Decizia nr. 777/2016
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 110 alin. (5) teza a doua , ale art. 123 alin. (2) și ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Are ca temei 1
- Legea nr. 135/2010 1 iulie 2010 (prevederi anume) privind Codul de procedură penală
Valer Dorneanu
- președinte
Marian Enache
- judecător
Petre Lăzăroiu
- judecător
Mircea Ștefan Minea
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Livia-Doina Stanciu
- judecător
Simona-Maya Teodoroiu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Oana Cristina Puică
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală
cu referire la
art. 110 alin. (5) teza a doua
și
art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală,
excepție ridicată de Florentina Tăvălică și de Nicoleta Rențea în Dosarul nr. 4.216/62/2015 al Tribunalului Brașov - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.783D/2015.
2.
La apelul nominal, pentru autoarele excepției răspunde apărătorul ales Angela Hărăstășanu, cu împuternicire avocațială la dosar. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul avocatului autoarelor excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia, reiterând argumentele invocate în fața Tribunalului Brașov - Secția penală. Astfel, arată că noul Cod de procedură penală - prin introducerea procedurii de cameră preliminară, care implică excluderea posibilității restituirii cauzei la parchet ulterior acestei proceduri și judecarea cauzei doar pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale - urmărește soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Acestor modificări de esență le corespund noi garanții cu privire la procedurile din cursul urmăririi penale, printre care se numără și obligația de a se înregistra audierea suspecților/inculpaților. Consideră că aceeași obligație se impune și pentru ascultarea martorilor. Subliniază diferența dintre cenzurarea legalității probelor și cenzurarea temeiniciei acestora, susținând că, în ceea ce privește audierea în timpul urmării penale a coinculpaților și a martorilor, dispozițiile de lege criticate nu oferă suficiente garanții pentru ca inculpatul să poată contesta probele astfel obținute sub aspectul legalității. Susține că dispozițiile de lege criticate încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât, pe de o parte, organele de urmărire penală nu respectă caracterul obligatoriu al înregistrării audierii suspectului/inculpatului, excepția prevăzută de
art. 110 alin. (5) teza a doua din Codul de procedură penală
fiind transformată în regulă, iar pe de altă parte nu se prevede obligația de a înregistra audierea martorului, în condițiile în care verificarea legalității administrării probelor de către organele de urmărire penală se realizează doar în procedura camerei preliminare, după care este posibilă judecarea cauzei fără readministrarea respectivelor probe. Consideră că se aduce atingere principiilor nemijlocirii, contradictorialității și publicității, caracteristice fazei de judecată a procesului penal, fiind mutat centrul de greutate - în privința administrării probelor, cu referire specială la audierea coinculpaților și a martorilor - în cadrul fazei de urmărire penală, care este lipsită de garanțiile menționate.
4.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând în acest sens jurisprudența în materie a Curții Constituționale. Arată, astfel, că procedeele probatorii vizate de
art. 110 alin. (5)
și de
art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală
nu înlătură obligația consemnării în scris a declarațiilor, iar loialitatea luării declarațiilor de către organele de urmărire penală poate fi contestată oricând în cursul cercetării judecătorești, întrucât se pune problema fiabilității probelor, judecătorul fiind cel chemat să aprecieze cu privire la acestea, în condițiile
art. 103 din Codul de procedură penală .
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
5.
Prin Încheierea penală nr. 271 din 27 noiembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 4.216/62/2015, Tribunalul Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală
cu referire la
art. 110 alin. (5) teza a doua
și
art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală . Excepția a fost ridicată de Florentina Tăvălică și de Nicoleta Rențea cu ocazia soluționării unei cauze penale.
