Decizia nr. 700/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia-Doina Stanciu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 221 alin. (3) din Codul penal , excepție ridicată de Vasile Axinte în Dosarul nr. 10.450/180/2015 al Judecătoriei Bacău - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.496D/2015.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că infracțiunea prevăzută de dispozițiile

art. 221 alin. (3) din Codul penal

vizează săvârșirea de către un major a unui act sexual de orice natură în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, faptă care este săvârșită cu intenție, norma de incriminare neconținând niciun element de neclaritate sub acest aspect.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4.

Prin Încheierea din 13 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 10.450/180/2015, Judecătoria Bacău - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 221 alin. (3) din Codul penal . Excepția a fost ridicată de Vasile Axinte cu ocazia soluționării unei cauze penale în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de act sexual cu un minor, prevăzută și pedepsită de

art. 220 alin. (2) din Codul penal , și a trei infracțiuni de corupere sexuală a minorilor, prevăzute și pedepsite de

art. 221 alin. (3) din Codul penal , toate cu aplicarea dispozițiilor

art. 35 alin. (1)

și ale

art. 38 din Codul penal.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile

art. 221 alin. (3) din Codul penal

încalcă prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind principiul legalității și ale

art. 23 alin. (12)

referitor la legalitatea pedepsei, precum și prevederile

art. 7

privind legalitatea incriminării din

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu sunt îndeplinite cerințele de claritate și previzibilitate a legii. Arată că, întrucât obiectul juridic principal al

art. 221 alin. (3) din Codul penal

nu este libertatea sexuală, ci dezvoltarea morală a minorului, neclaritatea textului de lege criticat constă în aceea că legiuitorul nu a precizat dacă fapta constituie infracțiune chiar și atunci când valoarea socială ocrotită de norma penală nu este afectată. Consideră că este necesară intervenția legiuitorului pentru a prevedea, în mod expres, că fapta constituie infracțiune numai atunci când dezvoltarea minorului este pusă în pericol. Altfel, ar însemna că și un act sexual săvârșit de părinți în prezența copilului de numai câteva luni constituie infracțiune, întrucât legea nu face nicio distincție. Arată că principiul legalității incriminării este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal, care este consacrat legislativ atât pe plan intern, cât și în

art. 7 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Menționează că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru ca o faptă să fie considerată ca fiind prevăzută de lege nu este suficientă existența unei norme juridice formale care să sancționeze un anume comportament, ci este necesar ca legea să fie previzibilă, ceea ce implică formularea acesteia în astfel de termeni și condiții încât orice persoană să îi poată anticipa efectele (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunțată în Cauza Sunday Times împotriva Marii Britanii, și Hotărârea din 29 octombrie 1992, pronunțată în Cauza Open Door și Dublin Well Woman împotriva Irlandei). Cu alte cuvinte, pentru ca o normă juridică să poată fi considerată „lege“ în sensul

Convenției , este necesar ca aceasta să fie elaborată în termeni suficient de clari și preciși pentru ca situațiile în care se va aplica și consecințele pe care le va produce aplicarea sa să fie previzibile. Gradul de previzibilitate a legii trebuie apreciat în lumina experienței juridice ordinare, întrucât norma legală se adresează tuturor persoanelor, și nu doar celor care au pregătire juridică superioară.

6.

Judecătoria Bacău - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că, într-adevăr, prin săvârșirea infracțiunii prevăzute de

art. 221 alin. (3) din Codul penal , sunt lezate relațiile sociale cu privire la normala dezvoltare a minorilor, însă consideră că este vorba de o infracțiune de pericol abstract, și nu de pericol concret. În cazul infracțiunilor de pericol abstract, starea de pericol pentru valoarea protejată este prezumată de legiuitor prin însăși incriminarea faptei, nefiind necesară dovedirea ei, întrucât rezultă ex re. Având în vedere gravitatea și consecințele pe care le angajează infracțiunile privitoare la viața sexuală sau în strânsă legătură cu aceasta în care sunt implicate persoane vătămate minore, apreciază că legiuitorul a reglementat un standard de protecție mai înalt cu privire la aceste persoane, prin prezumarea vătămării ce li se aduce, tocmai pentru a împiedica celelalte persoane să profite de vulnerabilitatea lor. Consideră că norma juridică criticată are un conținut previzibil.

