Decizia nr. 435/2024

Marian Enache

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 250^1 alin. (1) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Alpha Bank România - S.A. cu sediul în București și de Société Générale cu sediul în Paris în Dosarul nr. 4.445/2/2016/a7.1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 267D/2020.

2.

La apelul nominal răspunde partea BRD-Groupe Société Générale, prin domnul avocat Răzvan-Alexandru Savin din cadrul Baroului București. Lipsesc celelalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului părții BRD-Groupe Société Générale, care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că textul criticat prevede posibilitatea contestării încheierii prin care au fost dispuse măsurile asigurătorii. Acest articol a fost introdus în cuprinsul Codului de procedură penală prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal ,

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, completare care a fost generată de

Decizia Curții Constituționale nr. 24 din 20 ianuarie 2016 , decizie care a fost pusă însă în aplicare de legiuitorul român doar parțial, întrucât dispozițiile legale criticate prevăd posibilitatea atacării încheierilor judecătorului de cameră preliminară prin care sunt dispuse măsurile asigurătorii, a încheierilor judecătorului de primă instanță și a încheierilor instanței de apel, precum și a deciziilor instanței de apel, fiind, așadar, exceptată situația în care măsurile asigurătorii sunt dispuse prin sentința primei instanțe. Or, astfel cum s-a arătat prin decizia Curții Constituționale anterior referită, posibilitatea de a formula apel împotriva unei astfel de sentințe este insuficientă; se menționează că termenul de soluționare a unei contestații este de 5 zile, pe când soluționarea apelului poate dura foarte mult timp. Se susține că imposibilitatea promovării căii de atac a contestației împotriva sentinței prin care se dispun măsuri asigurătorii încalcă dreptul de acces liber la justiție, dreptul la apărare și dreptul la o cale de atac efectivă. Pentru aceleași motive, se susține că textul criticat creează discriminare între persoanele care au interesul procesual de a formula contestație împotriva luării măsurilor asigurătorii, fiind excluse de la acest drept persoanele în privința cărora au fost dispuse măsuri asigurătorii prin sentința primei instanțe.

4.

Se menționează că paragraful 22 al

Deciziei Curții Constituționale nr. 698 din 7 noiembrie 2017 , reținută în fișa de jurisprudență din cuprinsul dosarului, este în dezacord cu soluția și considerentele

Deciziei nr. 24 din 20 ianuarie 2016 .

5.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Arată, în acest sens, că, împotriva sentinței pronunțate în prima instanță, prin care sunt dispuse măsuri preventive, se poate formula apel, care este integral devolutiv, putând fi contestată și dispunerea măsurilor asigurătorii, și că rațiunea pentru care legiuitorul a exclus din rândul hotărârilor ce pot fi contestate conform textului criticat sentința primei instanțe a fost aceea de a nu reglementa, în ipoteza analizată, două căi de atac integral devolutive, respectiv apelul și contestația.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

6.

Prin Încheierea din 23 ianuarie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 4.445/2/2016/a7.1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 250^1 alin. (1) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Alpha Bank România - S.A. cu sediul în București și de Société Générale cu sediul în Paris, într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate împotriva unei sentințe penale prin care a fost menținută măsura asigurătorie a popririi asupra unor sume aparținând societății Băneasa Business & Technology Park - S.A. din București față de care autoarea Alpha Bank România - S.A. avea calitatea de creditoare garantă.

7.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile

art. 250^1 alin. (1) din Codul de procedură penală

sunt neconstituționale, în măsura în care contestația pe care o reglementează nu poate fi formulată și împotriva hotărârilor prin care se dispune luarea măsurilor asigurătorii. Este invocată, în acest sens,

Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 , paragrafele 20, 24, 26, 30 și 31, prin care Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în

art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală , care nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, este neconstituțională. Ca urmare a pronunțării acestei decizii, legiuitorul a completat

Codul de procedură penală , cu

art. 250^1 , prin care a reglementat calea de atac a contestației împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel. Se susține însă că soluția legislativă anterior menționată nu acoperă toate ipotezele juridice în care sunt luate măsurile asigurătorii, întrucât acestea pot fi dispuse atât prin încheieri, cât și prin hotărâri. De asemenea, este invocat art. 8 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, conform căruia statele membre sunt obligate să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile reglementate prin directiva anterior menționată au dreptul la o cale de atac eficace și la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora.

