Decizia nr. 45/2000

Articolul 362

din Codul de procedură penală prevede persoanele care pot face apel împotriva sentințelor penale pronunțate în prima instanța. Printre acestea se numara partea vătămată, în cazul în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, dar numai în ceea ce privește latura penală a cauzei, precum și partea civilă și partea civilmente responsabilă, dar numai în ceea ce privește latura civilă a cauzei.
Punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate reprezintă o derogare de la principiul oficialitatii procesului penal și are loc în situațiile în care infracțiunile săvârșite au un grad redus de pericol social. În aceste cazuri partea vătămată poate utiliza căile de atac, apelul sau recursul, dar numai în ceea ce privește latura penală.
În mod simetric, partea civilă și partea responsabilă civilmente, atât în cauzele în care urmărirea penală și desfășurarea judecații se îndeplinesc din oficiu, cat și în cele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, pot declara apel sau recurs, însă numai în ceea ce privește latura civilă a cauzei.
În aplicarea art. 130 din Constituție privind rolul Ministerului Public, procurorul este titularul acțiunii publice în procesul penal, ca reprezentant al intereselor generale ale societății. În acest context interdicția părții civile de a ataca latura penală a cauzei nu duce la o limitare a accesului acesteia la justiție. Instanța de control judiciar sesizată de partea civilă nu poate fi împiedicată să constate, atunci când este cazul, ca inculpatul a fost greșit achitat pentru motivul ca fapta imputată nu exista sau ca aceasta nu a fost săvârșită de el. Aceasta constatare produce efecte numai asupra acțiunii civile care va fi admisă, cea penală rămânând definitivă prin achitarea inculpatului. Contrarietatea de hotărâri poate fi însă înlăturată prin exercitarea căilor extraordinare de atac.
Pe de altă parte însă, având deplina capacitate procesuala în tot ceea ce privește acțiunea civilă, partea civilă va putea discuta în apelul sau, după caz, în recursul sau și aspectele penale ale hotărârii atacate, dacă de modul în care au fost soluționate acestea depinde rezolvarea acțiunii civile. Astfel, în caz de achitare, instanța are obligația de a se pronunța asupra laturii civile, deci a soluționării acțiunii civile în mod integral. Aceasta înseamnă determinarea existenței unui fapt civil generator de prejudicii, în condițiile art. 998 și următoarele din Codul civil. De altfel, în art. 346 din Codul de procedură penală se dispune ca în caz de achitare sau încetare a procesului penal instanța se pronunța, prin aceeași sentinta, și asupra acțiunii civile.
Dispozițiile art. 362 din Codul de procedură penală reprezintă, deopotrivă, și reflectarea prevederilor art. 128 din Constituție, care stabilesc ca "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", adică potrivit normelor de procedura. De aceea Curtea Constituțională considera ca instituirea unor reguli privind accesul la justiție nu contravine Constituției cat timp le este asigurata părților interesate utilizarea căilor de atac.
Totodată Curtea constata ca ratiunile pe care se întemeiază interdicția părții civile de a ataca latura penală în cadrul procesului penal se regăsesc și în legislația străină. Astfel, în dreptul belgian partea civilă nu poate urmări anularea unei achitari decât relativ la interesele sale civile (art. 412 din Codul instrucției penale belgiene). În dreptul german, chiar și atunci când procurorul nu înțelege sa acționeze, interesul legitim al părții civile poate forta și intervenția, alăturată, a procurorului (Legea pentru protecția victimei din 1987). În Italia, acțiunea civilă poate privi, evident, numai interesele civile (art. 74 din Codul de procedură penală italian).
În sfârșit, examinând textele de lege criticate în raport cu prevederile art. 22 din Constituție, referitoare la dreptul la viața și la integritate fizica și psihică, Curtea, neputând retine nici o legătură semnificativă între acestea, constata ca aceasta critica nu este pertinenta pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 16, 23 și al
art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce privește art. 362 din Codul de procedură penală,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 și 362 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Joita Enica în Dosarul nr. 2.059/1999 al Curții de Apel Constanta - Secția penală.
