Decizia nr. 473/2022
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 241/2005 15 iulie 2005 (prevederi anume) pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale
Marian Enache
- președinte
Mihaela Ciochină
- judecător
Cristian Deliorga
- judecător
Dimitrie-Bogdan Licu
- judecător
Laura-Iuliana Scântei
- judecător
Gheorghe Stan
- judecător
Elena-Simina Tănăsescu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Cristina Teodora Pop
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005
pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de George Gabriel Popa în Dosarul nr. 5.288/109/2018 al Tribunalului Argeș - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 256D/2019.
2.
La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, în principal, ca inadmisibilă, având în vedere că autorul excepției critică modalitatea de interpretare și aplicare a legii, care este atributul exclusiv al instanței de judecată. În subsidiar, se solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale, respectiv
deciziile nr. 817 din 24 noiembrie 2015
și
nr. 677 din 17 noiembrie 2016 .
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4.
Prin Încheierea din 17 ianuarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 5.288/109/2018, Tribunalul Argeș - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005
pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de George Gabriel Popa într-o cauză având ca obiect soluționarea unor plângeri formulate, printre alții, de autorul excepției împotriva unei ordonanțe de clasare.
5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile legale criticate sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate deoarece legea penală nu definește noțiunea de „ascundere“, pentru a putea fi stabilite acțiunile sau inacțiunile ce intră în sfera sa. Se face trimitere la
Decizia Curții Constituționale nr. 871 din 10 decembrie 2015
și se susține că nu se poate vorbi de o faptă de ascundere câtă vreme persoana vătămată, respectiv statul, a putut identifica sursa impozabilă sau taxabilă, care, la rândul ei, era evidențiată într-un registru public, registrul primăriei, care, potrivit dispozițiilor legale, este opozabil terților.
6.
Se arată că dispozițiile legale criticate permit interpretarea că infracțiunea în forma prevăzută la
art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005
există când sursa impozabilă sau taxabilă a fost înregistrată într-un registru public, accesibil terților, dar că o astfel de interpretare încalcă prevederile constituționale invocate.
7.
Se arată că infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de
art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005
presupune, sub aspectul laturii obiective, o acțiune de ascundere a bunului, care se poate realiza în diverse modalități practice, cum ar fi prin întocmirea sau deținerea de documente false care să denatureze proveniența, proprietatea sau circulația bunului, iar, sub aspectul laturii subiective, intenția directă, calificată prin scop, scopul fiind acela de sustragere de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.
8.
Totodată, se susține că din analiza infracțiunilor enumerate la
art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005
rezultă că acestea au ca element constitutiv comun reducerea frauduloasă de către contribuabil a bazei de impozitare, aspect ce indică faptul că intenția legiuitorului a fost aceea de a sancționa aceste acțiuni de reducere frauduloasă, și nu neplata efectivă a sumei de bani stabilite cu titlu de obligație fiscală, neplata datoriilor către bugetul consolidat al statului fiind o problemă strict de drept fiscal, referitoare la modul în care organele fiscale colectează creanțele fiscale, prin conformare voluntară sau prin executare silită.
9.
Se arată că prin bază de impozitare se înțelege valoarea creanțelor fiscale supuse impunerii, adică acel venit (câștig), acea operațiune sau acel bun asupra căruia poartă obligația fiscală ce dă naștere raportului juridic fiscal, și că creanțele fiscale se stabilesc, conform
art. 93 alin. (2) din Codul de procedură fiscală , prin declarație de impunere sau prin decizie de impunere.
10.
În aceste condiții, se apreciază că nu se poate vorbi de o ascundere a sursei impozabile sau taxabile câtă vreme organele fiscale competente au putut identifica sursa impozabilă sau taxabilă prin obținerea de date și documente de la primăriile de domiciliu ale persoanelor fizice cercetate; mai mult, organele fiscale competente au putut să calculeze și să determine impozitul și taxa pe valoarea adăugată datorate de persoana fizică la bugetul de stat. Ca atare, se arată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, nu este vorba despre o ascundere a sursei impozabile sau taxabile, deoarece sursa impozabilă este reprezentată de operațiunea de revânzare a autovehiculului, baza de calcul este reprezentată de prețul încasat cu ocazia revânzării, iar operațiunea de revânzare și prețul obținut nu au fost ascunse, acestea fiind evidențiate în registre publice, adică în registrul primăriei de la domiciliul autorului excepției, aspect constatat chiar de către organele fiscale și confirmat prin plângerea penală formulată, în cuprinsul căreia s-a arătat cu exactitate faptul că datele și documentele au fost culese de la primăria de la domiciliul făptuitorului.
11.
