Decizia nr. 28/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 din Codul de procedură penală, excepție ridicată, din oficiu, de către judecătorul de drepturi și libertăți, în Dosarul nr. 2.801/2/2015 (1.677/2015) al Curții de Apel București - Secția I penală, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.018D/2015.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 17 decembrie 2015, în prezența reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu prevederile art. 57 și

art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 19 ianuarie 2016, când, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, a amânat pronunțarea pentru 20 ianuarie 2016, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 21 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.801/2/2015 (1.677/2015), Curtea de Apel București - Secția I penală, judecătorul de drepturi și libertăți, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată, din oficiu, într-o cauză având ca obiect contestația formulată de petenta Mihaela Smetana Havrileti, în temeiul art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu privire la legalitatea și temeinicia măsurii asigurătorii a popririi dispuse prin Ordonanța din 19 martie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Structura Centrală în Dosarul de urmărire penală nr. 76/D/P/2014, și cererea de ridicare a aceleiași măsuri asigurătorii a popririi, formulată de S.C. "Narwilde" - S.R.L. din comuna Vermeș.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, instanța de judecată - judecătorul de drepturi și libertăți arată că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor procesual penale referitoare la măsurile asigurătorii, respectiv art. 249 și 250 din Codul de procedură penală, rezultă că persoana față de care se instituie o măsură asigurătorie, în condițiile art. 249 din Codul de procedură penală, are posibilitatea legală ca, în cursul urmăririi penale, să conteste legalitatea și temeinicia respectivei măsuri, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a acesteia, precum și modul de aducere la îndeplinire, în termen de 3 zile de la punerea în executare a măsurii, iar, în cursul procedurii de cameră preliminară sau al judecății, poate contesta numai modul de punere în executare a măsurii de indisponibilizare, în termen de 3 zile de la aducerea la îndeplinire. Însă, în ipoteza în care, pe parcursul procesului penal, după expirarea termenelor de formulare a contestației prevăzute de art. 250 alin. (1) și (6) din Codul de procedură penală, ar interveni diverse motive care ar reclama analizarea oportunității modificării sau chiar a ridicării măsurii asiguratorii, art. 250 din Codul de procedură penală nu conferă un remediu procesual pentru a se adresa o astfel de cerere, fie organului judiciar care a dispus măsura, fie unei instanțe de judecată, în aceste condiții apreciind că textul legal criticat contravine dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1) și art. 53 din Constituție.

5. Referitor la încălcarea art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, care garantează oricărui cetățean dreptul de acces neîngrădit la justiție pentru apărarea oricărui drept sau oricărei libertăți ori a oricărui interes legitim, indiferent dacă acestea rezultă din Constituție sau din alte reglementări normative, trebuie precizat că instituirea unei căi de atac, ca modalitate de acces la justiție, implică în mod necesar asigurarea posibilității de a o utiliza pentru toți cei care urmăresc apărarea unui drept sau interes legitim și au capacitate și calitate procesuală. Or, art. 250 din Codul de procedură penală lipsește persoana față de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii de posibilitatea de a solicita, pe parcursul procesului penal, modificarea sau chiar ridicarea respectivei măsuri, pentru motive survenite ulterior luării acesteia, fiindu-i astfel încălcat dreptul de acces la justiție pentru ocrotirea unor drepturi sau interese pe care aceasta le apreciază a fi legitime.

6. Cu privire la încălcarea art. 24 alin. (1) din Constituție, arată că exercitarea dreptului la apărare presupune, în primul rând, existența unor drepturi procesuale ale părților din proces, care le conferă acestora posibilitatea de a-și valorifica interesele lor legitime, pe tot parcursul procesului. Aceste drepturi pot fi realizate, în mod concret, în funcție de poziția procesuală a fiecărei părți și de interesul său în soluționarea cauzei. Garanțiile procesuale constituie mijloace procedurale prin care părțile au posibilitatea, în concret, de a-și exercita drepturile procesuale recunoscute de lege, iar o garanție procesuală importantă o constituie posibilitatea controlului asupra legalității și temeiniciei atât a soluționării cauzelor, cât și a măsurilor procedurale, în sine. Or, în cauza de față, persoanele vizate de măsurile asiguratorii, instituite în condițiile art. 249 din Codul de procedură penală, nu au la dispoziție nicio garanție procesuală pentru a solicita, pe parcursul procesului penal, modificarea sau ridicarea acestora pentru motive ulterioare luării lor. Astfel, în măsura în care o persoană este împiedicată să exercite o cale procedurală adecvată apărării drepturilor sau intereselor sale, ea nu își poate valorifica și apăra drepturile, întrucât cauza sa nu va ajunge în fața organului judiciar, fiind astfel privată de posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare.

7. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 53 din Constituție, instanța de judecată - judecătorul de drepturi și libertăți, analizând natura măsurilor asigurătorii, apreciază că acestea constituie ingerințe în dreptul fundamental de proprietate privată, prevăzut de art. 44 din Constituție, care însă nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări rezonabile printr-o reglementare legală, în condițiile dispozițiilor constituționale referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Așadar, susține că ingerința generată de instituirea unor măsuri asigurătorii, în condițiile art. 249 din Codul de procedură penală, vizează un drept fundamental, respectiv dreptul de proprietate privată, este reglementată prin lege, are ca scop legitim împiedicarea ascunderii, a distrugerii, a înstrăinării sau a sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale și al judecății, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea statului de drept. Ingerința analizată nu este însă proporțională cu cauza care a determinat-o, întrucât aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public și cel individual, de vreme ce, pe parcursul procesului penal, persoana afectată de aceasta nu are posibilitatea legală de a solicita ridicarea sau măcar modificarea măsurii asigurătorii, pentru motive apărute ulterior momentului epuizării căilor procedurale care permit contestarea acesteia, pe cale de consecință, fiind restrâns, nelimitat temporal, dreptul fundamental de proprietate privată, cu afectarea însăși a substanței acestui drept. Subliniază că, potrivit art. 168 din Codul de procedură penală din 1968, măsurile asigurătorii puteau fi contestate oricând în cursul procesului penal pe calea unei plângeri adresate, în funcție de momentul procesual al formulării acesteia, procurorului, în cursul urmăririi penale, respectiv instanței de judecată, în cursul judecății.

8. În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția ridicată.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 250 din Codul de procedură penală sunt parțial constituționale, apreciind că alin. (6) al acestui articol este neconstituțional în raport cu prevederile art. 21 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală. Așadar, cu privire la art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală arată că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Legiuitorul nu poate suprima dreptul substanțial al unei părți interesate de a exercita căile de atac și nici nu poate restrânge exercițiul acestui drept decât în condițiile restrictive stabilite prin art. 53 din Constituție. Deși art. 129 din Legea fundamentală asigură folosirea căilor de atac "în condițiile legii", această dispoziție constituțională nu are însă semnificația că "legea" ar putea înlătura ori restrânge exercițiul altor drepturi sau libertăți expres consacrate prin Constituție. Or, în speță, prin nereglementarea unei căi de atac, persoana afectată de măsura asigurătorie luată de judecătorul de cameră preliminară și de către instanța de judecată nu își poate exercita dreptul la apărare. Față de aceste aspecte consideră că, prin excluderea posibilității de contestație a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară și de către instanța de judecată, se încalcă accesul la justiție al persoanelor asupra bunurilor cărora s-a dispus această măsură.

10. Arată că reglementarea anterioară în materie, respectiv art. 168 din Codul de procedură penală din 1968, prevedea atât posibilitatea contestării măsurii asigurătorii și a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, în orice fază a procesului penal, cât și recursul împotriva hotărârii instanței de judecată prin care a fost soluționată plângerea, în prezent persoana afectată de măsura asigurătorie fiind lipsită nu numai de posibilitatea recursului, dar chiar și de calea de atac a contestării măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată.

11. Mai mult, arată că a fost adoptată

Directiva 2014/42/UE

privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, care instituie obligația statelor membre de a prevedea posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în fața unei instanțe [art. 8 alin. (6) teza a doua]. Totodată, art. 8 alin. (8) din directivă stipulează că, în cadrul procedurilor confiscării extinse, persoana afectată beneficiază de posibilitatea efectivă de a contesta circumstanțele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt și probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activitățile infracționale.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 250 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond.

(2) Contestația nu este suspensivă de executare.

(3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.

(4) Soluționarea contestației se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestația și a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.

(5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluționarea contestației.

(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație la acest judecător ori la această instanță, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.

(7) Contestația nu suspendă executarea și se soluționează, în ședință publică, prin încheiere motivată, cu citarea părților, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.

(8) După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestație potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.

(9) Întocmirea minutei este obligatorie."