Definitivă și obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 14 martie 2000.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Doina Suliman
OPINIE SEPARATĂ
Consideram ca dispozițiile art. 362 lit. c) și d) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, iar soluția care se impunea în speta, sub acest aspect, era aceea de admitere a excepției de neconstituționalitate.
Pe de altă parte, suntem de acord ca dispozițiile art. 2 din Codul de procedură penală, precum și restul dispozițiilor art. 362 din Codul de procedură penală sunt constituționale, astfel încât apreciem ca, sub acest aspect, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate este corecta.
Este, de asemenea, corecta și respingerea sustinerii autorului excepției în sensul că dispozițiile art. 362 din Codul de procedură penală ar contraveni prevederilor constituționale ale art. 22 alin. (1) (text conform căruia "Dreptul la viața, precum și dreptul la integritate fizica și psihică ale persoanei sunt garantate."). Într-adevăr, apărarea dreptului la viața constituie, în speta, o problemă de fapt și, deci, de aplicare corecta a legii penale, problema a carei soluționare intră în competența exclusiva a instanței de judecată, iar nu a Curții Constituționale, întrucât nu constituie o problemă de constituționalitate a textului de lege criticat.
Asa fiind, în cele ce urmează vor fi înfățișate considerentele în baza cărora dispozițiile art. 362 lit. c) și d) din Codul de procedură penală, prin limitarea dreptului părții vătămate și, respectiv, al părții civile de a exercita calea de atac a apelului (și, în consecința, și calea de atac a recursului, datorită trimiterii realizate prin art. 385 2 din Codul de procedură penală), contravin Constituției, și anume: prevederilor art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi; prevederilor art. 21, referitoare la accesul liber la justiție (prevederi constituționale invocate în mod expres de autorul excepției); prevederilor art. 24 alin. (1), referitoare la dreptul la apărare; prevederilor art. 128, referitoare la folosirea căilor de atac.
1. Conform art. 21 din Constituție, "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".
a) Întrucât textul constituțional nu distinge, rezultă ca accesul liber la justiție nu se referă exclusiv la acțiunea introductivă la prima instanța de judecată, ci și la sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, asadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, și posibilitatea actionarii împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neintemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părți ale unuia și aceluiași proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrangere a accesului liber la justiție.
Aceasta ingradire este neconstitutionala, nefiind îndeplinite condițiile restrictive stabilite de art. 49 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia: "Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav."
b) De altfel, limitarea, stabilită prin art. 362 lit. c) din Codul de procedură penală, a dreptului părții vătămate de a exercita căile ordinare de atac, cu privire la latura penală, exclusiv în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ingradeste, în mod evident, accesul sau la justiție. Condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale de existenta plângerii prealabile a persoanei vătămate reprezintă o excepție de la principiul general al oficialitatii procesului penal și se aplică doar în cazul infracțiunilor cu o gravitate și cu un grad de pericol social mai reduse. Pe de altă parte, în cazul infracțiunilor mai grave, interesul părții vătămate pentru aplicarea corecta a măsurilor represive legale este mai accentuat.
Este adevărat ca procesele penale având ca obiect infracțiuni care sunt urmărite din oficiu sunt de interes public și ca titularul acțiunii penale este Ministerul Public, care, potrivit prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituție, "În activitatea judiciară, [...] reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor". Dar nu mai puțin adevărat este și faptul ca exercitarea personală și în mod nemijlocit de către partea vătămată sau de către partea civilă a dreptului de a ataca la instanța ierarhic superioară o hotărâre judecătorească pe care o considera gresita, indiferent sub ce aspect, nu diminuează cu nimic rolul și atribuțiile Ministerului Public, ci, dimpotriva, le completează în interesul aplicării corecte a legii. Controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicție, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluțiile pronunțate prin hotărârile instanțelor inferioare. La fel cum poate gresi o instanța judecătorească, și reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiași eventualitati, astfel încât este posibil ca în mod eronat sa nu atace cu apel ori cu recurs o hotărâre nelegală sau netemeinica. Într-o asemenea situație, când - conform art. 362 lit. c) și d) din Codul de procedură penală - partea vătămată și partea civilă sunt private de dreptul de a exercita căile de atac, hotărârile respective nu se mai supun controlului judiciar, cu consecința menținerii erorii judiciare (a carei posibilitate de inlaturare prin eventuala formulare a unei cai extraordinare de atac este extrem de redusă, ca urmare a regimului juridic restrictiv al acestor cai).
