Decizia nr. 634/2015

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 40 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, excepție ridicată de Gabriel Ulianov în Dosarul nr. 83/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 815D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autorul excepției a comunicat la dosar note scrise prin care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, iar partea Consiliul Superior al Magistraturii a depus un punct de vedere în care apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că prevederile criticate au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, prin

Decizia nr. 518 din 31 mai 2007

Curtea Constituțională reținând că acestea constituie o transpunere a dispozițiilor constituționale ale art. 133 alin. (7). În aceste condiții pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 9 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 83/1/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 40 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor. Excepția a fost ridicată de Gabriel Ulianov într-o cauză având ca obiect contestația formulată de acesta, în temeiul

art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 , pe rolul instanței supreme, cu privire la Hotărârea plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.118 din 16 octombrie 2014 prin care s-a respins contestația formulată de acesta împotriva Hotărârii secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 384 din 4 iunie 2014 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva raportului de evaluare a activității profesionale a autorului excepției.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul arată că pentru garantarea accesului oricărei persoane la justiție trebuie să existe posibilitatea ca aceasta să se adreseze unei "instanțe judecătorești", noțiune care nu poate fi raportată decât la titlul III, capitolul VI, secțiunea I din Constituție. Chiar dacă dispozițiile

art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004

conferă plenului Consiliului Superior al Magistraturii titlul de "instanță de judecată", astfel cum s-a reținut în jurisprudența recentă a Curții Constituționale, respectiv

Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, acesta nu constituie o instanță de judecată în sensul Constituției. Totodată, limitarea căilor de atac la plenul Consiliului Superior al Magistraturii constituie o îngrădire a liberului acces la justiție în sensul Legii fundamentale și al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Invocă

Decizia Curții nr. 391 din 17 aprilie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 14 mai 2007, în care se face referire la

Decizia instanței de contencios constituțional nr. 148 din 16 aprilie 2003

privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, în care Curtea a statuat, referindu-se la atribuția Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum este stabilită în art. 134 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia acesta "îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică", că această dispoziție constituțională nu poate interzice accesul liber la justiție al persoanei judecate de această "instanță extrajudiciară." În continuare face referire la

Decizia nr. 518 din 31 mai 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 15 august 2007, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004

și s-a constatat că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii funcționează ca instanță de judecată îndeplinind cele trei cerințe, de a fi stabilit de lege, de a fi independent și de a fi imparțial, însă arată că cele statuate de Curte prin această din urmă decizie sunt în contrast cu cele reținute de către aceeași instanță de contencios constituțional prin

Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 . Or, având în vedere raportarea în timp a celor două decizii, se poate trage concluzia că jurisprudența Curții Constituționale s-a schimbat în această privință și, raportat la dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (1) și (2), ale art. 124 alin. (2) și ale art. 126 alin. (1), cât și pentru a satisface rigorile art. 6 din Convenție, normele instituite prin

art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004

sunt neconstituționale. Așa încât, chiar dacă dispozițiile art. 133 alin. (7) din Constituție prevăd că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive și irevocabile, cu excepția celor prevăzute la art. 134 alin. (2), dispozițiile dintr-o lege sau ordonanță în vigoare sunt neconstituționale dacă sunt în dezacord cu cel puțin un articol din Constituție, indiferent de compatibilitatea lor cu alte norme constituționale.

6. Cât privește încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 124 alin. (2), autorul arată că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, ceea ce implică existența unui singur fel de instanțe de judecată, reglementate de Constituție, la care cetățenii să aibă acces pentru apărarea drepturilor și intereselor lor legitime. Orice normă legală care creează o altă instanță, în afara celor reglementate de titlul III, capitolul VI, secțiunea I din Constituție, a cărei activitate jurisdicțională se situează la același nivel sau pe un alt nivel paralel cu acestea, apare ca fiind neconstituțională. Egalitatea justiției presupune, printre altele, egalitatea drepturilor în fața instanței și a accesului la procedurile jurisdicționale. Or, prin chiar jurisprudența Curții Constituționale, respectiv

Decizia nr. 391 din 17 aprilie 2007 , s-a consfințit diferența de tratament între persoanele ale căror drepturi sunt analizate de instanțele judecătorești care fac parte din autoritatea judecătorească și persoanele ale căror litigii sunt "judecate" de plenul Consiliului Superior al Magistraturii, soluția de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate, întrucât Curtea Constituțională nu a fost legal sesizată, așa cum prevăd dispozițiile constituționale ale art. 146 lit. d) și dispozițiile

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , de o instanță judecătorească, fiind argumentul cel mai bun în acest sens. Arată că, și în prezenta speță, plenul Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 , invocată de autor.

