Decizia nr. 690/2015

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ana Clinci în Dosarul nr. 52.565/301/2013 al Judecătoriei Sectorului 3 București - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 731D/2015.

2. La apelul nominal se prezintă avocat Marius Cosmin Mitran, având delegație de substituire a apărătorului Marius Victor Iorga, cu delegație pentru asistență juridică obligatorie din partea Baroului București. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul apărătorului, care depune concluzii scrise, întrucât nu are vechimea necesară pentru a susține concluzii orale în fața Curții Constituționale. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Arată că autoarea excepției are calitatea de parte vătămată într-un proces penal având ca obiect infracțiunea de vătămare corporală din culpă, iar, din actele cauzei, rezultă că, pentru vindecare, aceasta a necesitat 40-45 de zile de îngrijiri medicale. Noile dispoziții penale care sancționează fapta de vătămare corporală din culpă se regăsesc în art. 196 alin. (1) din Codul penal care are în vedere producerea unor vătămări corporale ce au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile. Deși infracțiunea de vătămare corporală din culpă a preluat aceleași elemente constitutive ale infracțiunii prevăzute în Codul penal anterior, se condiționează întrunirea lor de alte trei elemente alternative, și anume subiectul activ al infracțiunii să se afle sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Având în vedere faptul că niciunul dintre aceste din urmă elemente nu este prezent în cauza în care a fost invocată excepția, soluția care se preconizează a se pronunța este achitarea, așa încât instanța penală este obligată să lase nesoluționată acțiunea civilă. Arată că o dispoziție similară se afla și în vechiul Cod de procedură penală, instanța penală lăsând nesoluționată acțiunea civilă când pronunța achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b), respectiv fapta nu e prevăzută de legea penală. Reține că acest aspect este invocat de către autoarea excepției de neconstituționalitate, însă apreciază că este neîntemeiat, întrucât soluția legislativă criticată este justificată de faptul că nu mai există infracțiunea ca temei al obligării la repararea prejudiciului, singurul temei fiind acela al răspunderii civile delictuale care poate fi valorificată exclusiv printr-o acțiune în fața instanței civile, conform principiului potrivit căruia oricine provoacă un prejudiciu este obligat să-l repare. Așa încât instanța penală nu este competentă să soluționeze acțiunea civilă, atâta vreme cât nu se mai poate pronunța cu privire la vinovăția inculpatului.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 24 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 52.565/301/2013, Judecătoria Sectorului 3 București - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Ana Clinci într-o cauză penală având ca obiect infracțiunea de vătămare corporală din culpă.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, autoarea excepției, având calitatea de parte civilă în procesul penal, apreciază că lăsarea nesoluționată a acțiunii civile în caz de achitare sau de încetare a procesului penal încalcă dreptul la un proces echitabil. De asemenea arată că, în nenumărate rânduri, Curtea Constituțională a statuat că soluționarea acțiunii civile alăturate celei penale respectă exigențele textelor constituționale și este în deplină concordanță cu dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, în acest sens, face referire la

Decizia Curții nr. 30 din 1 februarie 2001 . Arată că, în mod similar, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. I din 23 februarie 2004, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii. De asemenea, autoarea face referire și la hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 2 octombrie 2008 și 22 ianuarie 2009, pronunțate în cauzele Atanasova împotriva Bulgariei și Dinchev împotriva Bulgariei, prin care s-a statuat că nesoluționarea laturii civile în cazul prescripției răspunderii penale încalcă dreptul de acces la justiție al părții civile atunci când se datorează în întregime încetinelii cu care autoritățile au lucrat cazul, indiferent de posibilitatea de a introduce sau nu o acțiune civilă separată. Autoarea apreciază că un act de clemență al puterii legislative prin care, din considerente de politică penală a statului, este înlăturată răspunderea penală, nu ar putea constitui un temei pentru nesoluționarea pretențiilor civile, nesocotind astfel dreptul persoanei vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni de a obține, în cadrul aceluiași proces, într-un termen rezonabil, repararea pagubei suferite.