c) Invocarea, prin considerentele deciziei la care se referă prezenta opinie separată, a soluțiilor asemănătoare celor ale art. 362 din Codul de procedură penală român - adoptate în legislația sau în jurisprudenta altor state nu este relevanta în cadrul controlului de constituționalitate efectuat în cauza de fața. Într-adevăr, asemenea soluții pot constitui premise teoretice pentru promovarea unor principii sau reglementări concrete în legislația naționala, însă aceste reglementări din sisteme de drept străine nu pot legitima menținerea unor reglementări românești contrare dispozițiilor constituționale.
2. Potrivit art. 24 alin. (1) din Constituție, "Dreptul la apărare este garantat".
Prin redactarea sa atât de generală, aceasta garanție constituțională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfășurată în fața primei instanțe de judecată (de exemplu, prin propunerea și producerea de probe în fața instanței de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor etc.), ci vizează, deopotrivă, și dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluții adoptate de o instanța de judecată, dar care sunt considerate gresite de către unul sau altul dintre participanții la procesul penal. Este evident ca, în situația în care partea vătămată și partea civilă sunt impiedicate sa exercite căile ordinare de atac, acestea nu-și pot valorifica și apara drepturile în fața instanței de apel sau de recurs, întrucât cauza ori nu va ajunge în fața acestor instanțe ori, în eventualitatea apelului sau recursului declarat de inculpat, nu se poate inrautati situația acestuia. Trebuie menționat, în acest context, ca, în ceea ce privește calea de atac exercitată de Ministerul Public, Curtea Constituțională a stabilit, prin Decizia nr. 80 din 20 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 14 iulie 1999, neconstituționalitatea dispozițiilor art. 17 și 18 din Codul de procedură penală, texte referitoare la exercitarea din oficiu, în anumite condiții, a acțiunii civile în cadrul procesului penal.
3. Potrivit prevederilor art. 128 din Constituție, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".
Aceasta norma constituțională cuprinde doua teze:
a) prima teza consacra dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neintemeiate; b) cea de-a doua teza prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii.
Prima teza exprima, de fapt, în alți termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție (desigur, în înțelesul de acces liber la toate gradele de jurisdicție, astfel cum s-a demonstrat prin considerentele anterioare, de sub pct. 1); aceasta teza conține, asadar, o reglementare substantiala. Cea de-a doua teza se referă la reguli de procedura, care nu pot însă aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teza. Asa fiind, în privinta condițiilor de exercitare a căilor de atac legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie facuta declarația, conținutul sau, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum, de altfel, prevede art. 125 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege". Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul - substanțial - al unei părți interesate de a exercita căile de atac și nici nu poate restrânge exercițiul acestui drept decât în condițiile restrictive stabilite prin art. 49 din Constituție. Într-adevăr, deși art. 128 din Constituție asigura folosirea căilor de atac "în condițiile legii", aceasta dispoziție constituțională nu are însă semnificatia ca "legea" ar putea inlatura ori restrânge exercițiul altor drepturi sau libertăți expres consacrate prin Constituție.
4. Diferentierea facuta prin art. 362 din Codul de procedură penală între regimul juridic al părții vătămate și cel al părții civile este neconstitutionala, incalcand dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări."
Conform art. 24 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, "Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizica, morala sau materială, dacă participa în procesul penal, se numește parte vătămată.
Persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal se numește parte civilă". Asadar, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenții pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârșirii infracțiunii, aceasta cumulează doua calități procesuale: calitatea de parte vătămată și calitatea de parte civilă. Aceste doua părți ale procesului penal se afla însă într-o situație identică, și anume în situația de persoana lezata în drepturile sale prin săvârșirea infracțiunii, ceea ce justifica existenta "interesului legitim", la care se referă art. 21 din Constituție. Asa fiind, diferentierea facuta prin dispozițiile lit. c) și, respectiv, ale lit. d) din art. 362 din Codul de procedură penală (în sensul că partea vătămată poate face apel numai în ceea ce privește latura penală a cauzei în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, iar partea civilă numai în ceea ce privește latura civilă) este contrară principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii. De altfel, sub acest aspect, trebuie remarcat ca exista o contradictie vădită între, pe de o parte, dispozițiile art. 362 lit. c) și d) din Codul de procedură penală și, pe de altă parte, dispozițiile art. 15 alin. 3 din același cod, potrivit cărora: "Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracțiune nu inlatura dreptul acestei persoane de a participa în calitate de parte vătămată în aceeași cauza."