7. Un alt argument în susținerea neconstituționalității prevederilor de lege criticate, ce rezultă din notele scrise depuse la dosar de către autor, este acela că în procedura reglementată de

art. 40 din Legea nr. 303/2004

nu se prevede faptul că ministrul de justiție nu are drept de vot, în comparație cu dispozițiile constituționale ale art. 134 alin. (2). Așadar, interpretând per a contrario cele două texte legale, rezultă că, din plenul Consiliului Superior al Magistraturii, constituit potrivit

art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 , poate face parte ministrul justiției, fapt de natură a demonstra că plenul Consiliului Superior al Magistraturii nu este o instanță de judecată în sensul normelor constituționale și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

8. Totodată, calificarea hotărârii plenului Consiliului Superior al Magistraturii ca având "caracter jurisdicțional" este dată de dispozițiile

art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 , criticate, iar nu de dispozițiile constituționale ale art. 133 alin. (7). În lipsa prevederilor de lege criticate, hotărârea plenului Consiliului Superior al Magistraturii pronunțată în contestația la raportul de evaluare a activității profesionale a magistraților s-ar circumscrie unui act administrativ supus controlului judecătoresc (după cum se arată chiar în

Decizia nr. 518 din 31 mai 2007 ) sau, după caz, ar constitui o hotărâre privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, potrivit dispozițiilor

art. 29 alin. (5) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii.

9. Un alt aspect invocat de către autor este acela referitor la contradicția dintre prevederile de lege criticate și dispozițiile constituționale ale art. 124 alin. (2) potrivit cărora justiția este imparțială. Arată că, în procedura contestației privind calificativul acordat la evaluarea activității profesionale a judecătorilor, respectiv procurorilor, potrivit

art. 40 din Legea nr. 303/2004 , aceasta se analizează, inițial, de secția pentru judecători, respectiv procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Ulterior, potrivit aceluiași articol, hotărârile secțiilor pot fi atacate la plenul Consiliului Superior al Magistraturii, însă din plen fac parte și judecătorii, respectiv procurorii care s-au pronunțat deja în cadrul secției. Or, este evident că procurorii, respectiv judecătorii care s-au pronunțat deja nu vor fi imparțiali în cadrul soluționării contestației de către plen. Instanța de judecată trebuie să analizeze liber, fără opinii preformate în cadrul procedurii, contestația dedusă judecății, cu atât mai mult în cazul concret al contestației împotriva calificativului obținut la evaluarea activității profesionale, în care nu mai pot fi procurate alte probe decât cele în baza cărora secția pentru judecători, respectiv procurori a analizat deja contestația. Așadar, situația este aceea a soluționării unei căi de atac împotriva propriei hotărâri.

10. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

11. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise, respectiv punctele de vedere depuse la dosar de către părți, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 40 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora "Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de judecată, sunt definitive și irevocabile".

15. Autorul excepției susține că prevederile de lege criticate contravin atât dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (1) privind liberul acces la justiție și alin. (2) potrivit căruia nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți și art. 126 alin. (1) referitor la instanțele judecătorești, cât și prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile

art. 40 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 303/2004

au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, exercitat din perspectiva unor critici similare cu cele invocate în prezenta cauză. Astfel, prin

Decizia nr. 518 din 31 mai 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 15 august 2007, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 40 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 303/2004 , reiterând, în esență, considerentele

Deciziei nr. 433 din 21 octombrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.267 din 29 decembrie 2004.

17. În motivarea soluției sale, Curtea a reținut că, prin calificarea hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii ca fiind definitive și irevocabile, art. 133 alin. (7) din Constituție are în vedere hotărârile cu caracter jurisdicțional care, numai acestea, pot avea, prin natura lor, însușirea de a fi "definitive și irevocabile", iar nu și alte hotărâri, cu caracter administrativ, emise de Consiliul Superior al Magistraturii. Asemenea hotărâri sunt cele pronunțate de plenul Consiliului Superior al Magistraturii în conformitate cu prevederile

art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 , ca instanță de judecată, având în competență soluționarea contestațiilor formulate de magistrați împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii. Alte hotărâri, cum sunt cele prevăzute de

art. 36 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 , prin care plenul Consiliului Superior al Magistraturii dispune măsuri privind cariera magistraților, nu intră sub incidența prevederilor art. 133 alin. (7) din Constituția României, întrucât, nefiind hotărâri cu caracter jurisdicțional, nu pot fi "definitive și irevocabile". Aceste hotărâri sunt prin natura lor acte juridice cu caracter administrativ, supuse controlului judecătoresc.

