Decizia nr. 104/2017

Articolul 396

alin. (10) : „Când judecata s-a desfășurat în condițiile

art. 375 alin. (1)

și

(2) , când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile

art. 377 alin. (5)

ori

art. 395 alin. (2) , iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.“;

–

Articolul 478

alin. (1) : „În cursul urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatul și procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpat.“;

–

Articolul 479

: „Acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia.“

16.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea în drepturi și

art. 21 alin. (3)

potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

17.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 53 din 16 februarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 12 mai 2016, a statuat că acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă o procedură specială ce are ca obiect, conform

art. 479 din Codul de procedură penală , recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia. Potrivit

art. 478 din Codul de procedură penală , în cursul urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatul și procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpat. Acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi inițiat atât de către procuror, cât și de către inculpat. Limitele încheierii lui sunt stabilite prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior, iar efectele sunt supuse aceluiași aviz.

18.

Cu același prilej, Curtea a reținut că, spre deosebire de acordul de recunoaștere a vinovăției, recunoașterea învinuirii are loc în faza judecății în primă instanță. Aceasta constituie o procedură simplificată de judecare și soluționare a cauzei, în cadrul căreia inculpatul recunoaște situația de fapt reținută în sarcina sa prin rechizitoriu și solicită să fie judecat pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale și a înscrisurilor noi prezentate de părți și de persoana vătămată. Conform

art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală , în cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele completului pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți (n.r. și de persoana vătămată, ca urmare a modificărilor aduse prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 ), dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i, totodată, la cunoștință dispozițiile

art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală . Potrivit acestora din urmă, recunoașterea de către inculpat a învinuirii are ca efect reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și reducerea cu o pătrime a acestor limite în cazul pedepsei amenzii.

19.

Distinct de aceste aspecte, Curtea observă că regimul sancționator prevăzut la

art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală

în cazul recunoașterii învinuirii a fost reglementat prin

art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală

și pentru cazul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției.

Articolul 480

alin. (3) din Codul de procedură penală

a fost însă abrogat prin dispozițiile

art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, nefiind astfel niciodată în vigoare. Curtea reține că, prin

art. I pct. 121 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, la

articolul 480 , după

alineatul (3)

s-a introdus un nou alineat,

alineatul (4) , cu următorul cuprins: „Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Pentru inculpații minori se va tine seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.“

20.

Cu toate acestea, Curtea observă că la momentul sesizării sale și al pronunțării Sentinței penale, regimul sancționator aplicabil în cazul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției nu era reglementat în sensul celor prevăzute de

noul alineat (4)

introdus prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 . Totodată, Curtea reține că împotriva Sentinței penale pronunțate de Tribunalul Sălaj - Secția penală nu a fost exercitată calea de atac a apelului, astfel că este exclusă o eventuală aplicare în cauză a noilor reglementări relative la regimul sancționator aplicabil în cazul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției.

21.

Astfel, din perspectiva criticilor de neconstituționalitate relative la încălcarea principiului nediscriminării prin imposibilitatea aplicării în cazul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției al aceluiași sistem sancționator ca cel aplicabil în cazul recunoașterii învinuirii, Curtea observă că, răspunzând unei critici identice cu cea formulată în prezenta cauză, s-a pronunțat prin

Decizia nr. 53 din 16 februarie 2016 , precitată. Cu acel prilej, instanța de control constituțional a constatat că o astfel de excepție de neconstituționalitate este argumentată prin compararea regimului sancționator aplicabil în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției cu cel aplicabil în cazul recunoașterii de către inculpat a faptelor reținute în sarcina sa prin rechizitoriu.

22.

Totodată, Curtea a reținut că, în aceste condiții, neconstituționalitatea textului criticat este dedusă prin compararea celor două instituții sub aspectul regimului sancționator aplicabil. Or, având în vedere prevederile

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, conform cărora „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, Curtea a constatat că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă.

23.

Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că, referitor la critici de neconstituționalitate similare, în jurisprudența sa, a statuat că acestea urmează să fie respinse ca inadmisibile, întrucât examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituție sau din actele internaționale la care România este parte, iar nu compararea dispozițiilor mai multor legi între ele și nici coroborarea lor sau posibilele contradicții din cadrul legislației interne (a se vedea

Decizia nr. 362 din 24 septembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 18 noiembrie 2013, și

Decizia nr. 823 din 3 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2016).

24.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

25.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 478 alin. (1)

și

art. 479 din Codul de procedură penală , Curtea observă că motivele de neconstituționalitate ridicate de autorul excepției se referă la regimul sancționator aplicabil în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, fără a arăta, în mod concret, în ce măsură dispozițiile criticate vin în contradicție cu prevederile constituționale relative la principiul nediscriminării.

26.

Or, potrivit

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizările adresate Curții Constituționale trebuie motivate și, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepției în ceea ce privește formularea unor motive de neconstituționalitate. Acest fapt ar avea semnificația exercitării unui control de constituționalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispozițiile

art. 146 din Constituție . De altfel, prin

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituțională a statuat că orice excepție de neconstituționalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă și intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, și anume textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat, precum și motivarea de către autorul excepției a relației de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituționalității textului criticat. În condițiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepției, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepției nu este o condiție sine qua non a existenței acesteia. De aceea, Curtea a constatat că, în situația în care textul de referință invocat este suficient de precis și clar, astfel încât instanța constituțională să poată reține în mod rezonabil existența unei minime critici de neconstituționalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepția de neconstituționalitate și să considere, deci, că autorul acesteia a respectat și a cuprins în excepția ridicată cele trei elemente menționate.

27.

Curtea apreciază că, în prezenta cauză, indicarea temeiurilor constituționale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autor. În același sens a statuat Curtea și prin

Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condițiile în care

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

precizează că «sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.»“ (a se vedea în acest sens și

Decizia nr. 627 din 29 mai 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008).

28.

Astfel, Curtea constată că, dat fiind caracterul general al textelor constituționale invocate, precum și lipsa explicitării pretinsei relații de contrarietate a dispozițiilor legale criticate față de acestea, nu se poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituționalitate. Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 478 alin. (1)

și ale

art. 479 din Codul de procedură penală .

29.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, și ale

art. 478 alin. (1)

și

art. 479 din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Pop Murariu Cristian Aurel în Dosarul nr. 83/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secția penală.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Sălaj - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 7 martie 2017.