Decizia nr. 728/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ioachim Nicolae Făt în Dosarul nr. 745/100/2016 al Tribunalului Maramureș - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 432D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate. Se susține că, pentru a putea determina legătura dintre obiectul cauzei și critica de neconstituționalitate formulată, se impune a fi precizat că dispozițiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală au constituit un element secundar în pronunțarea

Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 25 din 7 decembrie 2015 , prin care s-a statuat că nu există cale de atac împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți soluționează plângerile formulate conform art. 213 din Codul de procedură penală. Se arată că un argument principal în pronunțarea aceleiași decizii l-a constituit art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Se susține, de asemenea, că, ulterior datei invocării excepției de neconstituționalitate, dispozițiile art. 213 din Codul de procedură penală au fost completate cu alin. (6^1), care prevede, în mod expres, soluția legislativă criticată de autorul excepției, dispoziție legală care, prin urmare, ar fi trebuit să constituie obiectul prezentei excepții.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 6 aprilie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 745/100/2016, Tribunalul Maramureș - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ioachim Nicolae Făt, într-o cauză având ca obiect soluționarea unei plângeri formulate de autorul excepției împotriva unei ordonanțe a procurorului de prelungire a măsurii controlului judiciar.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, se arată că actul procurorului de dispunere a măsurii controlului judiciar sau a prelungirii acestei măsuri este unul unilateral, motiv pentru care controlul acestuia nu se poate rezuma doar la analiza și cenzura exercitată de judecătorul de drepturi și libertăți. Se observă că, prin

Decizia nr. 25 din 7 decembrie 2015 , Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 213 și art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, a stabilit că încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți soluționează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă. Se susține că măsura preventivă analizată presupune o restrângere a libertății individuale, iar lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți soluționează plângerea formulată împotriva ordonanței procurorului de dispunere sau de prelungire a măsurii controlului judiciar este de natură a încălca dreptul de acces liber la justiție, precum și dispozițiile constituționale ale art. 129. Se arată, de asemenea, că nereglementarea unei astfel de căi de atac echivalează cu neasigurarea dublului grad de jurisdicție în materie penală, aspect ce contravine dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

6. Tribunalul Maramureș - Secția penală susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că, prin

art. II pct. 44 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal,

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, a fost introdus, în cuprinsul art. 213 din Codul de procedură penală, alin. (61), conform căruia încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți soluționează plângerea împotriva ordonanței procurorului de dispunere sau de prelungire a măsurii controlului judiciar este definitivă, aspect statuat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 25 din 7 decembrie 2015 . Se susține că asigurarea căii de atac reglementată la art. 213 alin. (1) și art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală este suficientă pentru respectarea drepturilor fundamentale invocate de autorul excepției.

7. În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

8. Guvernul susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că împotriva ordonanței procurorului de dispunere sau de prelungire a măsurii controlului judiciar poate fi formulată plângere la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, cale de atac ce asigură dreptul de acces liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. Se susține că dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât principiul dublului grad de jurisdicție în materie penală trebuie să fie asigurat în condițiile cauzelor ce au ca obiect soluționarea unui raport penal de conflict. Se arată, totodată, că prevederile art. 129 din Legea fundamentală conferă legiuitorului prerogativa reglementării căilor de atac și că acesta nu este obligat să reglementeze exercitarea tuturor căilor de atac în toate categoriile de cauze.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Se susține că drepturile fundamentale invocate de autorul excepției sunt asigurate prin dreptul de a formula plângere împotriva ordonanței prin care procurorul dispune sau prelungește măsura controlului judiciar, prevăzut la art. 213 alin. (1) și art. 215^1 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se face trimitere, totodată, la

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 25 din 7 decembrie 2015 , prin care aceasta a reținut că plângerea astfel reglementată reprezintă o cale de atac, de natură a asigura dreptul la un recurs efectiv, prevăzut la art. 13 din Convenție.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunțarea încheierii".

13. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 21 cu privire la dreptul de acces liber la justiție și ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum și dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil și art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin

Decizia nr. 614 din 4 octombrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 962 din 28 noiembrie 2016, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală și a constatat că acestea sunt constituționale în măsura în care prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 212 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală. Prin urmare, de la data publicării deciziei anterior menționate, atât procedura de dispunere, cât și cea de prelungire a măsurii controlului judiciar se realizează cu citarea și audierea inculpatului. Astfel, procedura analizată nu va mai avea un caracter unilateral, ci unul contradictoriu, caracterizat prin asigurarea garanțiilor specifice dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare, prevăzute la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție, precum și la art. 6 din Convenție.

15. Totodată, soluționarea plângerii are loc, potrivit art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu citarea inculpatului, fiindu-i asigurate acestuia aceleași garanții procesuale.

16. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, Curtea reține că, potrivit art. 213 și, respectiv, art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, împotriva ordonanței procurorului de dispunere și de prelungire a măsurii controlului judiciar, inculpatul poate formula plângere la judecătorul de drepturi și libertăți, conform art. 213 din Codul de procedură penală și, respectiv art. 215^1 alin. (5) din același cod.

17. Conform art. 213 alin. (6^1) din Codul de procedură penală, încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți soluționează plângerea astfel formulată este definitivă. Dispoziția legală de la alin. (61) anterior menționată a fost introdusă în cuprinsul art. 213 din Codul de procedură penală prin prevederile

art. II pct. 44 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal,

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, aceasta reprezentând o transpunere în legislația procesual penală a celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 25 din 7 decembrie 2015

referitoare la recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, vizând interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 213 și art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 20 ianuarie 2016, prin care s-a statuat că încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți soluționează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă.

18. Prin

Decizia nr. 25 din 7 decembrie 2015 , anterior referită, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că denumirea marginală a art. 213 din Codul de procedură penală - "Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror" - este relevantă și corespunde conținutului articolului, în sensul că dispoziția este aplicabilă doar în situația în care măsura controlului judiciar este dispusă de procuror, iar utilizarea singularului indică faptul că, în acest caz, există o singură cale de atac. Chiar dacă se poate imputa legiuitorului o lipsă de rigurozitate în ceea ce privește terminologia folosită, în condițiile în care noțiunea de "cale de atac" este asociată, în general, cu instrumentul prin intermediul căruia se cenzurează o hotărâre judecătorească, și nu un act al organului de urmărire penală, voința acestuia a fost aceea de a sublinia, pe de o parte, natura juridică a plângerii, iar pe de altă parte, unicitatea acesteia drept cale de atac ce poate fi exercitată împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar. În altă ordine de idei, recunoașterea plângerii ca singura cale de atac ce poate fi exercitată într-o asemenea ipoteză este în consonanță cu întreaga filosofie a noului Cod de procedură penală, care a instituit principiul unicității căii ordinare de atac, inclusiv în cazul judecării fondului cauzei. Or, dacă în cazul judecării unei cauze pe fond, când se statuează asupra vinovăției unei persoane trimise în judecată, este recunoscută o singură cale ordinară de atac, legiuitorul nu putea avea o altă opțiune în materia măsurilor preventive. Mergând pe linia aceluiași raționament, particularizat, însă, în materia măsurilor preventive, este greu de acceptat că, în cazul unor măsuri preventive mult mai intruzive dispuse de către judecătorul de drepturi și libertăți, cum sunt arestul la domiciliu sau arestarea preventivă, să existe o singură cale de atac, conform normei generale din art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, în timp ce în cazul măsurii preventive a controlului judiciar dispuse prin ordonanță de către procuror, aceasta să poată face obiectul unei duble cenzuri - mai întâi plângerea formulată în condițiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar apoi contestația formulată în condițiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală. Modalitatea în care este reglementată măsura controlului judiciar în actuala legislație, în sensul existenței unei unice căi de atac împotriva luării ori prelungirii acesteia, nu contravine dispozițiilor Convenției. Posibilitatea de a ataca în fața unui judecător de drepturi și libertăți luarea sau prelungirea măsurii controlului judiciar dispuse de către procuror echivalează cu materializarea dreptului la un recurs efectiv în fața unei instanțe (în cazul nostru, în fața judecătorului de drepturi și libertăți), drept impus de dispozițiile art. 13 din Convenție.

19. Cu privire la asigurarea dublului grad de jurisdicție în materie penală, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că acesta este obligatoriu a fi asigurat în cauzele penale ce au ca obiect stabilirea vinovăției în materie penală. Or, soluționarea plângerii formulate împotriva ordonanței de dispunere sau de prelungire a măsurii controlului judiciar nu presupune punerea în discuție a vinovăției inculpatului, motiv pentru care caracterul definitiv al încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care acesta soluționează plângerea formulată conform art. 213 și, respectiv, art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală nu este de natură a încălca dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis,

Decizia Curții Constituționale nr. 58 din 24 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 21, și

Decizia Curții Constituționale nr. 294 din 28 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 17 iunie 2015).

20. Având în vedere argumentele mai sus invocate, Curtea constată că textul criticat nu contravine nici prevederilor constituționale referitoare la folosirea căilor de atac. Cu privire la acestea, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că art. 129 din Constituție nu obligă la asigurarea tuturor căilor de atac prevăzute de lege în toate categoriile de cauze, precum și faptul că reglementarea acestora este de competența exclusivă a legiuitorului, acesta fiind sensul normei constituționale analizate care face referire la "condițiile legii" , atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea "sunt prevăzute numai de lege" (a se vedea, mutatis mutandis,

Decizia Curții Constituționale nr. 58 din 24 februarie 2015 , paragraful 19).

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ioachim Nicolae Făt în Dosarul nr. 745/100/2016 al Tribunalului Maramureș - Secția penală și constată că dispozițiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Maramureș - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 decembrie 2016.