6. Judecătoria Sectorului 3 București - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece, în cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, "fapta nu este prevăzută de legea penală", iar instanța penală, constatând incidența acestei situații, nu va mai proceda la o judecată a cauzei, spre deosebire de situațiile la care Curtea Constituțională face referire prin

Decizia nr. 30 din 1 februarie 2001 , și anume în caz de achitare pentru incidența cazului prevăzut la art. 10 lit. b1) din Codul penal din 1969 ori pentru existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipsește vreunul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, situații în care instanța de judecată procedează la efectuarea cercetării judecătorești, soluționând totodată și pretențiile civile ale cauzei. Or, în cazul de față, instanța penală, constatând că fapta nu este prevăzută de legea penală, nu va mai proceda la o efectuare a cercetării judecătorești privind latura penală a cauzei, pronunțând o soluție de achitare. Sesizarea instanței civile, în această ipoteză, de către partea civilă nu poate constitui un caz de încălcare a dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (3), judecata efectuându-se de către o instanță independentă și imparțială, neaducându-se atingere termenului rezonabil.

7. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise ale autoarei excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiect al excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală. Analizând criticile de neconstituționalitate și având în vedere cauza în care a fost invocată excepția, Curtea apreciază că obiectul excepției îl constituie dispozițiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din același act normativ. Dispozițiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală au următorul conținut: "În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), g), i) și j), precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă." Dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală prevăd că "Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...] b) fapta nu este prevăzută de legea penală [...]".

11. Autoarea excepției susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (3) care consacră dreptul la un proces echitabil și art. 20 privind tratatele internaționale privind drepturile omului, prin raportare la dispozițiile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, având în vedere cadrul procesual în care a fost invocată excepția, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 12, a constatat că, la data de 1 februarie 2014, potrivit art. 250 coroborat cu

art. 246 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal, Codul penal din 1969 a fost abrogat. Noile dispoziții penale care sancționează faptele de vătămare corporală din culpă se regăsesc în art. 196 din Codul penal, sens în care alin. (1) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, iar alin. (2) și (3) au în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. În ce privește infracțiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din Codul penal, legiuitorul a înțeles să o incrimineze, asemenea vechii reglementări, prin stabilirea în conținutul său a laturii subiective sub forma culpei, precum și a laturii obiective în ceea ce privește urmarea imediată care constă în producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Cu toate acestea, infracțiunea prevăzută de art. 196 alin. (1), deși a preluat aceleași elemente constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 184 alin. (1) și (3) din Codul penal din 1969 (adică existența culpei, precum și vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr maxim de îngrijiri medicale - în prezent 90 de zile), condiționează întrunirea lor de alte trei elemente alternative, și anume subiectul activ al infracțiunii să se afle sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Cu alte cuvinte, producerea unui accident de circulație soldat cu vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile nu mai este infracțiune dacă conducătorul auto nu se află sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe psihoactive. În acest context devin aplicabile dispozițiile art. 4 - "Aplicarea legii penale de dezincriminare" - din Codul penal potrivit cărora legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Potrivit

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării structurii infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii. Prin aceeași decizie, Curtea a constatat că, deși o astfel de faptă nu mai constituie infracțiune, persoana vătămată se poate îndrepta împotriva autorului său urmând procedurile civile, situație posibilă și sub tărâmul reglementării anterioare dacă persoana vătămată nu se constituia parte civilă în procesul penal pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite.

13. În aceste condiții, Curtea reține că, în prezenta speță, instanța, hotărând asupra învinuirii aduse inculpatului, luând în considerare cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală - fapta nu este prevăzută de legea penală, în temeiul art. 396 alin. (5) din același cod, nu poate pronunța decât o soluție de achitare a inculpatului.

14. În continuare, Curtea reține că, potrivit normelor procesual penale ale art. 25 alin. (5), criticate de autoare, în caz de achitare a inculpatului, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, ca o consecință a caracterului accesoriu al acțiunii civile în procesul penal, partea civilă păstrând liberul acces la instanța civilă. Așadar, în ceea ce privește soluționarea sa, soarta acțiunii civile depinde de aceea a acțiunii penale, iar, în situația în care procesul penal a luat sfârșit, singura cale rămasă persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă în procesul penal, este acțiunea exercitată în fața instanței civile.

