Decizia nr. 715/2020
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, precum și a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 , în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- OUG nr. 90/2017 6 decembrie 2017 (prevederi anume) privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și pr…
Interpretează 1
- Decizia nr. 5/2018 5 martie 2018 referitoare la recursul în interesul legii privind competența de soluționare în primă inst…
Valer Dorneanu
- președinte
Cristian Deliorga
- judecător
Marian Enache
- judecător
Daniel-Marius Morar
- judecător
Mona-Maria Pivniceru
- judecător
Gheorghe Stan
- judecător
Livia-Doina Stanciu
- judecător
Elena-Simina Tănăsescu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Cosmin-Marian Văduva
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017
privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, excepție ridicată de Mihai Pitulescu și Gabriel Tiru în Dosarul nr. 12.578/3/2018 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.268D/2018.
2.
La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției, având în vedere că prevederile
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2017
au fost analizate de către Curtea Constituționale și după ce a fost pronunțată decizia în recurs în interesul legii a instanței supreme, respingând, ca neîntemeiată, excepția, prin
Decizia nr. 403 din 6 iunie 2019 .
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4.
Prin Sentința civilă nr. 7.325 din 9 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 12.578/3/2018, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 . Excepția a fost ridicată de reclamanții Mihai Pitulescu și Gabriel Tiru într-un litigiu care constă în plata ajutoarelor prevăzute de
art. 20 alin. (1)-(2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010
privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate a
Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5 din 5 martie 2018
se arată că au fost analizate justificările măsurilor de suspendare a plăților. O astfel de analiză se circumscrie unei analize de predictibilitate și legalitate a măsurilor de suspendare din prisma urgenței care justifică adoptarea lor prin ordonanțe de urgență, analiză ce intră în atribuția exclusivă a Curții Constituționale.
6.
Înalta Curte de Casație și Justiție nu se poate pronunța în sensul constituționalității măsurilor de suspendare dispuse prin ordonanțele care nu au fost supuse cenzurii de constituționalitate, pentru că s-a modificat contextul faptic al pronunțării deciziilor anterioare ale Curții Constituționale. Or, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența de a stabili în ce măsură statul a acționat în limitele dreptului său de apreciere, limitele acestui drept de apreciere sunt date de caracterul excepțional al împrejurărilor care au justificat adoptarea măsurilor de suspendare, caracter excepțional care poate fi calificat ca atare doar de Curtea Constituțională, doar aceasta din urmă fiind și competentă să se pronunțe dacă în raport de acest caracter excepțional se justifică urgența și se asigură predictibilitatea reglementării. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are legitimitate constituțională de a aprecia în ce măsură dispozițiile legale de suspendare a plăților mai pot fi analizate sub aspectul constituționalității lor raportat la
art. 53 din Constituție .
7.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele judecătorești sunt puse în situația de a respinge excepțiile de neconstituționalitate privind lipsa de predictibilitate și urgență a măsurilor de suspendare, plecând de la premisa că Înalta Curte de Casație și Justiție a validat deja legitimitatea măsurilor de suspendare sub aceste aspecte. Într-adevăr, Curtea Constituțională a stabilit că dreptul pretins de autorii excepției nu are natura unui drept fundamental. Ca atare, marja de apreciere a legiuitorului cu privire la acordarea/neacordarea dreptului în discuție este una largă și necircumscrisă limitelor de la
art. 53 din Constituție .
8.
Această interpretare a Curții nu a pus însă libertatea aprecierilor de oportunitate a legiuitorului în acest sens sub semnul egalității cu arbitrarul și cu lipsa totală a necesității vreunei justificări, justificare care, de asemenea, trebuie să se subordoneze exigențelor constituționale. Cu alte cuvinte, marja largă de apreciere a legiuitorului se fundamentează pe împrejurări al căror caracter excepțional exced chiar și premiselor de excepție conturate de
art. 53 din Constituție , existența acestor premise excepționale justificative putând fi apreciată doar de către Curtea Constituțională.
