Decizia nr. 612/2023

Articolul 249

- Condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii;

–

Articolul 250

- Contestarea măsurilor asigurătorii;

–

Articolul 250

^1

- Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății;

–

Articolul 251

- Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii;

–

Articolul 252

- Procedura sechestrului;

–

Articolul 252

^1

- Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile și imobile sechestrate;

–

Articolul 252

^2

- Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale;

–

Articolul 252

^3

- Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul judecății;

–

Articolul 252

^4

- Contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate;

–

Articolul 253

- Procesul-verbal de sechestru și notarea sau înscrierea ipotecară;

–

Articolul 254

- Poprirea;

–

Articolul 330

- Dispozițiile privitoare la măsurile preventive sau asigurătorii;

–

Articolul 494

- Măsurile asigurătorii.

12.

În susținerea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia invocă dispozițiile constituționale ale

art. 21

privind accesul liber la justiție, ale

art. 41

referitor la munca și protecția socială a muncii, ale

art. 44

referitor la dreptul de proprietate și ale

art. 45

privind libertatea economică, precum și prevederile

art. 1 referitoare la protecția proprietății din Primul Protocol

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, în cauza penală, măsura asigurătorie a popririi a fost dispusă, prin ordonanță, de procuror. Prin urmare, Curtea constată că normele procesual penale ale

art. 250^1 , care reglementează contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății, ale

art. 252

privind procedura sechestrului, ale

art. 252^1

referitor la cazurile speciale de valorificare a bunurilor mobile și imobile sechestrate, ale

art. 252^2

privind valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale, ale

art. 252^3

privind valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul judecății, ale

art. 252^4

privind contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate și ale

art. 253

referitor la procesul-verbal de sechestru și notarea sau înscrierea ipotecară nu au legătură cu soluționarea cauzei. Potrivit

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești [...] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei“. Ținând cont de prevederile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 250^1 ,

252, 252^1, 252^2, 252^3, 252^4 și 253 din Codul de procedură penală .

14.

Cât privește normele procesual penale ale

art. 249, 250 ,

251

și

254 , în raport cu criticile formulate, Curtea constată că, prin

Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragrafele 14-16, a reținut că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ce aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producânduși efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal. Curtea a reținut, totodată, că măsurile asigurătorii, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează să fie garantată în acest fel.

15.

De asemenea, examinând susținerile potrivit cărora măsura asigurătorie este menținută până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în dosarul penal, ca durată procedura putând depăși un „termen rezonabil“, și, totodată, luarea unei asemenea măsuri îngrădește dreptul de proprietate pe o perioadă de timp nelimitată și fără a avea posibilitatea de revenire asupra acestei dispoziții, Curtea a reamintit, la paragrafele 29-33 ale aceleiași decizii, că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale provizorii, cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente ori altei persoane în proprietatea sau posesia căreia se află bunurile (acestea din urmă în ipoteza confiscării), prin instituirea unui sechestru. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau de a le greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei. Totodată, Curtea a reținut că sechestrul asigurător poate afecta și atributele de usus și fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu și predate pentru păstrare unor instituții de specialitate [ art. 252 alin. (2), (3), (4) și (5) din Codul de procedură penală ] ori atunci când au fost puse sub sigiliu și se desemnează un custode [ art. 252 alin. (9) din același cod ]. Așadar, interzicerea până la soluționarea definitivă a cauzei a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau a controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, ci și al terților proprietari ai acestor bunuri și care nu au calitate de parte în procesul penal. Curtea a reținut că dreptul de proprietate este un drept fundamental, garantat prin Constituție, conținutul și limitele acestuia fiind stabilite prin lege. Așadar, dreptul de proprietate nu este un drept absolut prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile, iar pentru a constata restrângerea în mod nepermis a exercițiului acestui drept, este necesar să se analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile

art. 53 din Legea fundamentală . Din analiza dispozițiilor constituționale ale

art. 53 , Curtea a reținut condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una dintre ipotezele limitativ enumerate

de art. 53 din Constituție ; restrângerea să fie proporțională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului. Raportând condițiile arătate la cauză, Curtea a constatat că ingerința generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv

art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală , are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, Curtea a constatat că ingerința analizată este proporțională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporționalității, în jurisprudența sa constantă, a reținut că acesta presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar.

16.

