Decizia nr. 91/2017

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Afrodita Laura Tutunaru

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 alin. (2) din Codul penal , excepție ridicată de Liliana Doinița Hunuzău în Dosarul nr. 8.081/105/2015 al Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 730D/2016.

2.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 2 februarie 2017, în prezența reprezentantului Ministerului Public și a autoarei excepției și au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea formulată de apărătorul ales al autoarei excepției și în vederea depunerii de concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru 16 februarie 2017. Ulterior, constatând că nu sunt toți judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea a amânat succesiv pronunțarea pentru 21 februarie 2017 și, respectiv, 28 februarie 2017.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3.

Prin Încheierea din 4 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 8.081/105/2015, Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 alin. (2) din Codul penal , excepție ridicată de Liliana Doinița Hunuzău într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate împotriva sentinței penale nr. 17 din 20 ianuarie 2016 pronunțată de Tribunalul Prahova prin care a fost respinsă contestația la executare formulată împotriva Sentinței penale nr. 63 din 9 februarie 2011 a Curții de Apel București - Secția a II-a penală, definitivă prin nerecurare și prin care autoarea excepției a fost condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață.

4.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, se susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, deoarece soluția adoptată de legiuitor în textul

art. 6 alin. (2) din Codul penal

vizează doar ipoteza în care legea nouă prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, excluzând și varianta în care ar putea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii.

5.

Subliniază că discriminarea se creează în rândul celor condamnați la pedeapsa detențiunii pe viață și cărora li se aplică diferit legea penală mai favorabilă, după cum infracțiunea pe care au săvârșit-o este pedepsită potrivit legii noi numai cu pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii, deși situația în care se găsesc este identică - au săvârșit aceeași faptă.

6.

Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, neexistând niciun argument în a constata o situație discriminatorie a persoanelor condamnate într-un stat străin și a căror hotărâre a fost recunoscută în România și, respectiv, persoanele, cetățeni români, condamnați pentru aceeași faptă în țară. Arată că în considerentele

Deciziei nr. 13 din 5 iunie 2014

pronunțate de Înalta Curtea de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că dispozițiile

art. 6 alin. (1) din Codul penal

privitoare la legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei sunt aplicabile și cu privire la hotărârea de condamnare pronunțată de un alt stat față de cetățenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de

Legea nr. 302/2004

privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată. Aceste dispoziții reprezintă expresia principiului legalității procesului penal prevăzut de

art. 2 din Codul de procedură penală

și consecința transpunerii în legislația națională a prevederilor

Deciziei-cadru 2008/909/JAI

a Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2008 privind principiul recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.

7.

Potrivit

art. 135 alin. (12) din Legea nr. 302/2004, republicată , punerea în executare a pedepsei se face potrivit dispozițiilor din

Codul de procedură penală , iar

art. 144

din același act normativ stabilește că legea română guvernează executarea.

8.

Prin urmare, condamnații transferați în România pentru executarea unei pedepse aplicate printr-o hotărâre de condamnare de o instanță străină, dar recunoscută de instanța națională competentă au aceleași drepturi ca și condamnații aflați în executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecătorești definitive de către instanțele din România, așa încât susținerea vizând o eventuală discriminare între cetățenii români condamnați de o instanță străină și cei condamnați în România nu are nicio justificare.

9.

De asemenea, omisiunea dispoziției alternative a pedepsei detențiunii pe viață din textul de lege criticat nu poate fi apreciată ca fiind de natură să creeze o discriminare între categoriile de condamnați la care se referă, întrucât aceasta reprezintă o opțiune a legiuitorului în cazul celor condamnați în mod definitiv la pedeapsa detențiunii pe viață. Se mai arată că și în reglementarea anterioară, respectiv

Codul penal din 1969 , sub imperiul căruia a fost recunoscută hotărârea străină de condamnare în cazul contestatoarei, existau dispoziții similare în

art. 14 alin. 2

în privința cărora nu a fost pronunțată o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate, în raport cu dispozițiile

art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală .

10.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

11.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, în sensul

art. 6 alin. (2) din Codul penal , dacă o persoană a fost condamnată definitiv la pedeapsa detențiunii pe viață, iar până la executarea pedepsei intervine o lege penală mai favorabilă ce prevede pentru infracțiunea săvârșită doar pedeapsa închisorii, pedeapsa aplicată inițial se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune. Așadar, în acord cu

art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală , textul criticat reglementează o situație de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor de condamnare rămase definitive anterior intrării sale în vigoare.

12.

