Decizia nr. 321/2024

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Patricia-Marilena Ionea

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii . Excepția a fost ridicată de Marilena Costea în Dosarul nr. 32.423/3/2019/a2 al Tribunalului Mureș - Secția civilă și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.493D/2020.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens, invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale prin

Decizia nr. 457 din 22 iunie 2017 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 1 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 32.423/3/2019/a2, Tribunalul Mureș - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii . Excepția a fost ridicată de Marilena Costea într-o cauză având ca obiect cererea de anulare a deciziei de încetare a contractului de muncă între părți, în temeiul

art. 65 din Codul muncii , repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, plata drepturilor salariale și a celor conexe din momentul desfacerii contractului de muncă și plata daunelor morale.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține că dispozițiile

art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003

sunt contrare

art. 16 alin. (1)

și

art. 21 din Constituție , deoarece instituie un tratament discriminatoriu al angajaților al căror contract de muncă încetează printr-o decizie unilaterală emisă de angajator în urma unei cercetări disciplinare față de angajații al căror contract de muncă încetează printr-o decizie unilaterală emisă de angajator, având însă alte temeiuri, în condițiile în care

art. 211 lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011

nu face nicio distincție între motivele încetării contractului de muncă.

6.

Astfel, angajaților concediați în urma unei cercetări disciplinare le este îngrădit dreptul la justiție, fiindu-le aplicat un termen mai scurt pentru atacarea deciziei de concediere, deși se află oricum într-o situație mai grea pentru ei, întrucât nu beneficiază deloc de protecție socială, respectiv de preaviz ori salarii compensatorii.

7.

De asemenea, printr-un asemenea tratament defavorabil se instituie o prezumție de vinovăție, ceea ce încalcă dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. De asemenea, este înfrânt dreptul la apărare, prevăzut de

art. 24 din Constituție

și de

art. 48 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât timpul în care pot apela la un avocat, care să apere interesele salariatului concediat abuziv, este mult mai scurt, deși cauzele privind cercetările disciplinare sunt mult mai complexe decât cele care au alte obiecte.

8.

Tribunalul Mureș - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. Astfel, arată că existența unui text legal care are caracter de normă specială și care reglementează un anumit termen imperativ pentru contestarea unui act emis de angajator nu poate fi echivalată cu o nerespectare a principiului egalității cetățenilor în fața legii, atât timp cât textul legal respectiv se aplică tuturor situațiilor la care face referire, respectiv tuturor persoanelor față de care angajatorii au emis decizii de concediere, fiindu-le deci aplicat același tratament, în aceeași situație prevăzută de norma legală. Faptul că termenul prevăzut de

art. 252 alin. (5) din Codul muncii

este mai redus decât alte termene prevăzute de legislația muncii nu reprezintă o încălcare a principiului egalității în fața legii. Termenul de 30 de zile este puțin mai redus decât cel prevăzut de

art. 211 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011

tocmai în considerarea faptului că procedura contestării deciziilor de sancționare disciplinară este o procedură urgentă și este un termen suficient pentru ca angajatul să formuleze contestația, cu atât mai mult cu cât angajatorul a și menționat în decizia contestată faptul că aceasta poate fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare. Mai mult, legiuitorul a statuat și prin dispozițiile

art. 268 alin. (1) din Codul muncii

că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă; b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancționare disciplinară. Faptul că legiuitorul a optat, în cazul procedurii de contestare a deciziilor de sancționare emise de angajator, pentru un termen de 30 de zile pentru contestarea acestora nu are nicio legătură cu un presupus tratament discriminatoriu, termenul fiind suficient de generos, pentru toate persoanele aflate în situația premisă, raportat la urgența procedurii soluționării unor astfel de conflicte de muncă, iar în ceea ce privește presupusa îngrădire a dreptului la justiție, tribunalul apreciază că este un nonsens să se aprecieze că faptul că persoana sancționată are la dispoziție „numai“ 30 de zile pentru a contesta în instanță decizia de sancționare ar constitui o astfel de îngrădire, atât timp cât textul legal criticat reglementează tocmai dreptul de a contesta în justiție decizia angajatorului, deci accesul la justiție.

