Decizia nr. 717/2019

Articolul 142

alin. (1) : „Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competența curții de apel, dacă instanța de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripția acesteia. Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competența de soluționare revine Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cererea de strămutare se depune la instanța competentă să o soluționeze, care va înștiința de îndată instanța de la care s-a cerut strămutarea despre formularea cererii de strămutare.“;

–

Articolul 145

alin. (2) : „Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare urmează să fie păstrate. În cazul în care instanța de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunțată este desființată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.“

12.

În ceea ce privește obiectul excepției de neconstituționalitate Curtea observă că, ulterior sesizării sale, dispozițiile

art. 142 alin. (1) din Codul de procedură civilă

au fost modificate prin

Legea nr. 310/2018

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , precum și pentru modificarea și completarea altor acte

normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.074 din 18 decembrie 2018, având în prezent următorul cuprins: „Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competența curții de apel, dacă instanța de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripția acesteia. Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competența de soluționare revine Înaltei Curți de Casație și Justiție. În cazul cererilor de strămutare întemeiate pe motivul de bănuială legitimă vizând calitatea părții de judecător la o instanță din circumscripția curții de apel competente, precum și a celor vizând calitatea de parte a unei instanțe din circumscripția aceleiași curți, competența de soluționare revine Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cererea de strămutare se depune la instanța competentă să o soluționeze, care va înștiința de îndată instanța de la care s-a cerut strămutarea despre formularea cererii de strămutare.“

13.

Având în vedere

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanța constituțională a statuat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 29 alin. (1)

și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea va analiza dispozițiile legale criticate în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018.

14.

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (3)

și

(5)

privind statul român, ale

art. 21 alin. (1)

și

(3)

privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, astfel cum acestea se interpretează potrivit

art. 20 din Constituție

și prin prisma

art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale

art. 124 alin. (2)

privind unicitatea, egalitatea și imparțialitatea justiției.

15.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prin

Decizia nr. 194 din 9 aprilie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019, paragraful 22, a statuat în privința sintagmei „între timp“ din cuprinsul

art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă

că aceasta privește un interval scurs de la un moment procesual la altul, momentul de debut al acestui interval, în ipoteza normei criticate, fiind marcat de formularea unei cereri de strămutare în cursul procesului, iar, în sens contrar, instituția strămutării ar fi lipsită de substanță și nu și-ar mai atinge scopul pentru care a fost reglementată, acela de a asigura imparțialitatea obiectivă a instanței care trebuie să judece fondul cauzei. Așadar, prin reglementarea criticată, legiuitorul a avut în vedere tocmai ipoteza în care hotărârea este deja pronunțată la momentul pronunțării hotărârii asupra cererii de strămutare.

16.

În continuare, Curtea observă că instanța de la care s-a cerut strămutarea este înștiințată de îndată despre formularea unei cereri de strămutare [ art. 142 alin. (1) teza a treia din Codul de procedură civilă ], precum și despre admiterea sau respingerea cererii de strămutare [ art. 144 alin. (3) din Codul de procedură civilă ], astfel încât aceasta este în cunoștință de cauză în ceea ce privește existența unei proceduri de soluționare a cererii de strămutare.

17.

Prin decizia sus-amintită, paragraful 21, Curtea a reținut că, dacă, în lipsa dispunerii măsurii suspendării procesului, în condițiile

art. 143 din Codul de procedură civilă , instanța de la care s-a cerut strămutarea procedează la soluționarea litigiului, iar cererea de strămutare a fost admisă, hotărârea pronunțată în cauză nu acoperă lipsa de imparțialitate a judecătorului cauzei, întrucât obținerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate fonda pe o hotărâre a cărei legalitate este pusă la îndoială prin raportare la instanța care a pronunțat-o.

18.

În privința criticii referitoare la definirea termenului „de îndată“ din cuprinsul

art. 142 alin. (1) din Codul de procedură civilă , Curtea observă faptul că acesta urmează a fi aplicat în concordanță cu caracterul procedurii de soluționare a cererii de strămutare, care este o procedură urgentă și simplificată de judecată, ținând cont de respectarea principiului celerității judecării cauzei. Respectarea acestui principiu determină necesitatea împiedicării tergiversării soluționării aspectelor ce privesc drepturile și obligațiile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecății. Totodată, rațiunea unei asemenea prevederi legislative este legată de o mai bună administrare a justiției.

19.

În acest context, Curtea nu poate reține critica formulată prin raportare la

art. 16 din Constituție , dispozițiile legale aplicându-se în mod egal tuturor celor care se află în ipoteza normei, și nici critica formulată prin raportare la

art. 21

și

art. 124 alin. (2) din Constituție , având în vedere că strămutarea reprezintă unul dintre mijloacele procesuale care contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparțialității judecătorilor, garanție instituțională a dreptului la un proces echitabil (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, paragraful 16).

20.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mihaela Jula în Dosarul nr. 1.821/1/2017 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 142 alin. (1)

și ale

art. 145 alin. (2) din Codul de procedură civilă

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 noiembrie 2019.