Decizia nr. 703/2016

Articolul 194

alin. (1) lit. c) din Codul penal

cuprinde criterii obiective, existând posibilitatea ca expertiza medico-legală să stabilească, pentru fiecare caz în parte, dacă fapta a avut consecințele prevăzute de textul de lege criticat. Așa fiind, dispozițiile legale criticate sunt formulate clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Textul sancționează ca variantă agravată a infracțiunii de vătămare corporală fapta de lovire sau alte violențe care a cauzat persoanei vătămate un prejudiciu estetic grav și permanent. Termenii folosiți au un înțeles univoc, permițând oricărui destinatar al normei penale înțelegerea și adaptarea conduitei la exigențele legale.

20.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Astfel, în materia clarității și previzibilității unui text de lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. În acest sens se invocă Decizia de inadmisibilitate pronunțată în Cererea nr. 8.398/04 formulată de Miron Victor Panaitescu împotriva României, când Curtea de la Strasbourg, făcând referire la principiile consacrate, dezvoltate în jurisprudența sa, a statuat că

art. 7 din Convenție

impune ca o faptă penală să fie în mod clar prevăzută în lege, ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa și să nu fie interpretată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. Cu toate acestea, trebuie să permită clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretare judiciară de la caz la caz.

21.

Curtea a remarcat că, drept consecință logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive. Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică și nu încape îndoială că instanțele interne sunt cele mai în măsură să examineze și să interpreteze legislația națională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu

art. 7 din Convenție

[a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I; Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34.044/96, 355.322/97 și nr. 44.801/98, paragraful 50, CEDO 2001-II, și Sud Fondi S.r.l. și alții împotriva Italiei, paragraful 108].

22.

Sub acest aspect, Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt suficient de clare, previzibile și neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să își adapteze conduita în funcție de conținutul acesteia, în concordanță cu prevederile

art. 1 alin. (5) din Constituție

care consacră principiul respectării obligatorii a legilor.

23.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției,

precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

24.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

25.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 194 alin. (1) lit. c)

cu denumirea marginală

Vătămarea corporală din Codul penal, care au următorul conținut: „(1) Fapta prevăzută în

art. 193 , care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe: […] c) un prejudiciu estetic grav și permanent; […], se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“

26.

Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

referitor la obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor.

27.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în Dosarul nr. 7.709/303/2015 al Judecătoriei Sectorului 6 București - Secția penală, inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală prevăzute de

art. 194 din Codul penal , ci pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzute de

art. 193 alin. (2) din Codul penal .

28.

S-a reținut că, în noaptea de 24/25 noiembrie 2011, în timp ce se aflau într-un club, inculpatul ar fi lovit-o pe partea vătămată cu un pahar de sticlă în zona feței, producându-i leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 21-24 de zile de îngrijiri medicale. Ulterior, în urma analizării mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală și readministrate în fața instanței de judecată, precum și din raportul de expertiză medico-legală a rezultat că partea vătămată a avut nevoie de 30-35 de zile de îngrijiri medicale, fiind evidențiată existența unor sechele posttraumatice, care, în opinia medicului legist, nu se încadrează în noțiunea de prejudiciu estetic grav și permanent.

29.

Așa fiind, deși inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii ce constituie obiect al excepției de neconstituționalitate, ci pentru comiterea infracțiunii de lovire sau alte violențe, Curtea constată că excepția are legătură cu soluționarea cauzei, deoarece instanța de judecată a fost sesizată cu privire la o faptă de violență fizică împotriva unei persoane, cuprinsă în

capitolul II al titlului I din partea specială a Codului penal

- Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății, încadrarea juridică a acesteia putând fi schimbată, cu atât mai mult cu cât particularitățile speței impun anumite discuții referitoare la stabilirea unei încadrări juridice corecte.

30.

Prin urmare, analizând în concret condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal

sunt incidente în cauză, interesul procesual în invocarea unei astfel de excepții fiind evident prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului criticat (a se vedea

Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014;

Decizia nr. 189 din 31 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 15 iunie 2015;

Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015;

Decizia nr. 397 din 28 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015).

31.

Așa fiind, ținând seama de exigențele

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal

are legătură cu soluționarea cauzei.

32.

Referitor la criticile formulate, Curtea constată că autorii excepției susțin că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

în componenta sa referitoare la calitatea legii, deoarece nu întrunesc condițiile de claritate, precizie și previzibilitate.

33.