7.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că elementul material al infracțiunii prevăzute de dispozițiile

art. 221 alin. (3) din Codul penal

presupune prezența minorului la locul săvârșirii de către un major a unui act sexual de orice natură sau în apropierea acelui loc - de unde poate să vadă sau să perceapă acel act. Infracțiunea subzistă atât în cazul în care actul sexual la care asistă minorul este consimțit, cât și în cazul în care acesta asistă la un abuz sexual. Opțiunea legiuitorului de a incrimina un astfel de comportament este pe deplin justificată, deoarece pune în pericol dezvoltarea sexuală normală a minorului sub 13 ani, prin lezarea valorilor morale ce asigură ocrotirea minorului. Infracțiunea este una de pericol social abstract, așa încât legătura de cauzalitate rezultă din însăși materialitatea faptei și, ca atare, nu se cere a se demonstra vătămarea propriu-zisă. În consecință, nu poate intra în discuție nerespectarea cerințelor de previzibilitate a legii penale, în condițiile în care legiuitorul a stabilit angajarea răspunderii penale a oricărei persoane majore care săvârșește un act sexual de orice natură în prezența unui minor, fără a fi necesară dovedirea unei vătămări a valorilor sociale ocrotite, aceasta fiind prezumată. Astfel, orice persoană trebuie să se abțină de la săvârșirea faptei incriminate de dispozițiile de lege criticate. Concluzionează că o astfel de situație nu privește lipsa de previzibilitate a legii penale.

9.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile

art. 221 alin. (3) din Codul penal

sunt constituționale. Arată că textul criticat întrunește exigențele de previzibilitate a legii și este redactat cu suficientă precizie, astfel încât destinatarii lui au posibilitatea să prevadă consecințele ce decurg din nerespectarea normei și să își adapteze conduita. Incriminând actul sexual de orice natură săvârșit de un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, legiuitorul a urmărit ca minorul să nu fie incitat la practici sexuale de timpuriu, înainte de vreme, având în vedere că actele sexuale săvârșite în prezența minorului îl pot influența în mod negativ, împiedicând formarea sentimentelor de pudoare și decență. Prin săvârșirea faptei incriminate este pusă în pericol dezvoltarea sexuală normală a minorului sub 13 ani și sunt lezate valorile morale ce asigură ocrotirea minorului, având în vedere vârsta fragedă a victimei și comportamentul deviant al făptuitorului. Textul de lege criticat este suficient de clar și previzibil, nefiind necesară dovedirea existenței unui pericol, întrucât acesta este prezumat de legiuitor prin însăși incriminarea faptei. Menționează că, în mai multe rânduri, Curtea Constituțională a statuat că interpretarea legii este o operațiune rațională - utilizată de orice subiect de drept în vederea aplicării acesteia -, având ca scop determinarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului ei de aplicare. Astfel, instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în soluționarea cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind o fază indispensabilă a procesului de aplicare a legii.

10.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile

Constituției,

precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție,

precum și ale

art. 1 alin. (2),

ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 221 alin. (3) din Codul penal , care au următorul cuprins: „Actul sexual de orice natură săvârșit de un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.“

13.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind obligativitatea respectării

Constituției,

a supremației sale și a legilor și ale

art. 23 alin. (12)

referitor la legalitatea pedepsei, precum și a prevederilor

art. 7

privind legalitatea incriminării din

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în afară de actele sexuale - care au drept finalitate satisfacerea sexuală, fiind incriminate în Codul penal în

art. 218

(violul),

art. 219

(agresiunea sexuală) și în

art. 220

(actul sexual cu un minor) -, minorii trebuie protejați și în ceea ce privește actele de natură sexuală, acte a căror finalitate o constituie, în principal, excitația sexuală. Dispozițiile

art. 221 din Codul penal

incriminează fapta de corupere sexuală a minorilor în mai multe modalități simple [ art. 221 alin. (1)] , una agravată [ art. 221 alin. (2) ] și altele atenuate [ art. 221 alin. (3)

și

(4)].