9.
Înalta Curte de Casație și Justiție nu putea valorifica prin extindere reținerile deciziilor Curții Constituționale privind rațiunea, predictibilitatea, caracterul ne/discriminatoriu și legitimitatea măsurilor de suspendare, pentru că reținerile Curții
sub acest aspect nu sunt aprecieri privind strict chestiuni de drept, ce pot fi aplicate prin analogie, ci o analiză de constituționalitate, circumscrisă premiselor de fapt specifice care au justificat adoptarea măsurilor în fiecare an. În acest sens, prin
Decizia nr. 42 din 22 ianuarie 2014 , Curtea Constituțională a înțeles să semnaleze expres limita sensibilă între consecințele marjei largi de apreciere a legiuitorului și lipsa de conținut real a dreptului care ar anihila speranța legitimă a titularilor dreptului în contextul suspendărilor succesive, continue. Din acest motiv, pentru a nu fi în fața unei suspendări sine die măsurile de suspendare anuale trebuie justificate de contextul adoptării fiecăreia în parte, prefigurându-se în această ordine, la finalul
Deciziei Curții Constituționale nr. 291 din 23 mai 2013 , tocmai posibilitatea reconsiderării jurisprudenței Curții în raport de elementele anuale noi.
10.
Contrar acestor rețineri ale Curții Constituționale, raportarea Înaltei Curți de Casație și Justiție la măsurile de suspendare ale căror premise nu au fost supuse cenzurii Curții Constituționale și recunoașterea legitimității aprecierii legiuitorului în raport de aceste măsuri prin
Decizia nr. 5 din 5 martie 2018
instanța supremă însăși tinde la o confuziune între obiectul sesizării sale și aspectele ce ar intra în sfera competențelor Curții Constituționale. La punctul 42 al deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată o „similaritate“ între obiectul învestirii sale și obiectul învestirii Curții Constituționale în raport de potențialul discriminatoriu al măsurilor de suspendare a plăților raportat la anul pensionării titularilor dreptului. Dar o asemenea similaritate era exclusă de plano, pe de o parte față de aspectele explicitate la punctul anterior, iar pe de altă parte, față de împrejurarea că interpretarea actualității dreptului pretins - existând în acest sens și o dezlegare în drept anterioară - nu justifica o interpretare a reținerilor Curții Constituționale sub aspectul predictibilității și caracterului nediscriminatoriu al măsurilor de suspendare a plăților. Nu se poate tranșa, pe cale de interpretare, contrar celor statuate anterior de Curtea Constituțională. Pe firul ideii expuse anterior, instanța de control constituțional urmează a constata că reținerile sale din cadrul
Deciziei nr. 42 din 22 ianuarie 2014
sunt modificate pe cale de interpretare de Înalta Curte de Casație și Justiție prin
Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 .
11.
În continuare, autorii excepției susțin că, prin
Decizia nr. 16 din 2015 , Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dând valențe reținerilor anterioare ale Curții Constituționale, a stabilit că dispozițiile prin care ajutoarele prevăzute la
art. 20 din anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010
nu se acordă nu vizează substanța dreptului, ci doar exercițiul lui. Ulterior, prin
Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 , Înalta Curte de Casație și Justiție, deși stabilește că doar exercitarea dreptului este temporizată, din ansamblul considerentelor subscrise celui de-al doilea capăt al învestirii sale se desprinde și concluzia că este suspendată însăși nașterea dreptului în patrimoniul titularilor și nu doar exercițiul său. Se creează, astfel, premisele pronunțării unor hotărâri judecătorești neunitare, fie în sensul că dreptul în sine/nașterea sa este afectat/ă de o condiție suspensivă, fie în sensul că titularii dreptului au deja o creanță certă și lichidă dar nu și exigibilă, deoarece dreptul este născut, doar scadența fiind afectată de un termen suspensiv.