15. Curtea reține, totodată, că, anterior, art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală din 1968, prevedea, în mod similar, că "instanța penală nu soluționează acțiunea civilă când pronunță achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b) [fapta nu e prevăzută de legea penală] ori când pronunță încetarea procesului penal pentru vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) și j), precum și în caz de retragere a plângerii prealabile". Așa încât, neexistând posibilitatea exercitării acțiunii penale datorită intervenției vreunui impediment din cele prevăzute la art. 10 lit. b), f) și j) din Codul de procedură penală din 1968, acțiunea civilă nu poate fi rezolvată, lipsind cadrul legal în acest sens. De asemenea, în cazul în care nu există o faptă prevăzută de legea penală, instanța penală fiind incompetentă de a judeca conflictul de drept adus în fața sa, legea a considerat că acțiunea civilă nu poate fi adusă la instanța penală și deci această instanță nu poate soluționa această acțiune. În felul acesta s-a evitat stânjenirea activității instanțelor penale de sarcina de a soluționa acțiunea civilă introdusă la aceste instanțe și s-a asigurat soluționarea la timp și în mod corect a cauzelor penale aflate pe rolul lor.

16. Curtea reține tendința noului Cod de procedură penală de a acorda prioritate soluționării, în cadrul procesului penal, a acțiunii penale și de a lăsa nesoluționată acțiunea civilă ori de a trimite acțiunea civilă la instanța civilă, pentru soluționare - art. 25 alin. (5) și (6) și art. 26 din Codul de procedură penală. Reglementând aceste dispoziții legale, care sunt de natură să contribuie la soluționarea cu celeritate a cauzelor penale, legiuitorul nu trebuie să neglijeze nici interesul legitim al părților civile de a obține repararea într-un termen cât mai scurt a prejudiciilor produse prin infracțiuni.

17. Condiția soluționării într-un termen rezonabil a procesului penal este una destul de generală, iar nesoluționarea acțiunii civile de către instanța penală, în caz de achitare a inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, și trimiterea ei către instanța civilă, cu reluarea procesului civil, ar putea duce la depășirea duratei rezonabile de soluționare a acțiunii civile determinate de săvârșirea infracțiunii.

18. Însă, Curtea constată că, deși instanța penală care pronunță o soluție de achitare, întrucât fapta (cauzatoare de prejudicii) nu este prevăzută de legea penală, lasă nesoluționată acțiunea civilă, noul Cod de procedură penală reglementează suficiente garanții pentru partea civilă din procesul penal care să înlesnească repararea, pe calea acțiunii exercitate în fața instanței civile, în mod just și integral și într-un termen rezonabil a pagubei cauzate prin fapta ilicită a inculpatului, astfel încât dreptul la un proces echitabil al acesteia să fie respectat.

19. Astfel, Curtea reține că, potrivit normelor procesual penale ale art. 28 alin. (1) teza a doua, instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite (în același sens fiind și art. 1365 din Codul civil). Aceasta reprezintă o deplasare a concepției noului cod de la teoria unității culpelor penală și civilă la teoria dualității acestor culpe. În aceste condiții, instanța civilă va putea constata existența unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanța penală nu a constatat existența unei culpe penale a acestuia.

20. De asemenea, legiuitorul a prevăzut în art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală că persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă stabilind că probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile. Așadar, pentru că probele administrate în cursul procesului penal sunt utile pentru aflarea adevărului cu privire la fapta civilă delictuală comisă de inculpat, ele pot fi folosite în fața instanței civile.

21. Totodată, Curtea reține, ca o altă garanție a reparării prejudiciului creat prin fapta ilicită, că, potrivit art. 397 alin. (5) teza întâi din Codul de procedură penală, în cazul în care, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (5), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, măsurile asigurătorii [privind reparațiile civile] se mențin.

22. Și, de asemenea, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (8) din același cod, cheltuielile cu taxa de timbru și timbru judiciar aferente acțiunii civile exercitate la instanța civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente sunt eliminate, acestea stabilind că acțiunea civilă având ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții responsabile civilmente, exercitată la instanța civilă, este scutită de taxă de timbru. De altfel, cu privire la acest aspect, prin

Decizia nr. 387 din 27 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 27 iulie 2015, Curtea, admițând excepția de neconstituționalitate, a constatat că dispozițiile

art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013

privind taxele judiciare de timbru sunt constituționale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând dintr-o cauză penală în condițiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârșirii acesteia, era prevăzută ca infracțiune.

23. În fine, Curtea reține că repararea, pe calea acțiunii exercitate în fața instanței civile, a pagubei cauzate prin fapta ilicită a inculpatului, așadar soluționarea de către instanța specializată în acest domeniu a litigiului de natură civilă determină o protecție sporită a dreptului la un proces echitabil al părții civile din procesul penal. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ana Clinci în Dosarul nr. 52.565/301/2013 al Judecătoriei Sectorului 3 București - Secția penală și constată că dispozițiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din același act normativ sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 București - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 20 octombrie 2015.