8.

Se susține că în ipoteza în care măsurile asigurătorii sunt dispuse de instanța de judecată prin decizie, concomitent soluționării apelului, textul criticat contravine normelor constituționale prevăzute la

art. 21 alin. (1)-(3) ,

art. 24

și

129 , dar și dispozițiilor

art. 6

și

13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , fiind, totodată, contrare prevederilor

art. 147 din Constituție , întrucât nu respectă exigențele impuse de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016.

9.

Totodată, se arată că obligarea unei terțe persoane, cum este Alpha Bank România - S.A., să formuleze apel pentru a putea contesta măsura asigurătorie dispusă prin decizie și să suporte consecința acestei măsuri asigurătorii până la soluționarea apelului constituie o încălcare a standardului termenului rezonabil de soluționare a cauzelor, componentă a dreptului la un proces echitabil și, totodată, a accesului liber la justiție.

10.

De asemenea, se susține că obligarea unei terțe persoane să formuleze apel pentru a contesta dispunerea sau menținerea unei măsuri asigurătorii care o privește constituie o soluție legislativă lipsită de proporționalitate în raport cu situația care a determinat-o, fiind contrară dispozițiilor

art. 53 alin. (2) din Constituție .

11.

Pentru aceleași motive, se susține încălcarea, prin textul criticat, a dreptului la un recurs efectiv, astfel cum acesta este prevăzut la

art. 13 din Convenție , dar și a dreptului de proprietate privată, prevăzut la

art. 44 din Constituție .

12.

Pentru motivele mai sus arătate, se susține că textul criticat încalcă principiul securității juridice.

13.

Se mai arată că, întrucât textul criticat nu prevede cu claritate dacă contestația pe care o reglementează poate fi invocată și împotriva hotărârilor judecătorești sau doar împotriva încheierilor prin care se dispune cu privire la măsurile asigurătorii, acesta contravine dispozițiilor constituționale referitoare la calitatea legii, dar și principiului securității juridice, prevăzute la

art. 1 alin. (3)

și

(5) din Legea fundamentală . Sunt invocate

Deciziile Curții Constituționale nr. 26 din 18 ianuarie 2012

și

nr. 651 din 25 octombrie 2018 .

14.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală arată că dispozițiile

art. 250^1 alin. (1) din Codul de procedură penală

sunt constituționale, fiind invocată, în acest sens, jurisprudența constantă a Curții Constituționale.

15.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

16.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

17.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

18.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 250^1 alin. (1) din Codul de procedură penală , care au următorul cuprins: „(1) Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată sau instanța de apel care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, respectiv instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.“

19.

În opinia autoarelor excepției de neconstituționalitate, textul criticat contravine prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (3)

și

(5)

cu privire la principiul securității juridice și la calitatea legii, ale

art. 11

- Dreptul internațional și dreptul intern, ale

art. 20

- Tratatele internaționale privind drepturile omului, ale

art. 21

- Accesul liber la justiție, ale

art. 24

- Dreptul la apărare, ale

art. 44

- Dreptul de proprietate privată, ale

art. 53

- Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale

art. 129

- Folosirea căilor de atac și ale

art. 147

- Deciziile Curții Constituționale, precum și prevederilor

art. 6

și

13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

cu privire la dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv.

20.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile legale criticate au făcut obiectul unor critici de neconstituționalitate similare, fiind pronunțată, în acest sens,

Decizia nr. 698 din 7 noiembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 994 din 14 decembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

21.

