Decizia nr. 768/2021

Sancțiunile care pot fi aplicate în cazul săvârșirii abaterilor disciplinare sunt:

a)

avertismentul;

b)

suspendarea dreptului de a participa la activități culturale, artistice și sportive, pe o perioadă de cel mult o lună;

c)

suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o lună;

d)

suspendarea dreptului de a primi și de a cumpăra bunuri, cu excepția celor necesare pentru igiena individuală sau exercitarea drepturilor la apărare, petiționare, corespondență și asistență medicală, pe o perioadă de cel mult două luni;

e)

suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni;

f)

izolarea pentru maximum 10 zile.

Aplicarea sancțiunilor disciplinare persoanelor condamnate nu poate îngrădi dreptul la apărare, dreptul de petiționare, dreptul la vot, dreptul la corespondență, dreptul la asistență medicală, dreptul la hrană, ținută, cazarmament și condiții minime de cazare, dreptul la plimbarea zilnică și dreptul la odihnă.

Sancțiunile prevăzute la alin. (1) lit. d)-f) nu se aplică femeilor însărcinate sau celor care au în îngrijire copii în vârstă de până la un an.

Medicul aduce la cunoștință și face recomandări președintelui comisiei de disciplină în situația existenței oricărui motiv medical de împiedicare a aplicării și executării sancțiunii prevăzute la alin. (1) lit. f). Personalul medical al penitenciarului vizitează, ori de câte ori este necesar, persoanele condamnate care execută această sancțiune disciplinară.

Sancțiunile cu caracter colectiv și sancțiunile corporale sunt interzise. Pentru fiecare abatere disciplinară poate fi aplicată numai una dintre sancțiunile disciplinare prevăzute la alin. (1).

Mijloacele de imobilizare din dotare, precum și orice mijloc degradant sau umilitor nu pot fi folosite ca sancțiuni disciplinare.“;

Împotriva hotărârii comisiei de disciplină, prin care a fost aplicată o sancțiune disciplinară, persoana condamnată poate face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la comunicarea hotărârii.

Plângerea formulată conform alin. (1) suspendă executarea sancțiunilor disciplinare.

Persoana condamnată este ascultată la locul de deținere, în mod obligatoriu.

Competența de soluționare a plângerii aparține judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la penitenciarul a cărui comisie a aplicat sancțiunea disciplinară.

Dispozițiile

art. 56 alin. (4)

se aplică în mod corespunzător.

În vederea soluționării plângerii, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate proceda la ascultarea oricărei altei persoane condamnate sau oricărei altei persoane care desfășoară activități în sistemul penitenciar.

Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 10 zile de la primirea acesteia, pronunțând una dintre următoarele soluții:

a)

admite plângerea și dispune anularea sau modificarea sancțiunii disciplinare aplicate de comisia de disciplină;

b)

respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau inadmisibilă, după caz;

c)

ia act de retragerea plângerii.

Încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate și administrației penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunțării acesteia.

Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată și administrația penitenciarului pot introduce contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii.

Contestațiile se depun la judecătorul de supraveghere a privării de libertate care a pronunțat încheierea și suspendă executarea acesteia.

Contestațiile se înaintează judecătoriei împreună cu dosarul cauzei, în termen de două zile de la primirea acestora. Contestațiile se soluționează de urgență și cu precădere.

Instanța audiază în mod obligatoriu persoana condamnată, dispozițiile

art. 39 alin. (14)-(19)

aplicându-se în mod corespunzător.

Competența de soluționare a contestației aparține judecătoriei în a cărei circumscripție se află penitenciarul a cărui comisie a aplicat sancțiunea disciplinară.

Hotărârea judecătoriei este definitivă.“

11.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în

art. 11

referitor la dreptul internațional și dreptul intern și în

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului. De asemenea, sunt invocate prevederile

art. 3 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 101 din Legea nr. 254/2013 , Curtea constată că autorului acesteia i s-a aplicat sancțiunea disciplinară prevăzută de

art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013 , referitoare la suspendarea dreptului de a participa la activități culturale, artistice și sportive, pe o perioadă de cel mult o lună. Autorul excepției a formulat plângere împotriva acestei sancțiuni în fața judecătorului de supraveghere pentru executarea pedepselor privative de libertate, iar încheierea pronunțată de acesta a fost contestată la instanța judecătorească competentă. În aceste condiții, Curtea apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 101 alin. (1) lit. a),

c)-f)

și

alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013

este inadmisibilă, întrucât acestea nu au legătură cu soluționarea cauzei, atât timp cât o eventuală soluție de admitere nu ar avea nicio înrâurire asupra soluționării procesului în care a fost invocată. În acord cu jurisprudența Curții Constituționale, „legătura cu soluționarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 818 din 7 decembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 10 aprilie 2018, paragraful 19).

13.