9.

Totodată, instanța de judecată consideră nefondate și susținerile privind pretinsa încălcare a dispozițiilor

art. 21 din Constituție , având în vedere faptul că dispozițiile

art. 252 alin. (5) din Codul muncii

sunt în deplin acord cu Legea fundamentală, iar împrejurarea că legea stabilește un termen imperativ de decădere pentru exercitarea anumitor drepturi reprezintă o măsură absolut necesară pentru asigurarea celerității procedurilor și a siguranței circuitului civil și nu reprezintă în niciun caz o îngrădire a accesului la justiție, atât timp cât autoarea excepției a avut posibilitatea de a contesta decizia de concediere în termenul imperativ stabilit de textul legal criticat, termen care i-a și fost adus la cunoștință.

10.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

11.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12.

Curtea Constituțională este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

13.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, care au următoarea redactare: „Decizia de sancționare poate fi contestată de salariat la instanțele judecătorești competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.“

14.

Autoarea excepției consideră că aceste dispoziții de lege sunt contrare următoarelor prevederi constituționale:

art. 16 alin. (1)

privind egalitatea în drepturi,

art. 21

privind accesul liber la justiție și

art. 24

privind dreptul la apărare. De asemenea, invocă dispozițiile

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind procesul echitabil și

art. 48 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare.

15.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în jurisprudența sa anterioară, s-a mai pronunțat cu privire la constituționalitatea dispozițiilor

Codului muncii

care stabilesc termenul în care poate fi atacată în justiție decizia de sancționare disciplinară, stabilind că acestea nu sunt contrare prevederilor constituționale ale

art. 16 alin. (1) din Constituție . Astfel, prin

Decizia nr. 457 din 22 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 9 octombrie 2017, Curtea, având a se pronunța asupra dispozițiilor

art. 268 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 , potrivit cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancționare disciplinară, a reținut că reglementarea acestui articol de lege concordă cu cea a

art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003

și este diferită de cea a

art. 211 lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011 , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, în care s-a prevăzut că măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă (paragrafele 14-16 din

Decizia nr. 457 din 22 iunie 2017 ).

16.

Prin decizia sus-menționată, Curtea a amintit jurisprudența sa potrivit căreia egalitatea în fața legii și a autorităților publice, consacrată cu titlu de principiu de

art. 16 alin. (1) din Constituție , își găsește aplicare doar atunci când părțile se află în situații identice sau egale, care impun și justifică același tratament juridic și, deci, instituirea aceluiași regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situații diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluție legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunțat (a se vedea în acest sens, spre exemplu,

Decizia nr. 192 din 31 martie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005).

17.

Având în vedere aceste criterii, Curtea a observat că materia răspunderii disciplinare, chiar dacă este legată în mod esențial de exercitarea obligațiilor salariatului izvorând din contractul individual de muncă, reprezintă, totuși, o materie distinctă față de celelalte aspecte care vizează executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea acestui contract. Chiar și în situația în care se contestă o măsură ce are ca efect încetarea contractului de muncă, Curtea a considerat că nu se poate pune un semn de egalitate între situația persoanei al cărei contract de muncă a fost desfăcut disciplinar, sancțiune însoțită de o procedură specifică, și persoana concediată pentru alte motive decât cele disciplinare, având sau nu legătură cu persoana salariatului și care se supun altor cerințe. Prin urmare, Curtea a apreciat că ipotezele comparate nu impun în mod necesar o reglementare identică, deoarece categoriile de persoane comparate nu se află în situații identice sau egale.

18.