Soluția adoptată de legiuitor constituie o aplicare a principiului retroactivități legii penale mai favorabile. Astfel, o lege nouă, care pentru aceeași faptă nu mai prevede pedeapsa detențiunii pe viață, ci doar pedeapsa închisorii, nu poate fi socotită altfel decât o lege „mai favorabilă“. Pe de altă parte, schimbarea regimului sancționator reflectă o altă evaluare de către legiuitor a pericolului social abstract al faptei respective, iar aceasta trebuie să se regăsească inclusiv în situația juridică a persoanelor condamnate definitiv anterior intrării în vigoare a legii noi, fiind de neconceput ca două persoane care au săvârșit aceeași infracțiune să suporte pedepse diferite prin natura și gravitatea lor, în funcție de momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

13.

Prevederile

art. 6 alin. (2) din Codul penal

nu sunt discriminatorii. Faptul că legiuitorul a exclus aplicarea lor în cazurile în care legea nouă prevede pentru respectiva infracțiune pedeapsa închisorii alternativ cu detențiunea pe viață nu se constituie într-o discriminare, deoarece în aceste ipoteze rațiunile menționate mai sus nu mai subzistă. Astfel, câtă vreme legea nouă prevede și ea pedeapsa detențiunii pe viață (chiar dacă alternativ cu închisoarea), înseamnă că legiuitorul a menținut evaluarea pericolului abstract făcută prin legea ce constituie temeiul condamnării, deci nu se mai justifică înlocuirea pedepsei inițial aplicate.

14.

Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 alin. (2) din Codul penal

prin raportare la

art. 16 alin. (1) din Constituție

nu poate fi reținută. Prin dispozițiile criticate, legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele situații în care sancțiunea prevăzută pentru fapta săvârșită este detențiunea pe viață, iar nu pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii. O asemenea prevedere nu aduce atingere

art. 16 din Legea fundamentală , întrucât nu poate fi pus semnul egalității între toate persoanele definitiv condamnate, ceea ce ar determina calificarea situației acestora ca fiind identică.

15.

Prin

Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, Curtea Constituțională a statuat că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă.

16.

Avocatul Poporului constată, însă, că susținerile autoarei excepției tind la o modificare a legii, prin adăugarea în textul legal criticat a ipotezei în care pedeapsa prevăzută pentru fapta săvârșită este pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii. Or, acceptarea unei asemenea critici ar echivala cu transformarea instanței de contencios constituțional într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni

art. 61 din Constituție , potrivit căruia „Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a țării“, fiind în contradicție cu dispozițiile

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , conform cărora „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“.

17.

Ca atare, Avocatul Poporului apreciază că o asemenea soluție legislativă nu poate fi modificată pe cale de interpretare, prin introducerea în sfera de aplicare a normei de incriminare prevăzute în

art. 6 din Codul penal

a unei situații nereglementate de legiuitor.

18.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autoarei excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

19.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

20.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Codul penal

cu denumirea marginală Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, care au următorul conținut:

(2)

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

21.

Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări.

22.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile legale criticate dispun cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, sens în care, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

23.

O reglementare similară se găsea și în

Codul penal din 1969 , respectiv în

art. 14 alin. 2

referitor la aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, potrivit căruia „Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune“.

24.

Analizând criticile formulate, Curtea constată că extraactivitatea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, deși vine în concurs cu principiul autorității de lucru judecat, are totuși loc atunci când legea mai favorabilă intervine după ce o faptă a fost definitiv judecată. Prin urmare, mitior lex are în vedere principiul nulla poena sine lege, care trebuie să-și găsească aplicare nu numai în cazul abrogării incriminării, ci și în cazul în care legea nouă, fără a dezincrimina, prevede o pedeapsă mai ușoară (mitior poena). Toate acestea nu sunt altceva decât o reflectare a exigențelor constituționale consacrate de

art. 15 alin. (2) , precum și a celor ale

art. 7 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii“. Cu alte cuvinte, după cum nimeni nu poate fi condamnat la o pedeapsă mai gravă decât cea prevăzută în momentul judecării, tot astfel nimeni nu poate executa o pedeapsă mai gravă decât cea prevăzută în momentul executării. De asemenea, atunci când legea nouă intervine după judecarea definitivă a cauzei, extraactivitatea legii penale mai favorabile poate privi numai legea nouă (care retroactivează).

25.

Autoarea excepției susține că dispozițiile legii noi, respectiv

art. 6 alin. (2) din Codul penal

sunt discriminatorii, deoarece limitează aplicarea legii penale mai favorabile numai la situațiile în care pedeapsa prevăzută de legea nouă este doar închisoarea, excluzând posibilitatea aplicării principiului în cazul în care pedeapsa prevăzută de legea nouă este închisoarea alternativ cu pedeapsa detențiunii pe viață.

26.