În mod similar, Curtea a analizat critica potrivit căreia dispozițiile procesual penale ale

art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală

lipsesc persoana față de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii de posibilitatea de a solicita, pe parcursul procesului penal, modificarea sau chiar ridicarea respectivei măsuri, pentru motive survenite ulterior luării acesteia, fiindu-i astfel încălcat, printre altele, dreptul de acces la justiție. Față de motivele de neconstituționalitate astfel formulate, Curtea a reținut, în

Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 8 aprilie 2016, paragrafele 25, 26, 33-40, că temeiul juridic al înființării popririi îl constituie, potrivit ultimei teze din dispozițiile precitate, ordonanța sau încheierea prin care se înființează sechestrul. De asemenea, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală

au în vedere luarea măsurii asigurătorii a popririi asupra unei creanțe, iar nu asupra sumelor de bani în materialitatea lor - bunuri mobile corporale, care pot face obiectul sechestrului penal propriu-zis, așa încât sumele de bani din conturile bancare, datorate de bancă suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, sau sumele de bani datorate de către angajator salariatului său pot face doar obiect al popririi. Scopul instituirii popririi este acela de a imobiliza, în mâinile terțului poprit, sumele de bani datorate suspectului/inculpatului sau părții responsabile civilmente (debitor poprit), premisa instituirii popririi constituind-o existența unui raport juridic între suspect/inculpat sau partea responsabilă civilmente și un terț, prin care acesta din urmă datorează primilor, indiferent cu ce titlu, sume de bani. Așadar, în patrimoniul suspectului/inculpatului sau al părții responsabile civilmente se află, în momentul instituirii popririi, un drept de creanță. Această creanță trebuie să fie certă și lichidă, așadar să aibă un cuantum determinat sau determinabil, nefiind obligatoriu să fie exigibilă, adică scadentă. Curtea a observat că, potrivit

art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală , obiect al popririi îl poate constitui doar soldul creditor al contului existent la data dispunerii acestei măsuri asigurătorii, „sumele de bani datorate“, însă, având în vedere prevederile

art. 970 din Codul de procedură civilă

și faptul că creanța nu trebuie să fie exigibilă, obiect al popririi îl pot constitui și sumele pe care terțul poprit le va datora în viitor, adică încasările viitoare din conturi, în baza unor raporturi juridice existente la momentul instituirii măsurii asigurătorii. În aceste condiții, Curtea a reținut că indisponibilizarea se poate întinde și asupra fructelor civile ale creanței poprite (de pildă, dobânzile), precum și asupra oricăror alte accesorii născute chiar după înființarea popririi.

17.

Totodată, Curtea a constatat că normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înființate de organele penale - cu privire la cazul particular al desființării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii - se completează cu dispozițiile procesual civile, în temeiul

art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă , dispozițiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziții contrare. Curtea a constatat că normele procesual civile, spre deosebire de normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii, reglementează atât desființarea de drept a sechestrului asigurător [ art. 955 din Codul de procedură civilă , în caz de nedepunere a cauțiunii în ipotezele reglementate de

art. 953 alin. (1) și (3) din același cod] , cât și instituția ridicării sechestrului asigurător -

art. 957 alin. (1) din Codul de procedură civilă . Curtea a reținut că legea procesual civilă reglementează pentru debitor un remediu eficient pentru ridicarea măsurii sechestrului asigurător, și anume în cazul în care dă o garanție - reală sau personală - îndestulătoare. Așa încât, dacă se va constitui la dispoziția creditorului o asemenea garanție, debitorul este îndreptățit să formuleze o cerere prin care să solicite ridicarea sechestrului, astfel încât bunurile sale vor fi scoase de sub măsura indisponibilizării. Cât privește poprirea asigurătorie, desființarea și ridicarea acesteia se vor efectua potrivit reglementărilor referitoare la înființarea și ridicarea sechestrului asigurător.

18.