6.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarele acesteia susțin, în esență, că dispozițiile de lege criticate încalcă prevederile constituționale ale
art. 20
- referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului, la care România este parte, asupra legilor interne - și ale
art. 21 alin. (3) teza întâi
privind dreptul la un proces echitabil. În acest sens, arată că, potrivit
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală , în faza de judecată, readministrarea probelor administrate în cursul urmăririi penale se face doar condiționat. Consideră că, prin faptul că nu se readministrează toate probele, se aduce atingere principiilor nemijlocirii, contradictorialității și publicității, caracteristice fazei de judecată a procesului penal, mutându-se centrul de greutate - în privința administrării probelor, cu referire specială la audierea martorilor - în faza de urmărire penală, care este lipsită de garanțiile menționate. Arată că restrângerea rolului fazei de judecată în ceea ce privește administrarea probelor - prin dispozițiile
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală
- are drept corespondent, în contrapondere, introducerea în Codul de procedură penală a unor garanții noi privind echitatea procedurii, în considerarea caracterului unitar al fazelor procesului penal, printre care se numără: obligația consemnării întrebărilor în cursul audierii suspectului/inculpatului [ art. 110 alin. (1) ], obligația înregistrării audierii suspectului/inculpatului [ art. 110 alin. (5) teza întâi ], posibilitatea înregistrării audierii martorului [ art. 123 alin. (2)] , consacrarea expresă a principiului loialității administrării probelor ( art. 101 ) și verificarea de către un judecător, în procedura de cameră preliminară, a legalității administrării probelor în cursul urmăririi penale ( art. 342 ). Consideră însă că aceste garanții constituie doar compensări parțiale ale restrângerii limitelor cercetării judecătorești și ale riscului fundamentării hotărârii instanței preponderent pe probe administrate în cursul urmăririi penale, fază necontradictorie și nepublică. Autoarele excepției susțin că aceste garanții nu sunt suficiente în absența obligației de a înregistra audierea martorului și în condițiile nerespectării caracterului obligatoriu al înregistrării audierii suspectului/inculpatului, având în vedere transformarea excepției prevăzute de
art. 110 alin. (5) teza a doua din Codul de procedură penală
în regulă. Astfel, arată că, în cauză, în toate declarațiile suspecților/inculpaților s-a consemnat neînregistrarea audierii acestora din cauza lipsei mijloacelor tehnice, ceea ce semnifică transformarea excepției prevăzute de
art. 110 alin. (5) teza a doua din Codul de procedură penală
în regulă. În acest mod, garanția legală a fost golită de conținut și transformată dintr-o garanție efectivă în una iluzorie, în condițiile în care urmărirea penală a fost efectuată de procuror în cadrul unei instituții informatizate, unitate a Direcției Naționale Anticorupție. Chiar dacă, prin
Decizia Curții Constituționale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 , s-a conferit caracter contradictoriu procedurii camerei preliminare, aceasta rămâne o fază a procesului penal în care nu se administrează probe. Această caracteristică a procedurii de cameră preliminară restrânge controlul de legalitate privind administrarea probelor la verificarea elementelor existente în dosarul de urmărire penală. Referitor la controlul de legalitate cu privire la audieri - sub aspectul loialității administrării probelor - un mijloc important l-ar reprezenta tocmai verificarea înregistrărilor audio sau audiovideo ale audierilor din cursul urmăririi penale. Codul de procedură penală consacră însă, în mod paradoxal, obligația înregistrării audio doar în cursul judecății, fază în care există garanțiile contradictorialității și publicității, în timp ce la urmărirea penală, fază lipsită de aceste garanții ale procesului echitabil, în cazul audierii suspectului/inculpatului - deși înregistrarea este obligatorie - există posibilitatea derogării, posibilitate transformată, în practică, în regulă, iar în cazul audierii martorului înregistrarea este facultativă. Autoarele excepției susțin că este încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere că verificarea legalității administrării probelor de către organele de urmărire penală se realizează doar în procedura camerei preliminare, după care este posibilă judecarea cauzei fără readministrarea probelor administrate în cursul urmăririi penale. Subliniază că readministrarea probelor în cursul judecății se poate face pentru acele probe administrate în cursul urmăririi penale care sunt contestate pentru netemeinicie, fără să mai poată fi însă contestate și pentru nelegalitate. Consideră că probele obținute în cursul urmăririi penale prin audierea suspecților/inculpaților și a martorilor, cu privire la care controlul de legalitate, inclusiv în ceea ce privește loialitatea administrării, nu se bazează și pe verificarea înregistrării audierii - nu pot sta la baza unei soluții de condamnare, dacă probele nu sunt readministrate în cursul judecății, în mod nemijlocit, de un judecător independent, în condiții de contradictorialitate și publicitate. Pe de altă parte, subliniază că, în lipsa unei ierarhii a probelor, chiar dacă o probă a fost nelegal obținută în cursul urmăririi penale, dacă însă nu a fost înlăturată în camera preliminară - din lipsă de mijloace suficiente pentru verificarea legalității - ea va avea forță probantă egală cu probele administrate în cursul judecății, fără a mai face referire și la aspectele ce restrâng posibilitatea revenirii asupra unei declarații ce a produs deja efecte. Având în vedere interesul general privind aflarea adevărului în cauzele penale și importanța consecințelor posibile cu privire la libertatea persoanei, autoarele excepției concluzionează că nu poate fi condiționată readministrarea probelor de diligențele inculpatului, respectiv de profesionalismul avocatului său, procesului penal fiindu-i specific principiul oficialității. În plus, menționează cazurile frecvente în care inculpații, din diferite motive, nu pot fi reaudiați în instanță, un exemplu fiind acela al exercitării dreptului la tăcere. Consideră că excepția de neconstituționalitate ridicată își menține actualitatea și după pronunțarea
Deciziei Curții Constituționale nr. 342 din 7 mai 2015 , întrucât controlul de constituționalitate efectuat prin decizia menționată nu a vizat și dispozițiile
art. 110 alin. (5) teza întâi
și ale
art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală .
7.
Tribunalul Brașov - Secția penală apreciază că dispozițiile de lege criticate nu încalcă prevederile constituționale ce garantează dreptul la un proces echitabil. Dispozițiile
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală
prevăd că readministrarea în cursul cercetării judecătorești a probelor administrate în faza de urmărire penală se realizează numai dacă respectivele probe au fost contestate. Cu toate acestea, consideră că nu este posibilă utilizarea unei probe așa cum a fost administrată în faza de urmărire penală dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să o conteste. Dispozițiile de lege care reglementează faza procesuală a camerei preliminare dau posibilitatea celui interesat să conteste legalitatea probelor și nu se poate susține că, prin dispozițiile de lege criticate, este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme inculpatul, deși a avut posibilitatea, nu a contestat legalitatea acestor probe. Pe de altă parte, consideră că, dacă - în urma probatoriului administrat în cursul cercetării judecătorești - se constată că o probă nu a fost legal administrată în faza de urmărire penală, aspect care nu a putut fi dovedit în procedura camerei preliminare, dată fiind imposibilitatea administrării probelor în această fază procesuală, respectiva probă va putea fi înlăturată de judecător. În ceea ce privește temeinicia probelor, aceasta poate fi contestată în faza de judecată, în condițiile
art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală . Judecătorul este ținut să readministreze toate probele a căror temeinicie se contestă. De asemenea, chiar dacă - din pasivitate sau din neștiință - nu se contestă temeinicia unei probe, judecătorul poate să o administreze din oficiu și, totodată, poate administra orice altă probă, dacă apreciază că acest lucru este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
8.
Potrivit
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
9.
Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că
art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală
prevede că doar acele probe care au fost administrate în cursul urmăririi penale și nu au fost contestate de către părți nu vor mai fi readministrate în cursul cercetării judecătorești, dar chiar și aceste probe sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților. În plus,
art. 374 din Codul de procedură penală
permite judecătorului, pe de o parte, să readministreze din oficiu probele la care se referă
alin. (7)
al acestui articol, iar pe de altă parte să administreze orice alte probe pe care le apreciază ca fiind necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Revine judecătorului învestit cu soluționarea litigiului penal să aprecieze, în concret, de la caz la caz, ce probe trebuie administrate. În aceste condiții, faptul că judecătorul unei cauze nu a dispus readministrarea, în faza cercetării judecătorești, a uneia sau a mai multora dintre probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu poate conduce la concluzia că dispozițiile
art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală
ar contraveni prevederilor
art. 21 alin. (3) din Constituție
referitoare la dreptul la un proces echitabil. Arată că, prin
Hotărârea din 9 iulie 2013
pronunțată în Cauza Bobeș împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut faptul că, atunci când instanța decide să își întemeieze hotărârea de condamnare pe probe care nu au fost administrate în condiții de contradictorialitate în fața instanței de judecată, este necesar ca respectivele probe să fie coroborate și cu alte probe care au fost administrate în cursul procesului și, de asemenea, este esențial să existe garanții procedurale solide pentru a asigura caracterul echitabil al procedurii. În fine, Guvernul consideră că dispozițiile de lege criticate sunt conforme și cu prevederile
art. 20 din Constituție , întrucât nu contravin pactelor și tratatelor internaționale privind drepturile omului, la care România este parte.
10.