În continuare, în ceea ce privește dispozițiile

art. 104 din Legea nr. 254/2013 , Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate s-a limitat în motivarea acesteia la trimiterea la dispozițiile constituționale și convenționale, fără să arate, în mod concret, în ce constă contrarietatea astfel reclamată. Or, potrivit

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizările adresate Curții Constituționale trebuie motivate și, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepției în ceea ce privește formularea unor motive de neconstituționalitate. Acest fapt ar avea semnificația exercitării unui control de constituționalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispozițiile

art. 146 din Constituție . De altfel, prin

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituțională a statuat că orice excepție de neconstituționalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă și intrinsecă, ce va cuprinde trei elemente: „textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat, precum și motivarea de către autorul excepției a relației

de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituționalității textului criticat. [...] În condițiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepției, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepției nu este o condiție sine qua non a existenței acesteia.“ De aceea, Curtea a constatat că, în situația în care textul de referință invocat este suficient de precis și clar, astfel încât instanța constituțională să poată reține, în mod rezonabil, existența unei minime critici de neconstituționalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepția de neconstituționalitate și să considere, deci, că autorul acesteia a respectat și a cuprins în excepția ridicată cele 3 elemente menționate.

14.

În prezenta cauză, indicarea temeiurilor constituționale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autor. În același sens a statuat Curtea și prin

Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional sar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în condițiile în care

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

precizează că «sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți»“. În consecință, dat fiind caracterul general al textelor constituționale invocate, precum și lipsa explicitării pretinsei relații de contrarietate a dispozițiilor legale criticate față de acestea, Curtea apreciază că nu se poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituționalitate. Așa fiind, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 104 din Legea nr. 254/2013

este inadmisibilă.

15.

Referitor la dispozițiile

art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013 , Curtea observă că autorul excepției susține, în esență, că prin aplicarea sancțiunilor disciplinare se produc presiuni psihice asupra persoanei deținute, încălcându-se

art. 3 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 243 din 8 aprilie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 744 din 29 iulie 2021, a constatat că, potrivit

art. 7 din Legea nr. 254/2013 , orice persoană condamnată, care execută pedeapsa într-un penitenciar, se bucură în continuare de posibilitatea exercitării tuturor drepturilor civile și politice, cu excepția celor care au fost interzise, potrivit legii, prin hotărârea definitivă de condamnare, precum și a celor a căror neexercitare sau exercitare restrânsă rezultă inerent din privarea de libertate ori din rațiuni de menținere a siguranței deținerii.

16.

Totodată, prin aceeași decizie, instanța de contencios constituțional a reținut cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sensul că deținuții, în general, continuă să se bucure de toate drepturile și libertățile fundamentale garantate în temeiul

Convenției , cu excepția dreptului la libertate, în cazul în care detenția legală impusă intră în mod expres în domeniul de aplicare al

articolului 5 al Convenției . De exemplu, deținuții nu pot fi maltratați, supuși unor pedepse inumane sau degradante sau condiții contrare

articolului 3 al Convenției ; continuă să se bucure de dreptul la respect pentru viața de familie; dreptul la libertatea de exprimare; dreptul de ași practica religia; dreptul de acces efectiv la un avocat sau la o instanță în sensul

articolului 6 ; dreptul la respectarea corespondenței și dreptul de a se căsători. Orice restricție asupra acestor alte drepturi trebuie justificată, deși o astfel de justificare poate fi găsită în considerentele de securitate, în special prevenirea infracțiunilor și dezordinilor, care decurg inevitabil din circumstanțele închisorii [Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Hirst împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (nr. 2)].

17.

Curtea a observat că, potrivit

art. 100 din Legea nr. 254/2013 , încălcarea prevederilor

art. 81

și

82

din același act normativ constituie abatere disciplinară foarte gravă, gravă sau ușoară, după caz. Totodată, dispozițiile

art. 101 din Legea nr. 254/2013

reglementează sancțiunile disciplinare.

18.

În ceea ce privește scopul urmărit, Curtea a observat că, în general, o sancțiune disciplinară are un caracter educativ, ce urmărește determinarea unei persoane să respecte anumite norme de comportament, precum și un caracter preventiv, reglementarea unei sancțiuni putând determina persoanele să nu mai încalce legea. Pe de altă parte, reglementarea oricărei restrângeri a exercițiului unui drept ori al unei libertăți fundamentale trebuie să urmărească unul dintre scopurile expres prevăzute de

Legea fundamentală . Curtea a reținut că sancțiunile disciplinare sunt aplicabile în cazul comiterii de către condamnat a unei abateri disciplinare ce se circumscrie încălcării obligațiilor și interdicțiilor impuse de

art. 81

și

82 din Legea nr. 254/2013 , precum și încălcării altor obligații și interdicții prevăzute ca abateri disciplinare în alte acte normative. Astfel, având în vedere faptele reglementate de

art. 81

și

82 din Legea nr. 254/2013 , rezultă că sancțiunile disciplinare reglementate de legiuitor urmăresc un scop educativ și preventiv, subsumându-se scopului constituțional de apărare a ordinii și a drepturilor și libertăților cetățenilor, fiind un scop legitim.