18. În ceea ce privește accesul liber la justiție și, implicit, dreptul la un proces echitabil, Curtea a admis, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că dreptul la un tribunal nu este absolut și este compatibil cu limitări implicite, statele contractante dispunând, în această materie, de o anumită marjă de apreciere (Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunțată în Cauza Le Compte, Van Leuven și DeMeyere contra Belgiei, sau Hotărârea din 15 februarie 2000, pronunțată în Cauza Garcia Manibardo contra Spaniei). Însă garantarea unui proces echitabil, așa cum prevede art. 6 paragraful 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, implică în mod necesar ca tribunalul să fie stabilit de lege, independent și imparțial.

19. Cât privește prima cerință, și anume ca organul de jurisdicție să fie organizat în conformitate cu voința legiuitorului, Curtea a constatat că plenul Consiliului Superior al Magistraturii funcționează ca instanță de judecată în temeiul legii, dispozițiile legale criticate respectând exigența menționată nu numai sub aspectul existenței înseși a tribunalului, ci și sub aspectul compoziției formațiunii învestite cu judecarea litigiului. A doua și a treia condiție impuse tribunalului în vederea garantării procesului echitabil sunt cele referitoare la independența și imparțialitatea organului de jurisdicție. Or, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituție, "Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției", în realizarea acestei competențe consacrate prin Legea fundamentală, el îndeplinind atribuțiile stabilite prin lege. Factorii ce asigură independența și imparțialitatea acestui organ de jurisdicție îi constituie modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului și inamovibilitatea membrilor în cursul mandatului, precum și existența unei protecții adecvate împotriva presiunilor exterioare.

20. Așadar, prin decizia precitată, Curtea a stabilit că hotărârile pronunțate de plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în soluționarea contestațiilor formulate de judecători și procurori împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, sunt hotărâri cu caracter jurisdicțional, doar acestea având însușirea de a fi definitive și irevocabile, potrivit art. 133 alin. (7) din Constituție. Potrivit aceleiași decizii, celelalte hotărâri prin care plenul Consiliului Superior al Magistraturii dispune eliberarea din funcție a judecătorilor stagiari și a procurorilor stagiari, transferul magistraților, suspendarea din funcție a magistraților și alte măsuri privind cariera magistraților nu intră sub incidența prevederilor art. 133 alin. (7) din Constituția României, întrucât, nefiind hotărâri cu caracter jurisdicțional, nu pot fi "definitive și irevocabile", așadar aceste hotărâri, fiind prin natura lor acte juridice cu caracter administrativ, sunt supuse controlului judecătoresc, în temeiul art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.

21. Curtea reține că, în prezenta cauză, critica de neconstituționalitate a autorului excepției privește faptul că dispozițiile

art. 40 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 303/2004 , care stabilește că "hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de judecată, sunt definitive și irevocabile", conferă plenului Consiliului Superior al Magistraturii titlul de "instanță de judecată", în dezacord cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (1) și, totodată, limitează căile de atac cu privire la hotărârile plenului Consiliului în această materie, constituind o îngrădire a liberului acces la justiție în sensul Legii fundamentale și al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Un alt aspect invocat de către autor este acela referitor la contradicția dintre prevederile de lege criticate și dispozițiile constituționale ale art. 124 alin. (2) potrivit cărora justiția este imparțială, din perspectiva lipsei de imparțialitate a membrilor plenului Consiliului.

22. Distinct față de considerentele

Deciziei nr. 518 din 31 mai 2007 , precitată, cu privire la primele două aspecte invocate de către autor, Curtea reține că prin

deciziile nr. 80 din 16 februarie 2014

asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României, paragraful 392, și nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituției României, Curtea a repus în discuție ceea ce a constatat prin

Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003

privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, respectiv faptul că dispozițiile alin. (7) al art. 133 din Legea fundamentală care prevede că "Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive și irevocabile, cu excepția celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2)", se află într-un raport antinomic cu prevederile art. 21 alin (1) din Constituție, interzicerea recursului la justiție, cu privire la astfel de hotărâri, fiind contrară principiului stabilit de art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în virtutea căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, un asemenea proces fiind exclus în afara unei instanțe care să garanteze efectiv independența judecătorului.

