Decizia nr. 719/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Janos Farkas în Dosarul nr. 238/112/2014 al Tribunalului Bistrița-Năsăud - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 186D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, partea Statul român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, a depus concluzii scrise, prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Se arată că infracțiunea continuată este definită la art. 35 alin. (1) din Codul penal, concursul ideal sau formal de infracțiuni este definit la art. 38 alin. (2) din Codul penal, iar infracțiunea complexă, la care face trimitere, de fapt, teza finală a art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, este definită la art. 35 alin. (2) din Codul penal. Se susține că, la definițiile legale existente, se adaugă jurisprudența și doctrina constantă, pe baza cărora sensul sintagmelor anterior menționate poate fi determinat cu exactitate. Se conchide că, pentru aceste motive, textul criticat este clar, precis și previzibil.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 25 noiembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 238/112/2014, Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Janos Farkas într-o cauză având ca obiect cercetarea autorului excepției sub aspectul săvârșirii unui număr mare de infracțiuni, printre care cele de constituire a unui grup infracțional organizat și de complicitate pentru obținerea fără drept de rambursări de TVA, în care a fost respinsă cererea acestuia de reunire a două cauze penale aflate pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud - Secția penală, în care are calitatea de inculpat.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală nu respectă exigențele constituționale și convenționale referitoare la claritatea, precizia și previzibilitatea normelor juridice, întrucât folosesc o terminologie ambiguă, ce nu permite nici justițiabilului, nici instanței de judecată să aprecieze care sunt cazurile în care este obligatoriu a fi dispusă reunirea cauzelor penale. Se susține că, în aceste condiții, aprecierea instanțelor cu privire la reunirea cauzelor este una subiectivă, iar, prin hotărârile pronunțate în acest sens, ele sunt abilitate să legifereze, atribuție ce aparține, în mod exclusiv Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a țării. Se arată, de asemenea, că, pentru aceleași motive, textul criticat contravine dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la dreptul la o apărare eficientă. Este invocată jurisprudența Curții Constituționale referitoare la competența instanței de contencios constituțional de a se pronunța cu privire la aspecte de neconstituționalitate ale dispozițiilor legale, competență ce este delimitată, prin aceeași jurisprudență, de cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a se pronunța asupra aplicării unitare a legii. Se mai susține că prevederile art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală creează discriminare între inculpați aflați în aceeași situație juridică, prin faptul că permit acordarea de către instanțele de judecată a unui regim juridic privilegiat, prin reunirea cauzelor, potrivit unor criterii subiective, care țin de aprecierea judecătorului.

7. Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că prevederile art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală nu contravin dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției.

8. În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

9. Guvernul opinează că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. Se susține că argumentele formulate în susținerea acesteia vizează modificarea textului criticat în sensul dorit de autorul excepției, care este nemulțumit de respingerea de către instanța de judecată a cererii sale de reunire a două cauze penale în care are calitatea de inculpat.

10. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Se susține că prevederile art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează cazurile în care instanțele sunt obligate să dispună reunirea cauzelor penale se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situațiile juridice prevăzute în cuprinsul normei analizate, neputând fi reținută încălcarea, prin aceasta, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție. Se face trimitere la

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994

și la deciziile Curții Constituționale nr. 40 și nr. 41 din 11 aprilie 1996. Se susține, de asemenea, că obligația prevăzută de legiuitor în sarcina instanței, prin dispozițiile art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, dă expresie principiului conform căruia justiția se înfăptuiește în numele legii și este unică, egală și imparțială, dar este și consecința exercitării de către Parlament a dreptului său exclusiv de a legifera. Se mai arată că norma de la art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală este suficient de clară, precisă și previzibilă, nefiind de natură a încălca dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5).

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Instanța dispune reunirea cauzelor în cazul infracțiunii continuate, al concursului formal de infracțiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune."

14. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) referitor la echilibrul puterilor în stat, art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 61 alin. (1) cu privire la rolul și structura Parlamentului și art. 124 privind înfăptuirea justiției, precum și art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind legalitatea incriminării.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că legiuitorul a prevăzut la art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală situațiile în care instanța de judecată este obligată să procedeze la reunirea cauzelor penale, respectiv în cazul infracțiunii continuate, al concursului formal de infracțiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune, iar, la alin. (2) al aceluiași art. 43, situațiile în care se poate dispune reunirea cauzelor, dar această soluție este lăsată la aprecierea instanței, respectiv când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, când la săvârșirea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane și când între două sau mai multe infracțiuni există legătură și reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiției.

16. Scopul reunirii cauzelor este acela al asigurării aflării adevărului, prin realizarea tuturor cercetărilor de către aceleași organe de cercetare în același timp, pentru o corectă și coerentă administrare a probelor, în acest fel putând fi lămurite contradicțiile dintre declarațiile martorilor audiați, prin confruntări și prin administrarea altor probe necesare.