12.
În acest fel, apreciază autorii, se aduce atingere însuși rolului și atribuțiilor fundamentale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție de asigurare a unei practici judiciare unitare. Înalta Curte de Casație și Justiție modifică, astfel, pe cale de interpretare reținerile anterioare ale Curții Constituționale privind substanța acestor drepturi și condițiile de predictibilitate și urgență justificată cărora se circumscrie conservarea substanței dreptului. De altfel, concluziile complementare și ambigue ale Înaltei Curți de Casație și Justiție sub acest aspect pornesc tocmai de la premisa că și Curtea Constituțională a tranșat dea lungul timpului asupra chestiunilor corelative obiectului sesizării sale, în același registru „fără a fi în mod riguros constantă“ (autorii indică, în acest sens, paragraful 88 al
Deciziei nr. 5 din 5 martie 2018 ). Autorii semnalează că deciziile Curții Constituționale asupra chestiunilor corelative dreptului pe care îl pretind au fost clare, unitare și nu lasă loc de interpretări de felul celor pe care înțelegem să le criticăm pe calea excepției.
13.
În continuare, se arată că dispozițiile
art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017
sunt neconstituționale, fiind lipsite de predictibilitate și nejustificate sub aspectul urgenței lor. Astfel, prin
Decizia nr. 42 din 22 ianuarie 2014
Curtea Constituțională a menționat că marja largă de apreciere a legiuitorului sub aspectul acordării/neacordării ajutoarelor prefigurează posibilitatea suspendării sine die a plăților, cu impact asupra predictibilității normelor de suspendare în contextul suspendărilor continue.
14.
Pornind tocmai de la aceste rețineri relevante ale Curții, dispozițiile
art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017
sunt lipsite de predictibilitate și nu sunt justificate de aceleași împrejurări excepționale care au justificat urgența adoptării măsurilor anterioare de suspendare a plăților. Din această perspectivă, ele încalcă implicit și dispozițiile
art. 53 din Constituție .
15.
Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a
Deciziei nr. 5 din 5 martie 2018
a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece deciziile instanței supreme nu pot face obiectul controlului de constituționalitate și a apreciat că prevederile
art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017
sunt constituționale, așa cum a reținut Curtea Constituțională din a cărei jurisprudență citează în susținerea acestui punct de vedere.
16.
În conformitate cu dispozițiile
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.
17.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepției și ale procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
18.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
19.
Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl reprezintă dispozițiile
art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017
privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 973 din 7 decembrie 2017, aprobată cu completări prin
Legea nr. 80/2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 28 martie 2018, cu modificările și completările ulterioare. Analizând, însă, motivarea autorilor excepției, Curtea reține că aceștia vizează
prevederile
art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 , în interpretarea dată acestora prin
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5 din 5 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30 mai 2018.
20.
Articolul 11
alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017
prevede că „În anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă“, iar soluția din decizia instanței supreme anterior menționată este aceea că acțiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, polițiștii și funcționarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul
art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010
introduse în perioada de suspendare a exercițiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizații sunt prematur formulate.
21.
Autorii excepției consideră că dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale ale
art. 1 alin. (3)
și
(5)
privind principiul securității juridice,
art. 1 alin. (4)
privind separația și echilibrul puterilor în stat,
art. 21 alin. (1)-(3)
privind liberul acces la justiție,
art. 53
privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți,
art. 126 alin. (3)
privind rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,
art. 142 alin. (1)
referitor la rolul Curții Constituționale și
art. 147 alin. (1)
și
(4)
referitor la efectul general obligatoriu al deciziilor Curții, prevederile
art. 6 al Convenției
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil, precum și
art. 26
si
art. 14 pct. (i) din Pactul internațional
cu privire la drepturile civile și politice și
art. 10 din Declarația universală
a drepturilor omului.
