceasta de dispozițiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanța poate respinge, în baza unor criterii obiective și rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoașterea învinuirii este totală sau parțială, ceea ce prevalează este existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a învinuirii, chiar și integrală, este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției inculpatului cu privire la faptele reținute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-și recunoaște vinovăția și cu privire la fapte pe care nu le-a săvârșit, posibilitatea instanței de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absența convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanța are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar și în condițiile unei recunoașteri totale a faptelor reținute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei și consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

13. În același sens sunt și

Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 25 aprilie 2013, și

Decizia nr. 409 din 8 octombrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 noiembrie 2013, prin care Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968, față de critici similare.

14. De asemenea, Curtea a constatat, prin

Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015 , că nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 16 din Constituție, întrucât, potrivit jurisprudenței Curții, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002,

Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, și

Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015).

15. Distinct de cele arătate, Curtea reține că instanța are obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și cu privire la persoana inculpatului. Astfel, în situația în care instanța reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat, va judeca potrivit procedurii simplificate, dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiții prevăzute de lege, iar dacă instanța reține o situație de fapt diferită de cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat, va soluționa cauza potrivit dreptului comun, care oferă cadrul procesual în care poate lămuri toate împrejurările. În același sens, Curtea constată că recunoașterea învinuirii se face în raport cu faptele reținute în rechizitoriu, și nu cu constatările, viitoare la momentul întocmirii rechizitoriului, ale instanței de judecată. De altfel, actul prin care se prezintă învinuirea este rechizitoriul și nu hotărârea pronunțată de instanță.

16. Prin urmare, tratamentul juridic diferențiat instituit între inculpații care recunosc totalitatea faptelor reținute în rechizitoriu și în privința cărora instanța reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către aceștia și cei în privința cărora, deși recunosc totalitatea faptelor reținute în rechizitoriu, instanța nu reține situația de fapt descrisă în actul de sesizare este justificat de principiul aflării adevărului, prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală, conform căruia "organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului", neputându-se vorbi de existența unei discriminări. De altfel, așa cum a fost precizat mai sus, reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiții, potrivit politicii sale penale.

17. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Sectorului 6 București - Secția penală, din oficiu, în Dosarul nr. 12.865/303/2014 și constată că dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 6 București - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința din data de 1 octombrie 2015.