Se mai susține că legea penală nu prevede că neînregistrarea fiscală a unei persoane fizice constituie infracțiune, ci doar că ascunderea bunului sau a sursei impozabile constituie infracțiune. Se arată că „neînregistrarea fiscală“ poate constitui mijlocul prin care se ascunde „sursa impozabilă“, însă doar în situația în care s-a stabilit cu certitudine că persoana fizică este obligată, și nu că „ar fi fost obligată“ fiscal. Se arată, totodată, că legea fiscală nu poate lăsa la latitudinea persoanei fizice aprecierea comportamentului ei fiscal, pentru ca apoi să interpreteze acest comportament ca fiind infracțiune. Se susține că dispoziția fiscală trebuie să fie extrem de clară și de precisă și să nu lase loc la interpretări în ceea ce privește obligația de plată.
12.
Prin urmare, se susține că, în situația în care o persoană fizică a omis să declare un venit în termenele prevăzute de lege, omisiunea poate fi sau nu imputabilă acesteia și că organul fiscal competent va trebui să stabilească mai întâi dacă acel venit este sau nu impozabil raportat la sursă sau activitatea desfășurată, respectiv dacă persoana în cauză trebuia sau nu să îl declare într-un anumit termen, întrucât împrejurarea că o anumită persoană a omis să declare un astfel de venit nu determină încadrarea sa implicită în sfera dispozițiilor
art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 .
13.
Se susține că activitatea inculpatului de îngrijire a animalelor în câmp, pentru cetățenii din localitate, pe perioada anilor fiscali 2009-2010, a fost una publică, motiv pentru care acesta nu a comis nicio acțiune de ascundere a sursei impozabile, în scopul sustragerii de la plata obligației fiscale, și că nedeclararea veniturilor s-a datorat necunoașterii prevederilor fiscale de către inculpat, necunoaștere care, în condițiile unei legislații complexe, nu îi este imputabilă. În acest context, se arată că omisiunea plății unui impozit nu constituie infracțiunea de evaziune fiscală reglementată la
art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 , dacă bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă nu a fost ascuns/ascunsă, ci ar putea întruni doar elementele constitutive ale contravenției prevăzute la
art. 219 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal , dispoziție legală de domeniul dreptului administrativ.
14.
Tribunalul Argeș - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că redactarea actuală a prevederii legale criticate permite înțelegerea clară, de către destinatarul acesteia, a conținutului normei juridice și a conduitei interzise, întrucât dispozițiile
art. 2 din Legea nr. 241/2005
fac trimitere la prevederile
Codului fiscal , act normativ care stabilește care sunt veniturile și bunurile supuse impozitării/taxării, precum și obligațiile ce le incumbă contribuabililor, cea mai importantă dintre acestea fiind cea cu privire la declararea veniturilor/bunurilor în vederea calculării obligațiilor fiscale de către organele fiscale competente.
15.
În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 , în măsura în care se interpretează în sensul că infracțiunea în forma prevăzută prin norma anterior menționată există câtă vreme sursa impozabilă sau taxabilă a fost înregistrată într-un registru public, accesibil terților, se susține că aceste aspecte vizează interpretarea și aplicarea legii de către judecătorul învestit cu soluționarea cauzei, și nu aspecte de constituționalitate a dispozițiilor legale criticate.
16.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
17.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
18.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
19.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005
pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care au următorul cuprins:
–
Articolul 9
alin. (1) lit. a):
(1)
Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amendă următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale:
a)
ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;“.
20.
Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale
art. 1 alin. (5)
cu privire la calitatea legii, ale
art. 21 alin. (3)
privind dreptul la un proces echitabil și ale
art. 23 alin. (12)
referitoare la principiul legalității incriminării și a pedepsei.
21.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale criticate, dintr-o perspectivă similară, prin
Decizia nr. 817 din 24 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2016, și
Decizia nr. 677 din 17 noiembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 28 martie 2017, prin care a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate invocate.
22.
Prin deciziile mai sus menționate, Curtea a reținut că, potrivit
art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 , constituie infracțiune de evaziune fiscală ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, iar, potrivit
art. 2
din același act normativ, în înțelesul legii, expresia „obligații fiscale“ se referă la obligațiile prevăzute de
și de
23.
De asemenea, Curtea a reținut că
art. 1 alin. (1) din vechiul Cod fiscal
stabilește cadrul legal pentru impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii prevăzute la
art. 2
din același act normativ, precizându-se și contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale, precum și modul de calcul și de plată al acestora, iar
art. 22 din vechiul Cod de procedură fiscală
reglementează obligațiile fiscale, în sensul acestui cod. În continuare, Curtea a observat că termenul „obligație fiscală“ este definit și în
art. 1 pct. 27 din Codul de procedură fiscală din 20 iulie 2015 , iar, potrivit
art. 1 alin. (1) din Codul fiscal din 8 septembrie 2015 , acest cod stabilește cadrul legal privind impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii prevăzute la
art. 2 alin. (2)
din același act normativ.
24.