Astfel, comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în

art. 220 , împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani [ art. 221 alin. (1) teza întâi ], determinarea minorului să suporte sau să efectueze un astfel de act [ art. 221 alin. (1) teza a doua ], săvârșirea de către un major a unui act sexual de orice natură în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani [ art. 221 alin. (3) ], determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură [ar t. 221 alin. (4) teza întâi ], precum și punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic [ art. 221 alin. (4) teza a doua ] sunt fapte care primejduiesc în mod grav dezvoltarea morală a minorului, având în vedere incitarea acestuia la practicarea de acte de natură sexuală.

15.

Curtea reține că obiectul juridic al infracțiunii de corupere sexuală a minorilor - așa cum se arată în literatura de specialitate - constă în relațiile sociale referitoare la viața sexuală, legea penală ocrotind, prin incriminarea acestei fapte, climatul de dezvoltare morală a minorilor și de pregătire a lor pentru o viață sexuală normală. Acesta este, așadar, și obiectul juridic al modalității atenuate reglementate de dispozițiile

art. 221 alin. (3) din Codul penal , care constă în săvârșirea unui act sexual de orice natură de către un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Această modalitate normativă nu are obiect material, spre deosebire de varianta de bază [ art. 221 alin. (1)]

și de cea agravată [ art. 221 alin. (2) ] ale aceleiași infracțiuni, în cazul cărora obiectul material îl constituie corpul persoanei asupra căreia se exercită actul de natură sexuală sau care este determinată să suporte un asemenea act.

16.

Subiect activ al infracțiunii de corupere sexuală a minorilor - în modalitatea atenuată prevăzută de

art. 221 alin. (3) din Codul penal

- poate fi numai un major, adică o persoană, indiferent de sex, care are vârsta de 18 ani împliniți. Participația penală este posibilă în oricare dintre formele ei, instigare, complicitate, coautorat. Subiectul pasiv, în oricare din modalitățile normative ale infracțiunii prevăzute de

art. 221 din Codul penal , este minorul, indiferent de sex, care nu are împlinită vârsta de 13 ani la data comiterii faptei. Legiuitorul a limitat vârsta minorului la 13 ani, având în vedere faptul că, până la această vârstă, minorul poate fi cu ușurință pervertit sexual prin diferite manopere care să îi incite curiozitatea specifică vârstei și să îl determine să efectueze acte de natură sexuală.

17.

Curtea constată că elementul material al infracțiunii de corupere sexuală a minorilor - în modalitatea atenuată prevăzută de

art. 221 alin. (3) din Codul penal

- constă în săvârșirea unui act sexual de orice natură. Prin act sexual de orice natură se înțelege orice modalitate în care au loc raporturile sexuale între persoane de sex diferit, precum și relațiile sexuale între persoane de același sex, adică orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale, prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între persoane de același sex sau de sex diferit. Pentru realizarea elementului material este necesară îndeplinirea cerinței esențiale ca actul sexual de orice natură să fie săvârșit de către major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. În cazul acestei modalități atenuate a infracțiunii, actul sexual de orice natură nu se efectuează asupra minorului, ci acesta din urmă asistă la săvârșirea lui de către un major. Dacă majorul nu a putut să își dea seama că persoana în prezența căreia efectuează actul sexual de orice natură este un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, fapta nu constituie infracțiune.

18.

Curtea reține că urmarea imediată constă în periclitarea relațiilor sociale care privesc viața sexuală a minorului care nu a împlinit 13 ani. Fiind o infracțiune de pericol, legătura de cauzalitate dintre acțiunea ce constituie elementul material al laturii obiective și urmarea imediată nu trebuie dovedită, ci ea rezultă din însăși materialitatea faptei (ex re).

19.

Sub aspectul laturii subiective, fapta se comite cu intenție directă sau indirectă, făptuitorul major având reprezentarea faptului că persoana în prezența căreia săvârșește actul sexual de orice natură este un minor, astfel că urmărește ca acesta să asiste la actul sexual sau acceptă acest lucru.

20.

Curtea constată că nu poate fi reținută critica autorului excepției în sensul că dispozițiile

art. 221 alin. (3) din Codul penal

sunt neclare, pe motiv că legiuitorul nu a precizat dacă fapta constituie infracțiune chiar și atunci când valoarea socială ocrotită de norma penală nu este afectată, fiind necesară intervenția legiuitorului pentru a prevedea, în mod expres, că fapta constituie infracțiune numai atunci când este periclitată dezvoltarea morală a minorului. Practic, autorul excepției solicită modificarea condițiilor de incriminare a faptei, prin adăugarea unei cerințe esențiale conținutului constitutiv al infracțiunii de corupere sexuală a minorilor, în modalitatea atenuată prevăzută de

art. 221 alin. (3) din Codul penal , în sensul că fapta constituie infracțiune dacă dezvoltarea morală a minorului a fost periclitată.