22.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că și-a consolidat jurisprudența în sensul conformității textului de lege criticat cu dispozițiile constituționale invocate de către autorii prezentei excepții. Astfel, Curtea a reținut, în
Decizia nr. 403 din 6 iunie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 9 octombrie 2019, paragrafele 96-98, că înțelesul normelor de suspendare a plății drepturilor salariale a fost clarificat prin
Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia voința legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenței dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizații, ci doar de suspendare a exercițiului acestui drept, precum și faptul că dreptul la pensie și condițiile de pensionare, precum și drepturile care se acordă cu prilejul pensionării sunt cele de la data deschiderii dreptului la pensie, iar nu cele existente în legislație la o dată anterioară, care nu au caracterul unui drept câștigat.
23.
Tot cu referire la respectarea exigențelor de claritate a legii, Curtea a amintit că prin
Decizia nr. 20 din 20 mai 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019, paragraful 71, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că solicitarea instanței de trimitere referitoare la lămurirea înțelesului dispozițiilor
art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017
este inadmisibilă, având în vedere că acestea nu sunt neclare, imprecise, lacunare (a se vedea, în acest sens,
Decizia Curții Constituționale nr. 189 din 26 mai 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.045 din 9 noiembrie 2020, paragraful 90).
24.
În ceea ce privește presupusa lipsă a caracterului urgent al reglementării criticate, se observă că, în jurisprudența sa, Curtea a mai examinat preambulul ordonanțelor de urgență ale Guvernului prin care a fost suspendată, în anii 2013, 2014, 2015 și 2016, plata drepturilor prevăzute de
art. 20 alin. (1)-(2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 . Curtea a ajuns la concluzia că ordonanțele de urgență respective respectă exigențele
art. 115 alin. (4) din Constituție
referitor la condițiile în care pot fi emise ordonanțe de urgență. Ținând seama de această orientare jurisprudențială, precum și de preambulul
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2017
care se referă, printre altele, la faptul că, pentru păstrarea echilibrelor bugetare, sunt necesare unele măsuri menite să mențină volumul cheltuielilor bugetare la un nivel care să permită respectarea condiționalităților asumate de Guvern, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar, nu se poate reține critica întemeiată pe
art. 115 alin. (4) din Constituție .
25.
Având în vedere că nu există nicio rațiune pentru modificarea jurisprudenței anterior evocate, Curtea va respinge excepția de neconstituționalitate a
art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 .
26.
Cu referire la interpretarea dată
art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017
de Înalta Curte de Casație și Justiție prin
Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 , Curtea reține că prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că acțiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, polițiștii și funcționarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul
art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010
introduse în perioada de suspendare a exercițiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizații sunt prematur formulate. În motivarea acestei soluții, instanța supremă a stabilit că drepturile menționate nu sunt actuale, deoarece nu constituie bunuri în sensul art. 1 din primul Protocol adițional și nici nu fac obiectul unei speranțe legitime.
27.
Examinarea criticilor de neconstituționalitate relevă faptul că autorii excepției consideră, în esență, că această motivare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezintă, în fapt, un control de constituționalitate a practicii legislative de amânare succesivă a plății drepturilor prevăzute de
art. 20 alin. (1)-(2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 . Ca atare, apreciază autorii, prin conduita sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat
art. 142 alin. (1) din Constituție
referitor la rolul Curții Constituționale.
28.
Această concluzie a autorilor excepției este, însă, neîntemeiată. Astfel, analiza
Deciziei nr. 5 din 5 martie 2018
evidențiază faptul că, dimpotrivă, în exercitarea atribuției prevăzute de
art. 514 din Codul de procedură civilă
de a dezlega chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție a aplicat
art. 147 alin. (4) din Constituție , potrivit căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii. De asemenea, instanța supremă a dat întâietate jurisprudenței consolidate a Curții Constituționale care a nominalizat în mod explicit și Înalta Curte de Casație și Justiție printre destinatarii care sunt obligați să respecte deciziile sale.