Avocatul Poporului consideră că dispozițiile
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală
cu referire la
art. 110 alin. (5) teza a doua
și
art. 123 alin. (2)
din același cod sunt constituționale. Astfel, arată că dispozițiile
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală
reglementează cu privire la imposibilitatea condiționată a readministrării în cursul cercetării judecătorești a probelor administrate în faza urmăririi penale și care nu au fost contestate de către părți sau de către persoana vătămată. Legiuitorul a impus o singură condiție cu privire la soluția legislativă aleasă, și anume absența unei manifestări univoce de voință a părții interesate sau a persoanei vătămate de a contesta una sau mai multe dintre probele administrate în cursul urmăririi penale. Faptul că instanța de judecată nu readministrează probele necontestate și va ține seama de ele la judecarea cauzei nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la un proces echitabil, întrucât, potrivit
art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală , probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege, fiind lăsate la libera apreciere a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Utilizarea unei probe, așa cum a fost administrată în faza de urmărire penală, nu poate fi luată în considerare dacă inculpatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să o conteste. Prin urmare, nu se poate susține că, prin dispozițiile de lege criticate, este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme inculpatul, deși a avut posibilitatea, nu a contestat legalitatea acestor probe. Consideră că soluționarea unei cauze penale în baza unei probe nereadministrate de instanța de judecată în prezența inculpatului nu este incompatibilă în sine cu dispozițiile referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procesul penal, cerința ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în fața persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situații de excepție de la regulă, cu respectarea însă a dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată și suficientă de a contesta proba și de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei. În acest sens, invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume Hotărârea din 27 martie 2014, pronunțată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei. În plus, arată că, întrucât legalitatea și temeinicia sunt însușiri fundamentale ale oricărei probe care, prin elementele de fapt conținute, servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei, contribuind la aflarea adevărului în procesul penal, s-ar putea pune în discuție încălcarea dreptului la un proces echitabil dacă, în pofida faptului că părțile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării probelor în fața unui judecător anterior cercetării judecătorești, respectivele probe nu sunt readministrate. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalității administrării probelor, aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu
art. 342 din Codul de procedură penală , în fața judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit
art. 346
din același cod, poate exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. Prin urmare, odată validată legalitatea probelor în cadrul procedurii de cameră preliminară, este evident că în fața judecătorului de fond pot fi puse în discuție numai aspecte ce țin de temeinicie, aspecte referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată și care, raportat la acuzația concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanță. În plus, arată că dispozițiile de lege criticate dispun cu privire la faptul că nu se readministrează probele necontestate și nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Așa fiind, nimic nu oprește partea, căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile, să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată, imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului - cerând readministrarea lor de către instanța de judecată în condiții de publicitate, nemijlocire și contradictorialitate. În acest sens,
art. 374 alin. (5) din Codul de procedură penală
prevede că președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, părțile și persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate și să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost administrate sau nu în faza de urmărire penală. Totodată, menționează că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți, întrucât, potrivit
art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală , acestea pot fi administrate din oficiu de către instanță dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Faptul că această posibilitate este lăsată la aprecierea instanței de judecată nu este de natură a afecta în vreun fel dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit
art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală,
instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Invocă, în acest sens,
deciziile Curții Constituționale nr. 342 din 7 mai 2015 ,
nr. 464 din 16 iunie 2015
și
nr. 486 din 23 iunie 2015.
11.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile autoarelor excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și
reține următoarele:
12.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și
ale art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
13.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 110 alin. (5) teza a doua , ale
art. 123 alin. (2)
și ale
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală . Ulterior sesizării Curții, dispozițiile
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală
au fost modificate prin
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016
pentru modificarea și completarea
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal ,
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru completarea
art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Având în vedere însă că, în cauză, a produs efecte norma de procedură prevăzută de
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală
în forma în vigoare la data sesizării Curții, aceasta se va pronunța asupra dispozițiilor
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală
în redactarea anterioară modificării prin
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 . Dispozițiile de lege criticate au următorul cuprins:
–
Articolul 110
alin. (5) teza a doua : „Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.“;
–
Articolul 123
alin. (2) : „În cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta și înregistrarea este posibilă.“;
–
Articolul 374
alin. (7) teza întâi : „Probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești.“
14.
În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autoarele excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale
art. 20
referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și ale
art. 21 alin. (3) teza întâi
privind dreptul la un proces echitabil.
