Decizia nr. 15/2018

Articolul 28

alin. 3 : „Pentru aceleași motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiași judecător.“;

–

Articolul 30

alin. 4 : „Cererile de recuzare inadmisibile potrivit art. 28 se soluționează de instanța în fața căreia au fost formulate.“;

–

Articolul 31

alin. 1 : „Instanța decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezența părților și ascultând pe judecătorul recuzat.“;

–

Articolul 32

alin. 1 : „Încheierea asupra recuzării se citește în ședință publică.“

12.

Deși dispozițiile legale criticate nu mai sunt în vigoare, având în vedere considerentele

Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, și dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , potrivit cărora „Dispozițiile

Codului de procedură civilă

se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare“, Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale criticate din

Codul de procedură civilă din 1865 .

13.

În motivarea excepției de neconstituționalitate sunt invocate dispozițiile constituționale cuprinse în

art. 1 -

Statul român,

art. 15 -

Universalitatea,

art. 16 -

Egalitatea în drepturi,

art. 20 -

Tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21 -

Accesul liber la justiție și

art. 148 -

Integrarea în Uniunea Europeană.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autoarea acesteia susține că prevederile

art. 28 alin. 3,

art. 30 alin. 4

și

art. 32 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865

încalcă prevederile

art. 1 alin. (5)

privind principiul securității juridice, în componenta sa referitoare la calitatea legii, deoarece textele de lege nu sunt suficient de clare, precise și previzibile și nu precizează dacă motivele de recuzare sunt motive de fapt sau de drept.

15.

Analizând aceste susțineri, Curtea reține că, potrivit

art. 1 alin. (5) din Constituție , care consacră principiul respectării obligatorii a legilor, acestea trebuie să îndeplinească anumite cerințe de claritate, precizie și previzibilitate, astfel încât destinatarii să își poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa (de exemplu,

Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, și deciziile Curții Constituționale

nr. 903 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010,

nr. 743 din 2 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011 și

nr. 430 din 24 octombrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 21 ianuarie 2014).

16.

Or, aplicând aceste considerente de principiu la cauza de față, Curtea reține că textele de lege criticate sunt suficient de precise și clare, dispunând fără echivoc că nu se poate formula o nouă cerere de recuzare, pentru aceleași motive, împotriva aceluiași judecător, care este instanța competentă să soluționeze anumite cereri de recuzare și, respectiv, faptul că încheierea asupra recuzării se citește în ședință publică. În ceea ce privește susținerea referitoare la faptul că prevederile

art. 28 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865

nu precizează despre ce fel de motive de recuzare este vorba, de fapt sau de drept, Curtea reține că aceasta nu este de natură să contravină dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (5)

referitoare la calitatea legii, dat fiind faptul că, prin ipoteză, legea, ca reglementare primară a relațiilor sociale, nu poate fi redactată cu o precizie totală, revenind interpretului sarcina stabilirii conținutului și sensului normei legale, în vederea aplicării acesteia în concordanță cu voința legiuitorului.

17.

În ceea ce privește prevederile

art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865

se arată că acestea sunt neconstituționale deoarece nu permit ascultarea celui care face cererea de recuzare, ci doar a judecătorului recuzat, aspect ce contravine dreptului constituțional la apărare și dreptului la un proces echitabil, prin încălcarea egalității armelor.

18.

În legătură cu aceste susțineri, Curtea reține că, în sensul jurisprudenței sale în materie, textul de lege criticat nu încalcă principiul constituțional al accesului liber la justiție și al dreptului la apărare. Aceasta, deoarece judecarea cererii de recuzare nu vizează fondul cauzei și nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, instanța pronunțând în ședință publică o încheiere asupra recuzării. Prin această reglementare, legiuitorul a avut în vedere instituirea unei proceduri simple și operative de soluționare a cererii de recuzare. Totodată, Curtea a reținut că cererea de recuzare nu constituie o acțiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoașterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfășurării normale a judecății, iar nu împiedicarea accesului la justiție. În ceea ce privește invocarea înfrângerii prevederilor

art. 16 din Constituție , Curtea a constatat că prin dispozițiile legale deduse controlului de constituționalitate legiuitorul nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existența unor situații procesuale diferite, în condițiile în care, potrivit

art. 126 alin. (2) din Constituție , stabilirea procedurii de judecată intră în competența sa exclusivă (a se vedea, în acest sens, deciziile

nr. 754 din 31 octombrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 975 din 6 decembrie 2006 sau

nr. 177 din 6 martie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 17 aprilie 2007).

19.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în aceste decizii își păstrează valabilitatea și în cauza de fată.

20.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Lorin - S.R.L. din Galați în Dosarul nr. 4.770/121/2016 al Tribunalului Galați - Secția contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 28 alin. 3 ,

art. 30 alin. 4,

art. 31 alin. 1

și

art. 32 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Galați - Secția contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 18 ianuarie 2018.