29.
Astfel, premisele argumentului Înaltei Curți de Casație și Justiție a cărui concluzie este că drepturile prevăzute de
art. 20 alin. (1)-(2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010
nu sunt actuale, reprezintă considerente care se regăsesc în jurisprudența Curții Constituționale. Instanța supremă a reținut că, atâta timp cât nu se poate constata o vătămare a unor drepturi fundamentale, iar statul a acționat normativ în limitele dreptului său de apreciere cu privire la beneficiile ce ar trebui să fie plătite angajaților săi din bugetul de stat, suspendările repetate nu pot fi analizate din perspectiva cerințelor instituite
de
art. 53 din Constituție
referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți. Or, însăși Curtea Constituțională, în mod repetat, a stabilit că aceste drepturi bănești reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora, fără a avea însă un temei constituțional [a se vedea
deciziile nr. 344 din 24 mai 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 633 din 18 august 2016,
nr. 154 din 27 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 680 din 6 august 2018, paragraful 29 sau
nr. 366 din 30 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 26 iulie 2017, paragraful 25].
30.
De asemenea, instanța supremă a mai arătat, în ceea ce privește chestiunea dacă drepturile prevăzute de
art. 20 alin. (1)-(2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010
sunt protejate de dreptul de proprietate privată, că pe fondul suspendării repetate prin acte normative reținute ca fiind constituționale de către jurisdicția constituțională, acestea nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuți în vedere de
Legea-cadru nr. 284/2010 . Aceste drepturi au, în continuare, un conținut abstract, fiind condiționate în recunoașterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate bunuri din această perspectivă (a se vedea paragraful 94 din
Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 ).
31.
În plus, instanța supremă a mai decis că, în condițiile în care exercițiul dreptului la acordarea ajutoarelor a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale și derogatorii, începând cu anul 2011 și până în anul 2017, inclusiv, aspect recunoscut de jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale, se apreciază că nu poate fi vorba nici de o speranță legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi (a se vedea paragraful 95 din
Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 ).
32.
Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție se raportează în mod explicit la jurisprudența Curții Constituționale, dar nu realizează, așa cum apreciază autorii excepției, un control de constituționalitate.
33.
Într-adevăr, Curtea Constituțională însăși a stabilit că suspendarea acordării drepturilor la ajutoarele menționate în
art. 20 alin. (1)-(2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010
cu normele constituționale. De exemplu, prin
Decizia nr. 192 din 23 martie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 8 iunie 2017, paragraful 18, Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23), statul este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Astfel, statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii, prin modificări legislative corespunzătoare. În același sens, a arătat Curtea Constituțională, este și Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele conexate nr. 44.232/11 și nr. 44.605/11 Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, paragrafele 15 și 19, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului amintește că, datorită unei cunoașteri directe a propriei societăți și a necesităților acesteia, autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai adecvată decât instanța internațională pentru a stabili ce anume este de utilitate publică. În consecință, în cadrul mecanismului de protecție creat de Convenție, autoritățile naționale sunt competente să se pronunțe, mai întâi, cu privire la existența unei probleme de interes general. Considerând normal ca legiuitorul să dispună de o mare libertate în conducerea unei politici economice și sociale, Curtea respectă modul în care acesta percepe imperativele utilității publice, cu excepția cazului în care raționamentul său se dovedește în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil.
34.
Prin urmare, criticile de neconstituționalitate care vizează
art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 , în interpretarea dată de instanța supremă prin
Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 , sunt neîntemeiate.
35.
Pentru considerentele expuse, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al
art. 1-3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mihai Pitulescu și Gabriel Tiru în Dosarul nr. 12.578/3/2018 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile
art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017
privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, precum și ale
art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017,
în interpretarea dată acestora prin
Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 6 octombrie 2020.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cosmin-Marian Văduva
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.