Prin

Decizia nr. 698 din 7 noiembrie 2017 , precitată, paragrafele 12-23, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 250^1 din Codul de procedură penală

au fost introduse în legislația procesual penală prin prevederile

art. II pct. 63 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal ,

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, în urma pronunțării de către Curtea Constituțională a

Deciziei nr. 24 din 20 ianuarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în

art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală , care nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, este neconstituțională.

22.

De asemenea, Curtea a reținut că, prin intervenția legislativă mai sus menționată, legiuitorul a reglementat contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății, prevăzând, prin

art. 250^1 alin. (1) din Codul de procedură penală , dreptul inculpatului, al procurorului sau al oricărei alte persoane interesate de a formula contestație împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, fără a prevedea însă posibilitatea contestării măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății prin hotărâre definitivă.

23.

Totodată, Curtea a constatat că această manieră de reglementare este justificată, întrucât, conform prevederilor

art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală , măsurile asigurătorii pot fi dispuse fie în cursul urmăririi penale, de către procuror, prin ordonanță, fie în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății, de către judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului prin încheiere motivată. Prin urmare, de principiu, Codul de procedură penală nu prevede ipoteza dispunerii măsurilor asigurătorii nici prin rechizitoriu, nici printr-o sentință sau decizie penală. Cu titlu de excepție,

art. 397 alin. (2) din Codul de procedură penală

prevede dispunerea măsurilor asigurătorii prin sentință, cu prilejul soluționării laturii civile a cauzei penale, numai în vederea asigurării reparațiilor civile. Astfel, conform dispoziției legale anterior referite, când instanța admite acțiunea civilă, examinează necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior. Împotriva acestei sentințe poate fi însă formulat apel, conform dispozițiilor

art. 408-425 din Codul de procedură penală , cale de atac integral devolutivă și deci care poate privi inclusiv contestarea măsurilor asigurătorii.

24.

De asemenea, Curtea a reținut că

art. 250^1 alin. (1)

și

(2)

și

art. 251 din Codul de procedură penală

fac vorbire despre dispunerea măsurilor asigurătorii prin încheiere. Astfel, în cuprinsul dispozițiilor

art. 250^1 alin. (1) din Codul de procedură penală , legiuitorul a folosit sintagmele „împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii“ și „judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată sau instanța de apel care a pronunțat încheierea atacată“, în cuprinsul prevederilor

art. 250^1 alin. (2) din Codul de procedură penală

poate fi regăsită sintagma „contestația împotriva încheierii“, iar în cuprinsul art. 251 din Codul de procedură penală legiuitorul a folosit expresia „ordonanța sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire“.

25.

Faptul că, în concepția legiuitorului, măsurile asigurătorii se pot lua doar până la pronunțarea unei hotărâri definitive derivă și din natura și scopul dispunerii măsurilor asigurătorii, care sunt măsuri procesuale cu caracter real, al căror efect este cel de indisponibilizare a bunurilor, mobile sau imobile, ce aparțin suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, în scopul evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii lor de la urmărire. Dispunerea acestor măsuri se face, potrivit

art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală , pentru garantarea executării pedepsei amenzii, în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse sau în scopul reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea plății amenzilor și a cheltuielilor judiciare, ce ar putea fi dispuse în soluționarea respectivei cauze. În realizarea acestei finalități, măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea bunurilor avute în vedere, prin instituirea unui sechestru asupra lor.

26.

Așa fiind, măsurile asigurătorii au un caracter provizoriu, având rolul de a bloca orice activitate a suspectului, a inculpatului, a persoanei responsabile civilmente sau a oricărei alte persoane în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile, activități ce pot consta, astfel cum s-a precizat anterior, în ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea bunurilor vizate.

27.

