Decizia nr. 500/2024

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 56 alin. (6) și (7) din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 2.573/175/2020 al Judecătoriei Aiud și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.032D/2020.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, întrucât autorul nu formulează o motivare din care să rezulte în ce constă contrarietatea față de prevederile constituționale invocate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Sentința penală nr. 764 din 2 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 2.573/175/2020, Judecătoria Aiud a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 56 alin. (6) și (7) din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepția a fost ridicată de Alen Daniel Moisin într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate de acesta împotriva încheierii pronunțate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, pe care o consideră ca fiind netemeinică și nelegală, întrucât nu au fost respectate termenele prevăzute de

art. 56 alin. (2) ,

(6)

și

(7) din Legea nr. 254/2013 .

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că prevederile criticate sunt discriminatorii, întrucât, potrivit interpretării jurisprudențiale, termenul de 10 zile prevăzut de

art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 , în care persoanele condamnate pot formula plângere împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor

lor, este un termen imperativ, de decădere, în vreme ce termenele prevăzute de art. 56 alin. (6) și (7)

din același act normativ, în care judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea (15 zile de la primire), respectiv comunică încheierea (3 zile de la pronunțare), sunt termene de recomandare.

6.

Judecătoria Aiud apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că textele de lege criticate nu menționează expres natura juridică a termenelor pe care le conțin. Potrivit doctrinei și practicii, în interpretare majoritară, termenul de 10 zile în care se poate formula plângerea potrivit

art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013

este un termen de decădere, iar termenul de soluționare a plângerii, potrivit dispozițiilor

art. 56 alin. (6) din aceeași lege , este un termen de recomandare. Apreciază însă că, pentru a se putea constata o încălcare a prevederilor

art. 16 din Constituție , este necesară existența unor situații identice, tratate în legislație în mod diferit. Or, tocmai potrivit distincției arătate de autor și reiterate anterior, în speță nu este vorba despre situații identice, care să determine o posibilă discriminare. Totodată, apreciază că nu se poate discuta în cauză despre încălcarea principiului nondiscriminării, în sensul reglementării acestuia prin

art. 14 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care face referire la exercitarea drepturilor de către persoane, iar nu la reglementarea unei proceduri de soluționare a unei contestații sau a unei plângeri.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este, în principal, inadmisibilă, având în vedere că dispozițiile

art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013

nu au legătură cu cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, întrucât diferența de natură juridică dintre termenele menționate de autor în sesizare nu constituie o discriminare. Pe de altă parte, observă că autorul excepției afirmă caracterul discriminatoriu al prevederilor

art. 56 alin. (6) și (7) din Legea nr. 254/2013

prin raportare la cele ale

art. 56 alin. (2)

din același act normativ.

9.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispozițiile

art. 56 alin. (6) și (7) din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Având în vedere notele scrise ale autorului, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 56 alin. (2) ,

(6)

și

(7) din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:

(2)

Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată.

[...]

(6)

Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 15 zile de la primirea acesteia și pronunță una dintre următoarele soluții:

a)

admite plângerea, în tot sau în parte, și dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administrația penitenciarului ori obligă administrația penitenciarului să ia măsurile legale care se impun;

b)

respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau inadmisibilă, după caz;

c)

ia act de retragerea plângerii.

(7)

Încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate și administrației penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunțării acesteia.

12.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, normele criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale ale

art. 16 alin. (1)

și

(2)

privind egalitatea în drepturi, precum și prevederilor

art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, astfel cum a fost formulată, aceasta ridică o problemă de admisibilitate dintr-o dublă perspectivă, și anume din punctul de vedere al legăturii dispozițiilor

art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013

cu soluționarea cauzei în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, precum și al limitelor de competență a Curții Constituționale atunci când procedează la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate.

14.

Curtea va analiza cu prioritate problema de admisibilitate expres consacrată de dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, respectiv lipsa legăturii dispozițiilor

art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013

cu cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate.

15.

Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 , Curtea reține că aceasta a fost ridicată într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate, în temeiul

art. 56 alin. (9)

din același act normativ, împotriva încheierii pronunțate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate cu ocazia soluționării plângerii formulate împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, luate de către administrația penitenciarului. În aceste condiții, Curtea constată că dispozițiile

art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 , care reglementează dreptul persoanelor condamnate de a formula plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de lege, luate de către administrația penitenciarului, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată, nu au legătură cu cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate.

16.

Curtea reține că unul dintre elementele care configurează regimul specific al excepțiilor de neconstituționalitate, condiționând admisibilitatea acestora, este caracterul concret al controlului pe care Curtea îl realizează în această situație, raportat la cauza în care a fost ridicată excepția. Legătura cu soluționarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului ( Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Potrivit instanței de contencios constituțional, incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat ( Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014, paragraful 20). Dacă autorul excepției nu are un interes real, personal în promovarea acesteia, posibila admitere a excepției nu schimbă cu nimic situația acestuia, ci privește numai drepturile altor persoane ( Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, paragraful 20). Or, în cazul excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013

nu rezultă o asemenea legătură a textului de lege criticat cu cauza concretă în care excepția de neconstituționalitate a fost ridicată, cu consecința respingerii acesteia ca inadmisibilă, în raport cu dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , astfel cum au fost interpretate de Curtea Constituțională în jurisprudența sa.

17.

Pe de altă parte, cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 56 alin. (2) ,

(6)

și ( 7) din Legea nr. 254/2013 , Curtea reține o problemă de admisibilitate prin raportare la limitele de competență a Curții Constituționale atunci când procedează la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate. În acest sens, Curtea observă că motivele de neconstituționalitate privesc natura juridică a termenelor reglementate de normele criticate, respectiv a termenului de 10 zile de la data când persoana condamnată a luat cunoștință de măsura luată de penitenciar, în vederea formulării plângerii, a termenului de 15 zile de la primirea plângerii în vederea soluționării acesteia, prin încheiere motivată, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, respectiv a termenului de 3 zile de la data pronunțării încheierii de soluționare a plângerii, în vederea comunicării acesteia persoanei condamnate și administrației penitenciarului. În formularea criticii de neconstituționalitate, autorul excepției se referă la interpretarea jurisprudențială, potrivit căreia termenul de 10 zile, prevăzut de

art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 , în care persoanele condamnate pot formula plângere împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor

lor, este un termen imperativ, de decădere, în vreme ce termenele prevăzute de art. 56 alin. (6) și (7)

din același act normativ, în care judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea (15 zile), respectiv comunică încheierea (3 zile), sunt termene de recomandare, pentru a invoca o prezumtivă discriminare.

18.

În aceste condiții, Curtea constată că motivul relevat de autor nu tinde spre evidențierea unei reale contradicții între textele de lege supuse controlului de constituționalitate și dispozițiile din Legea fundamentală invocate, ci vizează exclusiv aspecte referitoare la interpretarea și aplicarea normei juridice de către organele judiciare. Curtea reamintește însă că modul de aplicare de către organele judiciare a dispozițiilor criticate, la care face referire autorul excepției și care constituie, în realitate, cauza nemulțumirii acestuia, nu poate constitui motiv de neconstituționalitate a textelor de lege invocate și, prin urmare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate, ci sunt de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului. În consecință, din această perspectivă, având în vedere prevederile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , precum și dispozițiile

art. 126 alin. (1) din Constituție , Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 56 alin. (2) ,

(6)

și

(7) din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal este inadmisibilă.

19.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 56 alin. (2) ,

(6)

și

(7) din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 2.573/175/2020 al Judecătoriei Aiud.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Aiud și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 octombrie 2024.