Cu privire la acestea, Curtea constată că infracțiunea de lovire sau alte violențe (prevăzută de

art. 193 din Codul penal)

și infracțiunea de vătămare corporală (prevăzută de

art. 194 din Codul penal ) se deosebesc în mod substanțial în funcție de consecințele violențelor exercitate. Criteriile de distincție sunt, asemenea vechii reglementări, reprezentate atât de criteriul curativ-terapeutic, ce vizează durata îngrijirilor medicale, cât și de criteriul fiziopatologic, care urmărește natura vătămărilor produse. Comportamentul prohibit avut în vedere de legiuitor se regăsește în

art. 193 din Codul penal , respectiv în lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice, iar deosebirea între această infracțiune și cea reglementă de

art. 194

din același cod constă în consecințele traumatice cuantificabile, fie în numărul de zile de îngrijiri medicale, fie în alte consecințe strict și exhaustiv enumerate, între care se regăsește producerea unui prejudiciu estetic grav și permanent. Prin urmare, diferența obiectivă dintre infracțiunea de lovire sau alte violențe și cea de vătămare corporală este dată de urmarea imediată a infracțiunii, deci de consecințele violențelor exercitate.

34.

Cât privește natura urmărilor produse se constată că legiuitorul a operat cu sintagma de „prejudiciu estetic grav și permanent“ care are menirea de a înlocui noțiunea existentă în textul anterior referitor la „sluțire“. Constatarea sluțirii, în sensul prevederilor

art. 182 alin. 2 din Codul penal din 1969

- actuala reglementare regăsindu-se în

art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal

- trebuie determinată nu numai în raport cu semnificația curentă a acestei noțiuni, adică mutilare, schilodire, desfigurare, cu consecința creării aspectului hidos, pocit, respingător, foarte urât, ci și ținându-se seama de echivalența ce se poate da noțiunii respective prin comparare cu celelalte urmări grave la care se referă textul menționat. Ca urmare, ori de câte ori vătămarea corporală, săvârșită cu intenție, a avut ca efect, de exemplu, pierderea unuia sau a mai multor dinți ori numai lezarea acestora, este necesar să se stabilească, pe bază de probe convingătoare, dacă prin vătămarea respectivă s-a cauzat o modificare a fizionomiei victimei sau o diminuare a funcțiilor ei fiziologice comparabile, ca importanță, cu celelalte consecințe avute în vedere prin

art. 182 alin. 2 din Codul penal din 1969 . Așa fiind, pentru aceasta, trebuie să se țină seama de criterii de ordin anatomic și fiziologic proprii naturii umane, precum și de unele criterii specifice, cum ar fi vârsta, sexul sau profesia persoanei vătămate.

35.

Gravitatea și permanența sunt două caracteristici ale prejudiciului estetic, vizat prin dispozițiile

art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal , ce au fost puse în evidență în jurisprudență și subliniate în repetate rânduri de către instanța supremă. În mare parte aceste caracteristici ale prejudiciului estetic se referă la faptul că ipoteza vizată de legiuitor în

art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal

nu se încadrează în prejudiciul estetic temporar ce se remediază de la sine, pe cale naturală, și nici în ipoteza în care ascunderea unui astfel de prejudiciu estetic se realizează printr-o proteză, întrucât nu echivalează întotdeauna cu înlăturarea acestuia. În acest sens, leziunile care au produs o dizarmonie la nivelul feței care nu poate fi ștearsă printr-o intervenție chirurgicală, putându-se numai ameliora aspectul cicatricilor, constituie un prejudiciu estetic grav și permanent.

36.

Ca atare, caracterul de permanență a prejudiciului estetic la care fac trimitere dispozițiile legale criticate presupune o consecință posttraumatică care nu este susceptibilă de refacere, în sensul că, nici pe cale naturală, nici ca urmare a vreunei intervenții medico-chirurgicale, nu se va mai putea obține remedierea. Astfel, tăierea părului și raderea sprâncenelor nu constituie sluțire, deoarece acestea sunt supuse procesului de regenerare.

37.

Cât privește gravitatea prejudiciului estetic, Curtea constată că, de fapt, aceasta constă în schimbarea înfățișării normale a unei persoane într-una neplăcută, respingătoare, întro desfigurare (schimbarea aspectului feței), în deformare (schimbarea formei corpului) sau în mutilare (desprinderea unei părți din corp). Practic, varianta din vechiul Cod penal referitoare la „sluțire“ avea în vedere aceste consecințe, definite lato sensu de practică ca fiind un prejudiciu estetic grav și permanent.

38.

Problema dacă producerea unor anumite consecințe intră sau nu în sfera de incidență a dispozițiilor

art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal

- fiind considerate sau nu drept un prejudiciu estetic grav - reprezintă, în esență, o problemă de interpretare și aplicare a legii, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, și reprezintă expresia înfăptuirii actului de justiție prin instanțele judecătorești stabilite de lege și prin Înalta Curte de Casație și Justiție care asigură, între altele, interpretarea și aplicarea unitară a legii.