Având în vedere aceste aspecte, precum și cele reținute în
Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, Curtea a apreciat că, în ceea ce privește
art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 , din coroborarea normelor fiscale și procedural fiscale, mai sus menționate, rezultă cu claritate care sunt impozitele și taxele care intră sub incidența normei. Totodată, în ceea ce privește sintagma „bun sau sursă impozabilă sau taxabilă“, Curtea a apreciat că prin aceasta se înțelege toate veniturile și bunurile pentru care contribuabilii datorează impozite sau taxe, precum și orice act sau fapt generator de venituri care sunt supuse impozitării sau taxării.
25.
Așa fiind, Curtea a considerat că infracțiunea prevăzută de
art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005
este clar definită de lege, indivizii putându-și da seama din conținutul dispozițiilor legale incidente care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea penală a acestora, prevederile criticate întrunind condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate circumscrise principiului legalității prevăzut de dispozițiile
art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală . În același sens s-a mai pronunțat Curtea și prin
Decizia nr. 874 din 23 octombrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2013.
26.
De asemenea, referitor la sensul noțiunii de „bun sau sursă impozabilă sau taxabilă“, Curtea reține că aceasta este subsumată noțiunii de „obligație fiscală“ în privința căreia, prin
Decizia nr. 446 din 28 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 604 din 9 august 2016, și
Decizia nr. 777 din 18 noiembrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 21 aprilie 2022, Curtea a reținut că se referă la obligațiile prevăzute de
și de
Codul de procedură fiscală . Astfel, Curtea a constatat că fiecare categorie de impozit, taxă și contribuție este reglementată în
Codul fiscal , care indică persoana impozabilă, modul de determinare a impozitului, modul de declarare și termenele legale de plată. În continuare, Curtea a observat că, potrivit
art. 22 din Codul de procedură fiscală din 2003 , prin obligații fiscale, în sensul acestui cod, se înțelege: obligația de a declara bunurile și veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat; obligația de a calcula și de a înregistra impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat în evidențele contabile și fiscale; obligația de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat; obligația de a plăti dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aferente impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligații de plată accesorii; obligația de a calcula, de a reține și de a înregistra în evidențele contabile și de plată, la termenele legale, impozitele și contribuțiile care se realizează prin stopaj la sursă; orice alte obligații care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale. De asemenea, Curtea a observat că termenul „obligație fiscală“ este definit și în
art. 1 pct. 27 din Codul de procedură fiscală din 20 iulie 2015 , care, potrivit
art. 353 , a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2016. Astfel, obligația fiscală reprezintă obligația de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând obligația fiscală principală și obligația fiscală accesorie. Totodată, potrivit
art. 1 pct. 28
și
29
din același act normativ, obligația fiscală principală reprezintă obligația de plată a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, precum și obligația organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate și de a rambursa sumele cuvenite, în situațiile și condițiile prevăzute de lege, iar obligația fiscală accesorie este definită ca fiind obligația de plată sau de restituire a dobânzilor, a penalităților sau a majorărilor aferente unor obligații fiscale principale. Totodată, Curtea a reținut că, potrivit
art. 1 alin. (1) din Codul fiscal din 8 septembrie 2015 , care, conform
art. 501 , a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016, acesta stabilește cadrul legal privind impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii prevăzute la
art. 2 alin. (2)
din același act normativ, care sunt venituri ale bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetului asigurărilor pentru șomaj și fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale, precum și modul de calcul și de plată al acestora (paragrafele 15-18 din
Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din
29
februarie 2016).
27.
În acest context, Curtea a reținut că este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică, pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conținutul domeniului reglementat, cât și o corespondență sub aspectul forței lor juridice. În acest sens, normele de tehnică legislativă statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel cu care se află în conexiune [ art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010]. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere [ art. 16 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000 ], care operează întotdeauna între acte normative cu aceeași forță juridică.
28.
Referitor la tehnica trimiterilor legislative, Curtea a reținut că trimiterea de la un text de lege la altul în cadrul unui anumit act normativ sau la un alt act normativ este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. S-a arătat, totodată, că, pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative și că efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere; se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text (a se vedea paragrafele 19 și 20 din
Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015 ).
29.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
30.
Distinct de cele reținute prin jurisprudența mai sus invocată, Curtea reține că aspectele, invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate, referitoare la natura și modalitatea de comitere a faptelor reținute de către organele judiciare în sarcina autorului acesteia pot face obiectul analizei organelor judiciare competente să soluționeze cauza în cadrul căreia a fost invocată prezenta excepție, excedând sferei atribuțiilor instanței de contencios constituțional, care, conform
art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată“.
31.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , al
art. 1-3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de George Gabriel Popa în Dosarul nr. 5.288/109/2018 al Tribunalului Argeș - Secția penală și constată că dispozițiile
art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005
pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Argeș - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 27 octombrie 2022.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.