De altfel, Curtea a constatat că, prin chiar reglementarea inițială a

art. 268 alin. (1) lit. a)

și

b) din Legea nr. 53/2003 , înainte de intrarea în vigoare a

Legii nr. 62/2011 , legiuitorul a optat pentru o tratare distinctă a situației persoanelor care formulează o acțiune în justiție privind încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă față de cele care contestă o decizie de sancționare disciplinară, în două texte de lege diferite, subliniind astfel că ipotezele legale nu se supun aceluiași regim juridic.

19.

Relevante în acest context se apreciază că sunt și considerentele

Deciziei nr. 1.154 din 13 septembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 8 noiembrie 2011, în care Curtea, pronunțându-se asupra prevederilor

art. 268 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 , a statuat că în virtutea dispozițiilor

art. 126 alin. (2) din Constituție , legiuitorul are dreptul de a opta pentru instituirea unor termene diferite în considerarea deosebirilor ce există între natura și obiectul diferitelor litigii. Aceasta nu contravine nici principiului constituțional al egalității în drepturi, întrucât acest principiu nu presupune uniformitate, astfel încât situația obiectiv diferită în care se află persoanele care se adresează instanțelor judecătorești pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime care izvorăsc dintr-un contract individual de muncă, față de celelalte categorii de justițiabili, justifică instituirea unui tratament juridic diferențiat. Curtea a reținut că aceeași concluzie rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, în Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunțată în Cauza D.H. și alții împotriva Republicii Cehe, paragrafele 175 și 196, și Hotărârea din 18 februarie 2009 pronunțată în Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, paragraful 81), care a statuat, cu valoare de principiu, că „discriminarea“ presupune a trata diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane aflate în situații similare. O asemenea situație intervine în cazul în care distincția în cauză nu urmărește un scop legitim sau când nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.

20.

Curtea apreciază că cele reținute prin deciziile mai sus amintite răspund criticilor de neconstituționalitate formulate în prezenta cauză referitoare la încălcarea prevederilor

art. 16 alin. (1) din Constituție , în sensul constatării lipsei de temeinicie a acestor critici.

21.

Cât privește susținerea referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție și a dreptului la apărare, Curtea reține că prin

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a statuat că accesul liber la justiție presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție. Curtea a considerat că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, astfel cum rezultă din

art. 126 alin. (2) din Constituție . Totodată, în jurisprudența sa ( Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009), Curtea a reținut că accesul liber la justiție este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puțin o singură dată unei instanțe naționale.

22.

Pe de altă parte, potrivit

art. 6 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa, cu titlu general, că

art. 6 paragraful 1 din Convenție

garantează oricărei persoane dreptul de a aduce în fața unei instanțe orice pretenție referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil (a se vedea Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 36, și Hotărârea din 20 decembrie 2011, pronunțată în Cauza Đokić împotriva Serbiei, paragraful 35). De asemenea, în

Hotărârea din 26 ianuarie 2006 , pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, s-a arătat că accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

23.

Având în vedere aceste repere jurisprudențiale, Curtea apreciază că termenul de 30 de zile în care angajatul se poate adresa instanțelor judecătorești pentru contestarea deciziei de sancționare disciplinară este un termen conceput pentru a asigura celeritatea soluționării conflictelor de muncă având acest obiect, ceea ce vine în întâmpinarea intereselor ambelor părți ale raportului juridic, întrucât atât exercitarea dreptului la muncă al salariatului, cât și desfășurarea activității economice a angajatorului reprezintă interese majore, deopotrivă protejate de Legea fundamentală. Termenul prevăzut de

art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003

este suficient pentru ca salariatul să poată formula acțiunea în justiție, iar în situația în care, din motive obiective, nu a putut angaja un apărător, poate invoca dispozițiile

art. 222 din Codul de procedură civilă

pentru a obține amânarea cauzei pentru lipsă de apărare, astfel că dreptul la apărare este asigurat.

24.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1

-

3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Marilena Costea în Dosarul nr. 32.423/3/2019/a2 al Tribunalului Mureș - Secția civilă și constată că dispozițiile

art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Mureș - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 iulie 2024.