17. Analizând dispozițiile art. 43 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, spre deosebire de norma juridică reglementată la alin. (2) al articolului anterior menționat, care nu oferă certitudinea conexării cauzelor în situațiile enumerate la lit. a)-c) din cuprinsul său, prevăzând doar dreptul instanței de a dispune reunirea cauzelor atunci când apreciază că această soluție este oportună pentru buna înfăptuire a justiției, norma de la art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticată de autorul excepției, obligând instanța de judecată să procedeze la reunirea cauzelor, creează pentru inculpatul care a săvârșit mai multe infracțiuni o stare de previzibilitate sub aspectul reunirii cauzelor în care este judecat. Astfel, în situația săvârșirii de către acesta a unei infracțiuni continuate, a unui concurs formal de infracțiuni sau a unor acte materiale care, împreună, alcătuiesc o singură infracțiune, acesta poate avea certitudinea reunirii cauzelor.

18. Primele două ipoteze prevăzute în cuprinsul dispozițiilor art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală beneficiază de definiții legale, prevăzute în Partea generală a Codului penal. Astfel, infracțiunea continuată este reglementată la art. 35 alin. (1) din Codul penal și constă în săvârșirea de către o persoană, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, a unor acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. De asemenea, concursul formal de infracțiuni este prevăzut la art. 38 alin. (2) din Codul penal, conform căruia acesta există atunci când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni.

19. Ce-a de-a treia ipoteză juridică enumerată în textul criticat este cea în care două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune. Aceasta presupune încadrarea de către instanța de judecată, în urma analizei realizate, a actelor materiale săvârșite de inculpat, și care nu constituie o infracțiune continuată sau un concurs formal de infracțiuni, în conținutul constitutiv al aceleiași infracțiuni. Prin urmare, în ipoteza analizată, instanța de judecată este chemată ca, pornind de la definiția infracțiunii, prevăzută la art. 15 din Codul penal, prin aplicarea celorlalte dispoziții legale din Partea generală a aceluiași cod, coroborate cu cele din Partea specială a Codului penal și din cuprinsul legilor speciale ce reglementează infracțiuni, să stabilească dacă faptele analizate constituie sau nu o singură infracțiune și să o determine.

20. Operațiunea de stabilire a încadrării juridice a faptelor săvârșite, conform dispozițiilor legale de drept penal substanțial, constituie o etapă a procesului de aplicare a legii penale de către instanțele judecătorești, realizată în scopul soluționării cauzelor penale ce au ca obiect stabilirea vinovăției sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni și aplicarea unei pedepse. Ea este prezentă, în mod obligatoriu, în toate cauzele penale anterior menționate, intervenind inclusiv în primele două situații prevăzute la art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, în care instanța este chemată să stabilească dacă faptele reținute în sarcina inculpatului întrunesc condițiile legale, prevăzute la art. 35 alin. (1) și art. 38 alin. (2) din Codul penal, pentru a putea fi calificate drept infracțiune continuată sau concurs formal de infracțiuni.

21. Această activitate a organelor judiciare de stabilire a încadrării juridice a faptelor cercetate nu este, însă, de natură a lipsi de claritate, precizie și previzibilitate normele penale și procesual penale, ea reprezentând consecința directă a atribuției organelor judiciare de aplicare a legii, atribuție ce constituie o aplicare directă în legislația procesual penală a prevederilor constituționale ale art. 124 referitoare la înfăptuirea justiției, coroborate cu cele ale art. 126 alin. (1) și (2) referitoare la instanțele judecătorești, conform cărora justiția se înfăptuiește în numele legii și se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

22. Așa fiind, Curtea reține că nu poate fi susținută încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii și nici a dispozițiilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ce reglementează principiul legalității incriminării, întrucât necesitatea intervenției operațiunilor de încadrare juridică a faptelor săvârșite de către instanțele de judecată, în vederea stabilirii existenței uneia dintre ipotezele juridice prevăzute la art. 43 alin. (1) din Codul penal, nu lipsește destinatarii textului criticat de posibilitatea de a-și adapta conduita potrivit exigențelor acestuia.

23. În acest sens, Curtea Constituțională a stabilit, în jurisprudența sa, spre exemplu, prin

Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 31 și 32, că, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal, că nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna și că, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Prin aceeași decizie, Curtea a constatat că rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de contencios constituțional a conchis că art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, și Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

24. În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală referitoare la egalitatea în drepturi, Curtea constată că, prin aceeași jurisprudență, a statuat că norma constituțională anterior menționată vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002,

Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, și

Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Așa fiind, textul criticat, ce reglementează reunirea cauzelor în scopul soluționării împreună a acestora, conform dispozițiilor procesual penale, nu contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

25. Pentru motivele mai sus invocate, Curtea constată că textul criticat constituie, de fapt, consecința aplicării de către legiuitor a dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și art. 61 alin. (1), și nu o încălcare a lor, ele fiind reglementate, în acord cu politica penală a statului, conform rolului Parlamentului prevăzut la art. 61 alin. (1) anterior menționat și în marja de apreciere reglementată de acesta.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Janos Farkas în Dosarul nr. 238/112/2014 al Tribunalului Bistrița-Năsăud - Secția penală și constată că dispozițiile art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bistrița-Năsăud - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 decembrie 2016.