23. Așadar, caracterul definitiv și irevocabil al hotărârilor jurisdicționale pronunțate de plenul Consiliului în soluționarea contestațiilor formulate de judecători și procurori împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii în soluționarea contestațiilor privind raportul de evaluare profesională al magistraților reprezintă o transpunere în legislația infraconstituțională a dispozițiilor art. 133 alin. (7) din Legea fundamentală, aspect asupra căruia Curtea a apreciat ca fiind oportun să se revină prin revizuirea Constituției.

24. În acest context însă Curtea observă că, încă din anul 2005, odată cu republicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, a

Legii nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, la art. 29 alin. (7) s-a prevăzut că hotărârile plenului privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor pot fi atacate cu recurs, de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

25. De asemenea, Curtea reține că prin

deciziile nr. 634 din 26 iunie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 22 august 2007, nr. 485 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 10 iunie 2010, și nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010, a statuat că "partea interesată are posibilitatea de a formula recurs [contestație] la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la hotărârea pronunțată de plenul Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor și de a beneficia pe tot parcursul acestei proceduri de toate garanțiile necesare asigurării unui proces echitabil", stabilind astfel, pe cale jurisprudențială, un standard mai ridicat de protecție decât cel conferit prin dispozițiile constituționale ale art. 133 alin. (7). De asemenea, prin deciziile precitate, în privința hotărârilor cu privire la cariera magistraților, Curtea Constituțională a stabilit că existența unei singure căi de atac satisface exigențele Legii fundamentale.

26. Totodată, Curtea reține că, potrivit unei soluții de principiu și de unificare a practicii judiciare adoptate de plenul judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședința din 3 mai 2007 și menținută în ședința din 20 mai 2013, "Hotărârile adoptate de plenul Consiliului Superior al Magistraturii privind raportul de evaluare a activității profesionale a unui judecător țin de cariera și drepturile magistratului și pot fi atacate cu recurs [contestație] de orice persoană interesată la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul

art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 , republicată. Având în vedere

Decizia Curții Constituționale nr. 433/2004

s-a considerat că dispozițiile

art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 , precum și dispozițiile art. 133 alin. (7) din Constituție, republicată vizează doar hotărârile cu caracter jurisdicțional adoptate de plenul Consiliului Superior al Magistraturii care, prin natura lor, pot avea însușirea de a fi definitive și irevocabile, iar nu și alte hotărâri cu caracter administrativ emise de plenul Consiliului Superior al Magistraturii. O altă interpretare ar avea drept consecință încălcarea principiului constituțional al accesului la justiție statuat prin art. 21 din Constituție, republicată."

27. Așadar, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, a instanței supreme și, în temeiul

art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 , hotărârile cu privire la cariera magistraților, deci cele date de plenul Consiliului în soluționarea contestațiilor formulate de judecători și procurori împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii în soluționarea contestațiilor formulate cu privire la raportul de evaluare profesională, pot fi contestate direct la instanța supremă, Secția de contencios administrativ și fiscal, de către orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare. Contestația se judecă în complet format din trei judecători și, totodată, contestația suspendă executarea hotărârii plenului Consiliului Superior al Magistraturii, iar hotărârea instanței supreme prin care se soluționează contestația este definitivă, potrivit alin. (8) și (9) ale

art. 29 din Legea nr. 317/2004 .

28. Prin urmare, Curtea constată că exigențele dreptului la un proces echitabil, prin asigurarea unei căi efective de atac la o instanță judecătorească, consacrate prin art. 21 alin. (3) din Constituție și prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sunt îndeplinite prin reglementarea "contestației", prevăzută la

art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 , care este o veritabilă și efectivă cale de atac împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera procurorilor și judecătorilor.

29. Având în vedere cele arătate, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor precitate sunt aplicabile și în prezenta cauză, criticile de neconstituționalitate invocate de către autor urmând a fi respinse ca neîntemeiate.

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gabriel Ulianov în Dosarul nr. 83/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 40 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 octombrie 2015.