39.

Astfel, „prejudiciul estetic grav“ sau „sluțirea“ (termen prevăzut de

art. 182 alin. 2 teza a IV-a din Codul penal din 1969 ) reprezintă modificarea morfologică sau estetică a aspectului fizic natural al persoanei, de natură a-i crea un prejudiciu fizic real și evident, independent de posibilitatea - lipsită de certitudine - de ameliorare prin metode chirurgicale și de durată. Așa fiind, Curtea constată că înfățișarea fizică a persoanei se constituie într-un drept subiectiv care poate fi atins când se comite infracțiunea de vătămare corporală, iar când repararea nu mai poate avea loc pe cale naturală, individul afectat percepe desfigurarea ca fiind cauza suferințelor sale psihice, conștientizând nu numai infirmitatea, ci și consecințele acesteia, respectiv compasiunea sau dezgustul celor cu care vine în contact, ceea ce duce la retrăirea evenimentelor cauzale.

40.

Tot astfel, marea diversitate a consecințelor ce pot fi produse asupra fizionomiei victimei sau asupra unor procese fiziologice, determinate nu numai de modul în care agresorul acționează, ci și de particularitățile anatomice și fiziologice ale fiecărui individ, fac dificilă, dacă nu chiar imposibilă, generalizarea efectelor în raport cu leziunea rezultată. De aceea, neputându-se ajunge la o concluzie cu valabilitate de generalizare, este evident că nici urmările la care se referă prevederile textul criticat nu pot fi stabilite decât de la caz la caz, în raport cu specificul fiecărei cauze, ceea ce nu se poate realiza decât de instanța învestită cu judecarea fiecărui proces concret.

41.

Așa fiind, Curtea constată că, în concordanță cu prevederile

art. 1 alin. (5) din Constituție

care consacră principiul respectării obligatorii a legilor, dispozițiile legale criticate sunt clare și neechivoce, întrucât destinatarul normei penale de incriminare are posibilitatea să prevadă consecințele ce decurg din nerespectarea ei, sens în care își poate adapta conduita în mod corespunzător. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa (de exemplu,

Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens

Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și

Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011).

42.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

art. 7 paragraful 1 din Convenție,

care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.

43.

Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42,

Hotărârea din 24 mai 2007,

pronunțată în Cauza

Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României,

paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91].

44.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

45.

Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare,

art. 7 paragraful 1 din Convenție

nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,

Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României,

paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

46.

Totodată, prin Decizia de inadmisibilitate pronunțată în Cererea nr. 8.398/04 formulată de Miron Victor Panaitescu împotriva României, paragrafele 30 și 31, Curtea de la Strasbourg a făcut referire la principiile consacrate, dezvoltate în jurisprudența sa - în contextul

art. 7 din Convenție

- care impun ca o faptă penală să fie în mod clar prevăzută în lege, ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa și să nu fie interpretată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. De asemenea, s-a mai remarcat că, drept consecință logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică și nu încape îndoială că instanțele interne sunt cele mai în măsură să examineze și să interpreteze legislația națională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu

art. 7 din Convenție

[a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I; Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34.044/96, 35.532/97 și 44.801/98, paragraful 50, CEDO 2001-II; și Sud Fondi S.r.l. și alții împotriva Italiei, paragraful 108].

47.

De aceea, nu poate fi primită susținerea că destinatarii normei penale nu își pot adapta conduita în funcție de conținutul său, deoarece elementul material, al infracțiunii se realizează printr-o acțiune de lovire, prin energia făptuitorului sau printr-o altă forță pe care acesta o pune în mișcare, legiuitorul urmărind să protejeze dreptul fundamental la integritate fizică și psihică. În plus, în aceste situații, suplețea legii este de preferat, întrucât nu se poate stabili aprioric totalitatea posibilelor consecințe care ar putea intra sau nu în categoria noțiunii de prejudiciu estetic grav și permanent, urmând ca, în funcție de particularitățile fiecărei spețe să se stabilească, prin acte medico-legale, dacă leziunile traumatice sunt sau nu grave și permanente.

48.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal

este neîntemeiată.

49.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de procuror în Dosarul nr. 7.709/303/2015 al Judecătoriei Sectorului 6 București - Secția penală și de Mitică Dumitru în Dosarul nr. 1.372/330/2015 al Judecătoriei Urziceni și constată că dispozițiile

art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 6 București - Secția penală și Judecătoriei Urziceni și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 noiembrie 2016.