15. Autorul excepției susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (1) și (2) referitor la accesul liber la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 44 relativ la dreptul de proprietate privată și ale art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că în cauza de față măsura asigurătorie a popririi a fost dispusă prin Ordonanța din 19 martie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Structura Centrală, în Dosarul de urmărire penală nr. 76/D/P/2014. Prin urmare, dispozițiile art. 250 alin. (6)-(9) din Codul de procedură penală, care reglementează contestația împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, procedura de soluționare a acesteia și contestația, având ca temei legea civilă, ce poate fi formulată numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, nu au legătură cu soluționarea cauzei. Potrivit

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești [...] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei [...]". Ținând cont de prevederile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6)-(9) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

17. Curtea reține că, în cauză, ulterior dispunerii popririi asigurătorii asupra contului bancar al petentei suspecte, aceasta și-a achitat toate datoriile către bugetul de stat, inclusiv sumele de bani reținute ca fiind prejudiciu, și a formulat cerere de ridicare a măsurii asigurătorii a popririi dispuse de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Structura Centrală. Prin Încheierea din 21 mai 2015, Curtea de Apel București - Secția I penală, judecătorul de drepturi și libertăți, a trimis cererea de ridicare a măsurii asigurătorii a popririi la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Structura Centrală, spre competentă soluționare. Pentru a pronunța această soluție, judecătorul de drepturi și libertăți, în aplicarea principiului simetriei actelor juridice - potrivit căruia, în lipsa unor dispoziții contrare, organul judiciar care a dispus luarea unei măsuri procesuale este cel în măsură să revină asupra acesteia -, a apreciat că cererea de ridicare a măsurii asigurătorii a popririi trebuie, în prealabil, analizată și rezolvată de către procurorul de caz, ca organ judiciar cu atribuții de decizie, specific fazei procesuale în care se află cauza la momentul formulării cererii. Prin aceeași încheiere, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel București - Secția I penală a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 din Codul de procedură penală, susținând că acestea lipsesc persoana față de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii de posibilitatea de a solicita, pe parcursul procesului penal, modificarea sau chiar ridicarea respectivei măsuri, pentru motive survenite ulterior luării acesteia, fiindu-i astfel încălcate dreptul de acces la justiție, dreptul la apărare și dreptul de proprietate.

18. Cât privește dispozițiile art. 250 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală, Curtea observă că s-a mai pronunțat asupra constituționalității acestora, din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016 , nepublicată în Monitorul Oficial al României la data redactării prezentei decizii, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile precitate, reținând, în paragrafele 33-39 ale deciziei, că normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înființate de organele penale - cu privire la cazul particular al desființării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii - se completează cu dispozițiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispozițiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziții contrare.

19. Astfel, Curtea a constatat că normele procesual civile, spre deosebire de normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii, reglementează atât desființarea de drept a sechestrului asigurător [art. 955 din Codul de procedură civilă, în caz de nedepunere a cauțiunii în ipotezele reglementate de art. 953 alin. (1) și (3) din același cod], cât și instituția ridicării sechestrului asigurător - art. 957 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Așadar, potrivit art. 957 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanție îndestulătoare, instanța va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător." În aceste condiții, Curtea a reținut că legea procesual civilă reglementează pentru debitor un remediu eficient pentru ridicarea măsurii sechestrului asigurător, și anume în cazul în care dă o garanție - reală sau personală - îndestulătoare. Așa încât, dacă se va constitui la dispoziția creditorului o asemenea garanție, debitorul este îndreptățit să formuleze o cerere prin care să solicite ridicarea sechestrului, astfel încât bunurile sale vor fi scoase de sub măsura indisponibilizării. Cât privește poprirea asigurătorie, potrivit art. 971 alin. (1) din Codul de procedură civilă, soluționarea cererii, executarea măsurii, desființarea și ridicarea popririi asigurătorii se vor efectua potrivit dispozițiilor art. 954-959 din același cod, care se aplică în mod corespunzător, așa încât condițiile înființării popririi asigurătorii, ca și cele privind ridicarea acesteia sunt cele prevăzute la sechestrul asigurător, anterior menționate.

20. Curtea a constatat, totodată, că normele procesual civile reglementează și un alt mijloc legal prin care debitorul sau terțul garant poate obține desființarea măsurilor asigurătorii, împiedicând valorificarea bunurilor la care acestea se referă, și anume "depunerea cu afectațiune specială". Potrivit art. 721 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Până la adjudecarea bunurilor scoase la vânzare silită, debitorul sau terțul garant poate obține desființarea măsurilor asigurătorii ori de executare, consemnând la unitatea prevăzută de lege, la dispoziția executorului judecătoresc, întreaga valoare a creanței, cu toate accesoriile și cheltuielile de executare, și depunând dovada de consemnare la executorul judecătoresc." Așadar, prin efectuarea depunerii cu afectațiune specială, măsurile asigurătorii instituite încetează.