15.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile
art. 110 alin. (5)
și ale
art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală
au mai fost supuse controlului de constituționalitate în raport cu critici similare. Astfel, prin
Decizia nr. 749*) din 13 decembrie 2016 , nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunțării prezentei decizii, Curtea a respins, ca neîntemeiată, o astfel de excepție de neconstituționalitate, prin raportare la prevederile constituționale cuprinse în
art. 1 alin. (3)
referitor la statul român. În ceea ce privește dispozițiile
art. 110 alin. (5) din Codul de procedură penală , Curtea a reținut că acestea aduc un element de noutate în legislația procesual penală, impunând organelor de urmărire penală obligația înregistrării cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau inculpatului. De la această regulă, legiuitorul a instituit excepția potrivit căreia nu se va proceda la înregistrarea cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau inculpatului atunci când aceasta nu este posibilă. Curtea a apreciat că excepția mai sus arătată va opera numai în situațiile obiective ce împiedică organul de urmărire penală să asigure înregistrarea audierii, cum este și situația din prezenta cauză, când organul de urmărire penală nu a fost dotat cu mijloace tehnice audio sau audio-video (paragraful 15). Curtea a constatat că, pentru a exclude o eventuală decizie arbitrară a organului de urmărire penală și o aplicare abuzivă a dispozițiilor de lege criticate ce reglementează excepția de la regula generală a înregistrării cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau a inculpatului, legiuitorul a prevăzut expres obligația organului de urmărire penală de a indica concret, în declarația suspectului sau a inculpatului, motivul pentru care înregistrarea nu a fost posibilă. Astfel, lipsa motivării sau insuficienta motivare a imposibilității înregistrării poate pune sub semnul întrebării exactitatea celor declarate, cu consecința înlăturării acestui mijloc de probă din ansamblul materialului probator. Chiar și în ipoteza aplicării abuzive a dispozițiilor de lege criticate, se poate observa că, dacă prin nerespectarea cerinței legale în discuție s-a adus o vătămare inculpatului, acesta are posibilitatea, până la închiderea procedurii de cameră preliminară, să solicite înlăturarea acestui mijloc de probă, potrivit
art. 282 alin. (1)
și
alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală
(paragraful 16).
a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 16 martie 2017.
16.
Referitor la dispozițiile
art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală,
prin decizia mai sus menționată, Curtea a observat că acestea dispun în sensul că, în cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta și înregistrarea este posibilă. Astfel, în acest caz, legiuitorul nu a mai prevăzut expres obligația organului de urmărire penală de a înregistra audierea martorilor. În acest context, Curtea a reținut că, potrivit
art. 123 alin. (1) din Codul de procedură penală,
transpunerea în formă scrisă a declarației martorului urmează regulile prevăzute pentru consemnarea declarației suspectului sau a inculpatului. Totodată, în cazul audierii martorului sunt aplicabile regulile generale în materia audierii persoanelor cuprinse în
secțiunea 1 a capitolului II al titlului IV din Codul de procedură penală . Curtea a mai observat că și în acest caz, dacă apreciază că i s-a adus o vătămare prin neînregistrarea prin mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii martorului, inculpatul are posibilitatea, până la închiderea procedurii de cameră preliminară, să solicite înlăturarea acestui mijloc de probă, potrivit
art. 282 alin. (1)
și
alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală
(paragraful 18).
17.
Întrucât nu au apărut elemente noi care să impună reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele
Deciziei nr. 749 din 13 decembrie 2016
își păstrează valabilitatea și în cauza de față, motiv pentru care dispozițiile
art. 110 alin. (5) teza a doua
și ale
art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală
nu aduc nicio atingere prevederilor
art. 21 alin. (3) din Constituție
privind dreptul la un proces echitabil.
18.
În ceea ce privește dispozițiile
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală , Curtea constată că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile
art. 21 alin. (3)
din Legea fundamentală și față de critici similare. Astfel, prin
Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 30 iunie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală , reținând că, potrivit dispozițiilor de lege criticate, în cursul cercetării judecătorești nu se readministrează probele administrate în cursul urmăririi penale și care nu au fost contestate. Curtea a constatat că legiuitorul a impus o singură condiție cu privire la incidența normei procesual penale, respectiv absența unei manifestări exprese de voință a părții interesate sau a persoanei vătămate de a contesta probele administrate în cursul urmăririi penale (paragraful 19). Faptul că instanța de judecată, fără a readministra probele în condițiile
art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală , va ține seama de ele la judecarea cauzei nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil al inculpatului, întrucât, potrivit
art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală , probele nu au o valoare dinainte stabilită de lege, fiind apreciate de organele judiciare în urma evaluării întregului probatoriu administrat în cauză. Totodată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obținute în faza instrucției penale nu contravine
art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Saidi împotriva Franței, paragrafele 43 și 44, și Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 și 54). De aceea, utilizarea unei probe, așa cum a fost administrată în faza de urmărire penală, nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, să o conteste. Prin urmare, nu se poate susține că prin dispozițiile de lege criticate este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme acuzatul, deși a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe (paragraful 20).