5. Soluția adoptată prin decizia la care se referă prezenta opinie separată, în sensul constituționalității dispozițiilor art. 362 din Codul de procedură penală, este contrară și unora dintre principiile stabilite prin jurisprudenta anterioară a Curții Constituționale.
Astfel, aceasta Curte a stabilit, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, ca "art. 278 din Codul de procedură penală este constituțional numai în măsura în care nu oprește persoana nemultumita de soluționarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești să se adreseze justiției în temeiul art. 21 din Constituție, ce urmează să se aplice în mod direct". Prin urmare, orice persoană care se considera lezata în drepturile sau interesele sale legitime printr-o soluție de neurmărire adoptată de procuror se poate adresa justiției; cu toate acestea partea vătămată, constituită și parte civilă, este oprită să se adreseze instanței superioare împotriva unei sentințe judecătorești de achitare sau de încetare a procesului penal.
6. Soluția pe care o sustinem prin prezenta opinie separată nu poate fi înlăturată de argumentul, cuprins în decizia luată cu majoritate de voturi, potrivit căruia partea civilă nu ar fi lezata în drepturile și interesele sale prin dispozițiile sentinței referitoare la latura penală a cauzei, întrucât ea are posibilitatea să-și valorifice pretențiile pentru despăgubire și pe calea unei acțiuni civile separate sau prin continuarea judecării acțiunii civile chiar și după pronunțarea unei hotărâri de achitare în procesul penal.
Într-adevăr, art. 22 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judeca acțiunea civilă, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovatiei acesteia". Asa fiind, rezultă ca partea civilă, pentru a-și putea valorifica drepturile la despăgubire printr-o acțiune civilă, alăturată acțiunii penale sau exercitată separat, este deosebit de interesată de îndreptarea eventualelor nelegalitati sau netemeinicii cuprinse în sentinta penală și datorită cărora, în mod eronat, s-a reținut după caz - inexistenta faptei, nesavarsirea acesteia de către inculpat, lipsa vinovatiei inculpatului, existenta legitimei apărări, a stării de necesitate, a cazului fortuit, a iresponsabilitatii sau a scuzei provocarii. Cu toate acestea, în absenta posibilității exercitării căilor de atac, partea civilă nu poate acționa în justiție pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, spre a solicita înlăturarea erorilor din sentinta penală, erori ce prejudeca acțiunea sa civilă.
7. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, România este stat de drept. De aceea, decizia la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinței exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curții Constituționale) este singura care produce efecte obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin. (2) din Constituție. Atât considerentele, cat și enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertății de exprimare și afirmarea independentei judecătorilor Curții Constituționale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluționării litigiului aflat pe rolul instanței judecătorești sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor art. 362 lit. c) și d) din Codul de procedură penală, în înțelesul delimitat prin decizia la care se referă aceasta opinie separată. Orice decizie a Curții Constituționale este obligatorie "erga omnes", în măsura în care a fost pronunțată cu votul a cel puțin 5 judecători, conform
art. 8 din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curții Constituționale în raport cu numărul de voturi exprimate pentru soluția pronunțată. De aceea autoritățile și instituțiile statului sunt obligate sa dea curs soluției decise cu majoritatea voturilor la fel ca și soluției pronunțate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată. Răspunderea juridică este identică și într-un caz și în celălalt, în condițiile prezentate prin considerentele
Deciziei Curții Constituționale nr. 169 din 2 noiembrie 1999 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000.
Lucian Mihai,
președintele Curții Constituționale
Romul Petru Vonica,
judecător
Ioan Muraru,
judecător
Kozsokar Gabor,
judecător
────────────