21. De asemenea, Codul de procedură civilă reglementează, în cuprinsul art. 751, situațiile în care debitorul are posibilitatea fie de a opri executarea silită prin împiedicarea aplicării sechestrului, fie de a obține ridicarea sechestrului în cazul în care a fost deja instituit. Cele două cazuri de împiedicare/ridicare a sechestrului prevăzute de art. 751 din Codul de procedură civilă sunt următoarele: a) debitorul plătește creanța, inclusiv accesoriile și cheltuielile de executare, în mâinile creditorului sau reprezentantului său având procură specială; b) debitorul face depunerea cu afectațiunea specială prevăzută la art. 721 alin. (1) și predă executorului recipisa de consemnare.

22. Similar, în cazul popririi, art. 784 alin. (6) din Codul de procedură civilă reglementează situația în care măsura indisponibilizării sumelor de bani sau a bunurilor mobile incorporale poprite poate înceta, respectiv în cazul în care debitorul consemnează, cu afectațiune specială, toate sumele pentru acoperirea cărora a fost înființată poprirea, la dispoziția executorului judecătoresc, în condițiile prevăzute la art. 721. În acest caz, debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care îl va înștiința de îndată pe terțul poprit, care devine astfel obligat să deblocheze conturile debitorului sau bunurile mobile incorporale ale acestuia. Practic, pentru ca debitorul să evite o pagubă în patrimoniul său, legiuitorul i-a recunoscut posibilitatea de a consemna cu afectațiune specială întreaga valoare a creanței la dispoziția executorului, înmânându-i acestuia dovada consemnării.

23. Așadar, având în vedere că normele procesual civile precitate reglementează cu privire la desființarea măsurilor asigurătorii, la cerere, în ipotezele în care debitorul dă o garanție -reală sau personală îndestulătoare, face depunerea cu afectațiune specială ori plătește creanța, inclusiv accesoriile, Curtea a constatat că, în măsura în care se face aplicarea acestora în materie penală, suspectul/inculpatul, față de care sa dispus instituirea unei măsuri asigurătorii, poate solicita, pe parcursul procesului penal, desființarea (ridicarea/încetarea) respectivei măsuri, dreptul de acces la justiție și dreptul la apărare fiind astfel garantate.

24. De altfel, cât privește poprirea asigurătorie, Curtea a reținut că, potrivit art. 254 alin. (2) din Codul de procedură penală, sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părții responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit, poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, "vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziția organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori instanței de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare". Așadar, după identificarea de către organul de executare a terțului poprit și comunicarea către acesta a unei copii după ordonanța sau încheierea prin care sa instituit poprirea, terțul poprit are obligația de a se conforma de îndată acestei dispoziții, în sensul indisponibilizării sumelor datorate debitorului. După indisponibilizarea sumelor scadente, terțul are obligația de a consemna sumele de bani pe numele suspectului/inculpatului sau părții responsabile civilmente, dar la dispoziția organului judiciar care a dispus măsura ori a organului de executare, fiind fixat în acest sens un termen de maximum 5 zile de la scadența sumelor de bani. Organului judiciar care a dispus măsura ori care a pus-o în executare i se comunică de către terț acele recipise prin care se face dovada sumelor de bani, termenul de comunicare fiind de maximum 24 de ore. În acest mod, organul judiciar ori organul de executare poate aprecia momentul în care sumele astfel consemnate îndestulează suma a cărei garantare de plată se urmărește prin poprirea instituită, astfel încât din oficiu sau la cerere să poată ridica poprirea asupra sumelor datorate ulterior. Așadar, Curtea a reținut că, ulterior înființării popririi, se poate ajunge la ridicarea acesteia, din oficiu - de către organul judiciar sau organul de executare - sau la cererea debitorului poprit, în ipotezele în care datoria a fost stinsă prin plată de către terțul poprit ori datoria a fost stinsă prin plată chiar de către debitor, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă, menționate anterior.

25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziei precitate sunt aplicabile și în prezenta cauză.

26. Având în vedere cele arătate, din perspectiva criticilor formulate, Curtea nu poate reține nici încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 44 și 53.

27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6)-(9) din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu, de către judecătorul de drepturi și libertăți, în Dosarul nr. 2.801/2/2015 (1.677/2015) al Curții de Apel București - Secția I penală.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 250 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 20 ianuarie 2016.