19.

Curtea a reținut că, în condițiile stabilirii caracterului educativ și a celui preventiv inerent oricărei sancțiuni disciplinare, poate fi apreciat că aplicarea unei sancțiuni disciplinare este capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului.

20.

De asemenea, în doctrină (Executarea sancțiunilor penale, Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2021, p. 485) s-a subliniat că „sistemul disciplinar aplicat în locurile de deținere trebuie să îndeplinească obiectivele ce țin de un control eficace, precum și de menținerea ordinii la nivel de normalitate. Scopul sistemului disciplinar este acela de a îndeplini cerințele legii de executare a pedepselor, respectiv de a găsi căile și mijloacele pentru a resocializa deținuții“.

21.

În continuare, Curtea reține că eventuala aplicare greșită a legii în materia sancționării disciplinare a persoanelor condamnate, care execută pedeapsa într-un penitenciar, nu ține de resortul contenciosului constituțional. În acest context, Curtea observă că pentru constatarea și sancționarea abaterilor disciplinare legiuitorul a reglementat obligația parcurgerii unei proceduri disciplinare. Astfel, Curtea, prin

Decizia nr. 243 din 8 aprilie 2021 , precitată, a constatat că la

art. 102 din Legea nr. 254/2013

s-a reglementat modalitatea de constatare a abaterilor disciplinare, iar

art. 103

din același act normativ reglementează procedura disciplinară, conținând reguli privind declanșarea acesteia, norme referitoare la componența comisiei de disciplină, modalitatea de realizare a cercetării prealabile, stabilirea sancțiunii disciplinare, comunicarea hotărârii comisiei de disciplină persoanei condamnate. În același sens, Regulamentul de aplicare a

Legii nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat

prin

Hotărârea Guvernului nr. 157/2016 , prevede norme relative la obiectivele procedurii disciplinare ( art. 219 ), interdicții referitoare la procedura disciplinară ( art. 220 ), interdicții referitoare la aplicarea unor măsuri coercitive asimilate sancțiunilor disciplinare ( art. 221 ), declanșarea procedurii disciplinare ( art. 222 ), aplicarea sancțiunilor disciplinare ( art. 223 ), individualizarea sancțiunii disciplinare ( art. 224 ).

22.

În continuare, Curtea a constatat că hotărârea comisiei de disciplină prin care a fost aplicată o sancțiune disciplinară nu este definitivă, persoana condamnată putând face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la comunicarea hotărârii, potrivit

art. 104 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 . În soluționarea plângerii, judecătorul de supraveghere a privării de libertate este obligat să asculte persoana condamnată, legiuitorul prevăzând și procedura de urmat în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar. Totodată, în vederea soluționării plângerii, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate proceda la ascultarea oricărei alte persoane condamnate sau oricărei alte persoane care desfășoară activități în sistemul penitenciar. Indiferent de soluția pronunțată, judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea, prin încheiere motivată. Totodată, legiuitorul a reglementat termene stricte de soluționare a plângerii (10 zile de la primirea acesteia) și de comunicare a încheierii prin care se soluționează plângerea (3 zile de la data pronunțării). De asemenea, un element esențial reglementat de legiuitor, prin

art. 104 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 , este acela potrivit căruia plângerea persoanei condamnate împotriva hotărârii comisiei de disciplină suspendă executarea sancțiunilor disciplinare.

23.

Curtea a reținut că persoana condamnată căreia i s-a aplicat o sancțiune disciplinară are deschisă posibilitatea contestării încheierii pronunțate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate în cadrul soluționării plângerii împotriva hotărârii comisiei de disciplină prin care a fost aplicată o sancțiune disciplinară. Astfel, potrivit

art. 104 alin. (9) din Legea nr. 254/2013 , împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată poate introduce contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii. Și în acest caz legiuitorul a reglementat necesitatea soluționării contestațiilor de urgență și cu precădere, precum și obligația instanței judecătorești de a audia persoana condamnată.

24.

Având în vedere aceste considerente, aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, Curtea apreciază că simpla reglementare a sancțiunilor disciplinare aplicabile persoanelor condamnate, care execută pedeapsa într-un penitenciar, nu determină încălcarea prevederilor

art. 3 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

25.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 101 alin. (1) lit. a) ,

c)-f)

și

alin. (2)-(6)

și ale

art. 104 din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Faur Nistor Isai în Dosarul nr. 2.349/325/2019 al Judecătoriei Timișoara - Secția penală.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Timișoara - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 18 noiembrie 2021.