21.

Curtea observă că starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite prin intermediul dispozițiilor

art. 221 alin. (3) din Codul penal

- stare creată prin săvârșirea de către un major a unui act sexual de orice natură în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani - este evidentă, fapta primejduind în mod grav dezvoltarea morală a minorului, prin incitarea acestuia la practicarea de acte de natură sexuală. Potrivit doctrinei, din punct de vedere criminologic, în cazul coruperii sexuale a minorilor - în oricare dintre variantele infracțiunii -, făptuitorii sunt, de regulă, persoane care au diverse anomalii sexuale, adică tendințe sexuale care ies din tiparele morale ale societății.

22.

Curtea constată că, prin incriminarea - în

art. 221 alin. (3) din Codul penal

- a actului sexual de orice natură săvârșit de un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, legiuitorul a înțeles să ocrotească un climat de dezvoltare fizică și psihică a minorilor care să asigure păstrarea sentimentelor de pudoare, de decență și de moralitate cu privire la viața sexuală. Este absolut necesar ca aceste valori să fie cultivate, întărite și dezvoltate la minori în vederea pregătirii lor pentru o viață sexuală normală, care să nu le afecteze sănătatea și integritatea fizică și psihică. Or, fapta incriminată prin dispozițiile

art. 221 alin. (3) din Codul penal

are ca urmare imediată o stare nouă - contrară celei inițiale - cu privire la viața sexuală a minorului, care constă tocmai într-o vătămare a relațiilor sociale care asigură ocrotirea minorului sub aspectul dezvoltării sale morale și al pregătirii pentru o viață sexuală normală, infracțiunea fiind una de pericol abstract, iar nu de pericol concret.

23.

În cazul infracțiunilor de pericol abstract, starea de pericol pentru valoarea protejată este prezumată de legiuitor prin însăși incriminarea faptei, nefiind necesară dovedirea ei. Având în vedere gravitatea și consecințele infracțiunilor cu privire la viața sexuală sau în strânsă legătură cu aceasta în care sunt implicate persoane vătămate minore, legiuitorul a reglementat un standard de protecție mai înalt pentru aceste persoane, prin prezumarea vătămării ce li se aduce, tocmai pentru a împiedica celelalte persoane să profite de vulnerabilitatea lor. Astfel, nu poate intra în discuție nerespectarea cerințelor de previzibilitate a legii penale, în condițiile în care legiuitorul a stabilit angajarea răspunderii penale a oricărei persoane majore care săvârșește un act sexual de orice natură în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, fără a fi necesară dovedirea unei vătămări a valorilor sociale ocrotite, aceasta fiind prezumată.

24.

Curtea reține că principiul legalității incriminării și pedepsei - consacrat prin prevederile

art. 23 alin. (12) din Constituție

și ale

art. 7 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale. Or, norma de incriminare criticată asigură destinatarilor ei o reprezentare clară a elementelor constitutive - de natură obiectivă și subiectivă - ale infracțiunii, astfel încât aceștia pot să prevadă consecințele ce decurg din nerespectarea normei și să își adapteze conduita potrivit acesteia. Întrucât dispozițiile

art. 221 alin. (3) din Codul penal

au o formulare clară și previzibilă, inclusiv pentru persoanele care nu dispun de pregătire juridică, textul de lege criticat nu încalcă cerințele de claritate și previzibilitate a legii impuse de prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind principiul respectării legilor și ale

art. 23 alin. (12)

referitor la legalitatea pedepsei, precum și de prevederile

art. 7

privind legalitatea incriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

25.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la

art. 7 paragraful 1 din Convenție , care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), potrivit căruia legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile. Această cerință este îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.

26.

Astfel, printr-o bogată jurisprudență, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept“ folosită la

art. 7

corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42,

Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, întro măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

27.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Vasile Axinte în Dosarul nr. 10.450/180/2015 al Judecătoriei Bacău - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 221 alin. (3) din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Bacău - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 noiembrie 2016.