19.
Așadar, prin
Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015 , mai sus menționată, Curtea a reținut că problema afectării dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil s-ar putea pune în discuție, dacă probele nu sunt readministrate, numai în situația în care părțile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării lor în fața unui judecător anterior cercetării judecătorești. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalității administrării probelor, Curtea a constatat că aceste aspecte sunt verificate de către judecătorul de cameră preliminară, potrivit
art. 342 din Codul de procedură penală , iar acesta în baza
art. 346 alin. (3) lit. b)
și
alin. (4)
din același cod, poate exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. După începerea judecății, dispusă de judecătorul de cameră preliminară, în fața instanței de judecată pot fi puse în discuție numai aspecte ce țin de temeinicia probelor, aspecte referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată și care, raportat la acuzația concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanță (paragrafele 21 și 22).
20.
Astfel, analizând conținutul dispozițiilor
art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală , Curtea a constatat, prin
Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015 , mai sus citată, că acestea dispun cu privire la faptul că nu se readministrează probele necontestate și nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Așa fiind, nimic nu oprește partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului -, cerând astfel readministrarea/refacerea lor de către instanța de judecată în condiții de publicitate, nemijlocire și contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, Curtea a observat că
art. 374 alin. (5) din Codul de procedură penală
prevede că „Președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe“, părțile și persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate și să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost sau nu administrate în faza de urmărire penală (paragraful 23). În sfârșit, Curtea a reținut că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți, întrucât, potrivit
art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală , acestea pot fi administrate din oficiu de către instanță, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Faptul că această posibilitate este atributul exclusiv al instanței de judecată nu este de natură a afecta în niciun fel dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit
art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală,
„Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii“ (paragraful 24).
21.
În același sens sunt și
Decizia nr. 342 din 7 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 3 iunie 2015,
Decizia nr. 486 din 23 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 22 septembrie 2015, și
Decizia nr. 565 din 12 iulie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 7 septembrie 2016.
22.
De asemenea, prin
Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.158 din 1 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 342 ,
art. 345 alin. (1)
și
(2) ,
art. 346 alin. (1)
și
(4)
și ale
art. 374 din Codul de procedură penală , reținând că obiectivul procedurii camerei preliminare este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată (paragraful 14). Așa fiind, legiuitorul a limitat la o fază distinctă a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale (paragraful 15). Împrejurarea că instanța competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăși să se pronunțe cu privire la cererile și excepțiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară și care au fost soluționate în această procedură (atât pe fond, cât și/sau în contestație) nu afectează dreptul părților la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător. Or, potrivit dispozițiilor art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, „Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză“. Prin urmare, apare ca ilogică posibilitatea ca același judecător să se pronunțe încă o dată asupra aspectelor pe care tot el le-a dezlegat deja. O astfel de posibilitate neagă esența dreptului la un proces echitabil, care presupune ca orice cauză să fie soluționată într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât partea nemulțumită de soluția dată în procedura de cameră preliminară a avut la îndemână calea de atac a contestației, consacrată de
art. 347 din Codul de procedură penală
(paragraful 16). Totodată, Curtea a reținut că, potrivit
art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală , probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți, deși nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților sau pot fi administrate din oficiu de către instanță dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare a cauzei. Așadar, o probă contestată va fi readministrată, iar în cazul în care readministrarea nu mai este posibilă, devin aplicabile dispozițiile
art. 383 alin. (4)
din același cod, care obligă instanța să o pună în discuția părților, a persoanei vătămate și a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală și încuviințată de instanță (paragraful 18).
23.
Deoarece nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală , pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
24.
Pentru considerentele expuse, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al
art. 1-3,
al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Florentina Tăvălică și de Nicoleta Rențea în Dosarul nr.4.216/62/2015 al Tribunalului Brașov - Secția penală și constată că dispozițiile
art. 110 alin. (5) teza a doua , ale
art. 123 alin. (2)
și ale
art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală
sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 15 decembrie 2016.
*)
Decizia Curții Constituționale nr. 749 din 13 decembrie 2016
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.