O astfel de critică nu poate fi primită, deoarece prevederile legale contestate se aplică fără privilegii și discriminări tuturor persoanelor aflate în situația normativă ipotetic reglementată, neoperând nicio distincție între subiectele de drept supuse incidenței lor. Astfel, principiul egalității cetățenilor în drepturi presupune egalitatea de tratament juridic pentru situații identice, după cum impune și aplicarea unui tratament juridic diferit, pentru situații care se deosebesc în mod obiectiv și rezonabil. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat că „nu poate fi pus semnul egalității între toate persoanele definitiv condamnate, ceea ce ar determina calificarea situației acestora ca fiind identică, deoarece diferența rezidă în aceea că, în cazul unei categorii, sancțiunile aplicate depășesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-și corespondent în noua legislație, situându-ne astfel în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile, reglementate atât de

art. 14 din Codul penal din 1969 , cât și de

art. 6 din Codul penal actual , pe când în cazul celeilalte categorii, sancțiunile aplicate acestora nu depășesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, doar sub imperiul

art. 15 din Codul penal din 1969 , reglementare nepreluată însă în

Codul penal actual “ (a se vedea

Decizia nr. 677 din 20 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 4 decembrie 2015, paragraful 17).

27.

Or, o persoană condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață pentru o infracțiune care se sancționa, atât sub imperiul legii vechi, cât și sub imperiul legii noi, cu pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii nu se află în aceeași situație juridică cu o persoană condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață, pentru o infracțiune care se sancționa sub imperiul legii vechi cu pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii, dar pentru care legea nouă a prevăzut doar pedeapsa închisorii. Astfel, sub incidența dispozițiilor

art. 6 alin. (2) din Codul penal

intră doar situația în care pedeapsa aplicată prin hotărâre definitivă este detențiunea pe viață (pentru o infracțiune pentru care legea veche prevede pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii), iar legea nouă prevede pentru aceeași infracțiune doar pedeapsa închisorii. Prin urmare, legiuitorul a exceptat din sfera de aplicare a legii penale mai favorabile situația în care legea nouă - ca și legea veche - prevede pentru aceeași infracțiune pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii.

28.

Rațiunea soluției la care s-a oprit legiuitorul trebuie analizată în raport cu întreaga reglementare în materie. În acest sens, pentru a conserva cât mai eficient hotărârile definitive și principiul intangibilității lor, legiuitorul a limitat aplicarea legii penale noi mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei doar la cazurile care marchează diferențe stringente între cele două legi. Dacă, pentru un condamnat sub imperiul legii vechi la pedeapsa detențiunii pe viață, s-ar admite ca lege nouă mai favorabilă și legea care ar fi prevăzut pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa detențiunii pe viață, s-ar fi ajuns la o nouă judecată, care să-i permită judecătorului să aleagă dintre cele două pedepse alternative (detențiunea pe viață și închisoarea). Prin urmare, câtă vreme principiul aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei reprezintă o excepție de la principiul autorității de lucru judecat, legiuitorul, în funcție de rațiunile de politică penală impuse atât de realitatea socială, cât și de respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, este liber să stabilească situațiile în care acest principiu devine incident, fără ca prin aceasta să fie afectat principiul constituțional al egalității în fața legii. Așa fiind, opțiunea aleasă nu reprezintă altceva decât o manifestare a libertății autorității legiuitoare, care a înțeles să mențină aceeași evaluare a pericolului social abstract al faptei ce a constituit temei al condamnării.

29.

În plus, o situație similară, referitoare, de această dată, la tandemul dintre pedeapsa închisorii cu pedeapsa amenzii, se regăsea și în

art. 14 alin. 3 din Codul penal din 1969

care a fost preluată în

art. 6 alin. (3) din Codul penal , potrivit căruia „Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă“.

30.

Potrivit dispozițiilor

art. 53 din Codul penal , pedepsele principale sunt detențiunea pe viață, închisoarea și amenda. Pentru a da eficiență criteriilor generale de individualizare a pedepselor consacrate de

art. 74 din Codul penal , legiuitorul a prevăzut pentru unele infracțiuni din partea specială fie detențiunea pe viață alternativ cu închisoarea, fie închisoarea alternativ cu amenda, iar pentru altele a prevăzut numai pedeapsa închisorii în diferite limite. Prin urmare, câtă vreme pericolul social abstract al faptei care a constituit temei al condamnării nu a fost modificat de legea nouă, atunci nu mai este posibilă pe calea unei contestații la executare o modificare a pedepsei anterior aplicate, deoarece s-ar tinde la o nouă reindividualizare. Or, contestația la executare este o modalitate de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale prin care nu se poate reclama nelegalitatea sau netemeinicia hotărârilor penale definitive, ci nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea în executare a hotărârii.

31.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Liliana Doinița Hunuzău în Dosarul nr. 8.081/105/2015 al Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și constată că dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 28 februarie 2017.