Decizia nr. 753/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 349 alin. (2) și art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Gabriel Sora în Dosarul nr. 102.326/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 445D/2016.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate și menținerea jurisprudenței instanței de control constituțional.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 18 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 102.326/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 349 alin. (2) și art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Vasile Gabriel Sora într-o cauză penală în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere. În cauză, poziția inculpatului a fost de recunoaștere a faptelor prevăzute de art. 335 și art. 336 din Codul penal, însă în ceea ce o privește pe a treia, prevăzută de art. 334 alin. (1) din Codul penal, a solicitat să se dispună disjungerea cauzelor.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține, în esență, că normele procesual penale sunt discriminatorii, întrucât inculpatul care solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți trebuie să recunoască în totalitate faptele reținute în sarcina sa. Face referire la procedura în cazul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției - art. 483 din Codul de procedură penală - și arată că, în timpul urmăririi penale, un inculpat poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unele dintre fapte, în timp ce inculpatul care recunoaște învinuirea în fața instanței de judecată, în condițiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, pentru a beneficia de procedura de judecare accelerată și pentru a obține reducerea limitelor de pedeapsă, este ținut să recunoască integral faptele reținute în sarcina sa.

6. Judecătoria Sectorului 1 București apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și, în acest sens, face referire la

Decizia Curții Constituționale nr. 484 din 23 iunie 2015 , apreciind că inculpatul care recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa nu se află în aceeași situație juridică cu inculpatul care nu recunoaște integral faptele, ceea ce determină un tratament diferit al acestora.

7. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, reglementarea procedurii de judecată accelerată având temei constituțional în art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Reține, în esență, că instituția recunoașterii învinuirii este diferită de cea a acordului de recunoaștere a vinovăției atât prin condițiile în care devine incidentă, cât și prin efectele pe care le produce pe planul dreptului material și al dreptului procesual penal. Or, reglementarea diferită a unor situații juridice diferite nu constituie o încălcare a principiului egalității cetățenilor în fața legii și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil. Astfel, deși ambele proceduri implică recunoașterea inculpatului, rolul decisiv aparține instanței de judecată, aceasta fiind chemată să cenzureze atât acordul de recunoaștere a vinovăției - pentru a observa dacă din probele administrate până în momentul încheierii acordului rezultă date suficiente cu privire la existența faptei și vinovăția inculpatului și dacă soluția convenită de procuror și inculpat nu este nejustificat de blândă în raport de gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului, cât și declarația de recunoaștere a învinuirii - în acest caz urmărind să stabilească dacă faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată se susțin exclusiv pe probele administrate în faza de urmărire penală, respectiv dacă recunoașterea sa este voluntară și corespunde adevărului.

9. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 349 alin. (2) și art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituționale. Observă că judecata simplificată în cazul recunoașterii în totalitate a faptelor reținute în sarcina sa și acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă situații juridice distincte, cu proceduri diferite, care se desfășoară în faze procesuale, condiții și pentru infracțiuni diferite. Consideră că nu se poate reține încălcarea art. 16 din Constituție, deoarece, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Totodată, reține că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. Arată că inculpatul care încheie un acord de recunoaștere a vinovăției nu se află într-o situație juridică identică cu cel care solicită judecata simplificată prin recunoașterea integrală a vinovăției, astfel încât tratamentul juridic diferențiat instituit prin dispozițiile de lege criticate este justificat și nu se poate vorbi de existența unei discriminări. Observă că cele două instituții au în comun numai efectul recunoașterii vinovăției, de reducere a limitelor speciale de pedeapsă, dar acest beneficiu nu poate fi convertit într-un drept fundamental. Apreciază că textele de lege criticate au ca obiectiv prioritar asigurarea dreptului la un proces echitabil, instanța de judecată aprobând procedura de judecată simplificată numai dacă apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 349 alin. (2) și art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

- Art. 349 alin. (2): "(2) Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.";

- Art. 374 alin. (4): "(4) În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10)."

13. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi a cetățenilor și art. 21 referitor la accesul liber la justiție. Totodată, invocă art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării, din Protocolul nr. 12 la Convenție, art. 7 referitor la egalitate și nediscriminare și art. 8 privind accesul efectiv la instanțele judiciare naționale, din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 16 din Constituție, ale art. 21 alin. (1) și (2) referitor la accesul liber la justiție, respectiv a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate și în prezenta cauză, față de critica potrivit căreia inculpatul care solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți trebuie "să recunoască în totalitate" faptele reținute în sarcina sa.

15. Astfel, prin

Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015, și

Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală și a reținut că procedura simplificată de judecată în cazul recunoașterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispozițiile

art. 320^1 din vechiul Cod de procedură penală - introduse prin Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor -, cu titlul de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului.

16. Curtea a statuat, de asemenea, că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoașterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiții, printre care se numără și recunoașterea în totalitate a faptelor reținute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoașterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătorești, așa cum este reglementată aceasta de dispozițiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanța poate respinge, în baza unor criterii obiective și rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoașterea învinuirii este totală sau parțială, ceea ce prevalează este existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a învinuirii, chiar și integrală, este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției inculpatului cu privire la faptele reținute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-și recunoaște vinovăția și cu privire la fapte pe care nu le-a săvârșit, posibilitatea instanței de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absența convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanța are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar și în condițiile unei recunoașteri totale a faptelor reținute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei și consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

17. Cu privire la critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 din Constituție, în deciziile precitate, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002,

Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, și

Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, inculpatul care nu recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa nu se află în aceeași situație cu cel care recunoaște integral învinuirea, motiv pentru care instanța - care are obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și cu privire la persoana inculpatului - în primul caz va soluționa cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, iar în cel deal doilea va judeca potrivit procedurii simplificate, dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege. Tratamentul juridic diferențiat instituit prin dispozițiile de lege criticate este, prin urmare, justificat și nu se poate vorbi de existența unei discriminări, cu atât mai mult cu cât reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiții, potrivit politicii sale penale.

18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce privește dispozițiile art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală, față de care nu au fost formulate critici distincte.

19. Curtea observă totodată că, în prezenta cauză, autorul excepției pretinde neconstituționalitatea normelor procesual penale criticate și din compararea acestora cu normele ce reglementează procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, respectiv art. 483 din Codul de procedură penală. Curtea constată însă că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele. Curtea constată deci că, în privința acestor susțineri, nu se află în prezența unei chestiuni privind constituționalitatea unor texte de lege.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Vasile Gabriel Sora în Dosarul nr. 102.326/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București și constată că dispozițiile art. 349 alin. (2) și art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 13 decembrie 2016.