Totodată, Curtea a reținut, totodată, că normele procesual civile reglementează un alt mijloc legal prin care debitorul sau terțul garant poate obține desființarea măsurilor asigurătorii, împiedicând valorificarea bunurilor la care acestea se referă, și anume „depunerea cu afectațiune specială“. De asemenea, Codul de procedură civilă reglementează situațiile în care debitorul are posibilitatea fie de a opri executarea silită prin împiedicarea aplicării sechestrului, fie de a obține ridicarea sechestrului în cazul în care a fost deja instituit. Cele două cazuri de împiedicare/ridicare a sechestrului prevăzute de

art. 751 din Codul de procedură civilă

sunt următoarele: a) debitorul plătește creanța, inclusiv accesoriile și cheltuielile de executare, în mâinile creditorului sau reprezentantului său având procură specială; b) debitorul face depunerea cu afectațiunea specială și predă executorului recipisa de consemnare. În mod similar, în cazul popririi,

art. 784 alin. (6) din Codul de procedură civilă

reglementează situația în care măsura indisponibilizării sumelor de bani sau a bunurilor mobile incorporale poprite poate înceta, respectiv în cazul în care debitorul consemnează, cu afectațiune specială, toate sumele pentru acoperirea cărora a fost înființată poprirea, la dispoziția executorului judecătoresc. În acest caz, debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care îl va înștiința de îndată pe terțul poprit, care devine astfel obligat să deblocheze conturile debitorului sau bunurile mobile incorporale ale acestuia. Practic, pentru ca debitorul să evite o pagubă în patrimoniul său, legiuitorul i-a recunoscut posibilitatea de a consemna cu afectațiune specială întreaga valoare a creanței la dispoziția executorului, înmânându-i acestuia dovada consemnării. Cât privește poprirea asigurătorie, Curtea a reținut că, ulterior înființării popririi, se poate ajunge la ridicarea acesteia, din oficiu - de către organul judiciar sau organul de executare - sau la cererea debitorului poprit, în ipotezele în care datoria a fost stinsă prin plată de către terțul poprit ori datoria a fost stinsă prin plată chiar de către debitor.

19.

Așadar, normele procesual civile precitate reglementează cu privire la desființarea măsurilor asigurătorii, la cerere, în ipotezele în care debitorul dă o garanție - reală sau personală - îndestulătoare, face depunerea cu afectațiune specială ori plătește creanța, inclusiv accesoriile, așa încât Curtea a constatat că, în măsura în care se face aplicarea acestora în materie penală, suspectul/inculpatul față de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii poate solicita, pe parcursul procesului penal, desființarea (ridicarea/încetarea) respectivei măsuri, dreptul de acces la justiție și dreptul la apărare fiind astfel garantate.

20.

De altfel, Curtea a constatat, prin

Decizia nr. 320 din 17 mai 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016, paragrafele 20-24, printre cazurile de instituire obligatorie a sechestrului asigurător, dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care prevăd obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situația săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de această lege [în prezenta cauză, autoarea excepției de neconstituționalitate a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, faptă prevăzută de

art. 9 alin. (1) lit. c)

și

alin. (3) din Legea nr. 241/2005] . Analizând obiectul legii anterior menționate, precum și particularitățile infracțiunii în cazul căreia este prevăzută excepția luării în mod obligatoriu a măsurilor asigurătorii, Curtea a reținut că reglementarea acestei excepții a fost determinată, în mod special, de importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracțiuni și de pericolul social crescut al faptelor incriminate. Referitor la dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 241/2005 , Curtea a reținut că acestea obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracțiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari și al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Așa fiind, și prejudiciile provocate prin săvârșirea infracțiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiții, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parțiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Așa fiind, Curtea a constatat că, prin prisma particularităților infracțiunilor reglementate

prin Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată. Cu privire la pretinsa încălcare, prin dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 241/2005 , a accesului liber la justiție, Curtea a constatat că dreptul fundamental prevăzut la

art. 21 din Constituție

semnifică posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin normele de procedură penală, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Or, simpla instituire a măsurilor asigurătorii, conform

art. 11 din Legea nr. 241/2005 , nu este de natură să înlăture aceste garanții procesuale, așa încât nu poate fi reținută restrângerea sau încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor

art. 21 din Constituție . De altfel, prin

Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 , precitată, paragraful 30, Curtea a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială.

21.

Întrucât nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

22.

Considerentele anterior reținute sunt aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește dispozițiile

art. 330

și

494 din Codul de procedură penală , iar dispozițiile constituționale referitoare la munca și protecția socială a muncii nu au incidență în cauză.

23.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 250^1 ,

252 ,

252^1 ,

252^2 ,

252^3 ,

252^4

și

253 din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Societatea Mediafax Group - S.A. din București, prin administrator judiciar KPMG Restructuring S.P.R.L. din București, în Dosarul nr. 2.270/2/2016/a1**/a3 al Curții de Apel București - Secția I penală.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 249 ,

250 ,

251 ,

254 ,

330

și

494 din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 21 noiembrie 2023.