Mai mult, pentru a fi eficientă, dispunerea măsurilor asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză, respectiv a valorii prejudiciului sau a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, a bonității suspectului sau a inculpatului și a valorii patrimoniului de care acesta dispune. În urma acestei analize, organele judiciare pot proceda la tratarea diferențiată a suspecților sau a inculpaților dintr-o cauză dată, putând să aprecieze, în mod unilateral, necesitatea instituirii sechestrului asigurător. Aceste aspecte sunt determinate de faptul că valoarea bunurilor sechestrate trebuie să fie apropiată de valoarea bunurilor care ar putea fi confiscate după soluționarea raportului penal de conflict, în cazul stabilirii vinovăției, dacă se impune dispunerea confiscării.

28.

Curtea a constatat că toate aceste considerente relevă caracterul temporar al măsurilor asigurătorii, care, pentru a-și îndeplini scopul prevăzut de legiuitor, vor fi dispuse în cauzele penale pe parcursul soluționării acestora până în momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive. Acesta este motivul pentru care legiuitorul a prevăzut dispunerea măsurilor asigurătorii prin încheiere sau prin sentință, nu și prin decizie, necesitatea dispunerii lor putând interveni oricând pe parcursul procesului penal. Însă, din punctul de vedere al dreptului la un proces echitabil, se impune, ca o cerință fundamentală, asigurarea dreptului persoanei interesate de a contesta măsura asigurătorie dispusă cu privire la bunurile pe care le are în patrimoniu, aspect ce implică supunerea acestei măsuri unui control judecătoresc efectiv, prin exercitarea unei căi de atac.

29.

Ulterior, prin soluționarea definitivă a cauzei, instanța de judecată va dispune fie confiscarea bunurilor sechestrate în cursul judecății, fie folosirea lor pentru repararea pagubei produse prin infracțiune, ori pentru plata amenzilor sau a cheltuielilor judiciare, fie ridicarea sechestrului asigurător, în situația în care constată că bunurile indisponibilizate nu sunt necesare pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești pronunțate. Or, hotărârea definitivă este executorie, din momentul pronunțării, și cu privire la aceste aspecte, astfel că luarea măsurilor asigurătorii prin decizie nu are rațiune, motiv pentru care legiuitorul nu a prevăzut-o.

30.

Prin urmare, Curtea a reținut că dispunerea măsurilor analizate printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu se justifică, prin raportare la rațiunea noțiunii de „măsuri asigurătorii“, motiv pentru care nu a fost reglementată de către legiuitor nici ipoteza contestării măsurilor asigurătorii dispuse prin astfel de hotărâri. Pe de altă parte, doar în această ipoteză, a dispunerii măsurilor asigurătorii prin încheiere, este asigurată efectivitatea căii de atac a contestației reglementate la

art. 250^1 alin. (1)

și

(2) din Codul de procedură penală . De asemenea, atunci când măsurile asigurătorii sunt luate prin sentință, apelul, fiind o cale de atac integral devolutivă, poate privi și contestarea acestora.

31.

În aceste condiții, Curtea a reținut că argumentele formulate de autoarele excepției de neconstituționalitate relevă o greșită înțelegere și aplicare a dispozițiilor legale ale

art. 249 din Codul de procedură penală

de către instanțele de judecată, cu prilejul dispunerii măsurilor asigurătorii, aspecte ce nu implică însă neconstituționalitatea prevederilor

art. 250^1 alin. (1)

și

(2) din Codul de procedură penală . Or, prin

Decizia nr. 276 din 10 mai 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 20, Curtea Constituțională a statuat că nu poate fi efectuat controlul de constituționalitate asupra conținutului normei juridice rezultat din interpretările eronate și izolate ale unor instanțe judecătorești.

32.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

33.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alpha Bank România - S.A. cu sediul în București și de Société Générale cu sediul în Paris în Dosarul nr. 4.445/2/2016/a7.1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 250^1 alin. (1) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 septembrie 2024.