Decizia nr. 503/2024

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 52 alin. (3) din Codul penal , excepție ridicată de Ciprian Ioan Șusu în Dosarul nr. 8.666/204/2019 al Judecătoriei Câmpina - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.436D/2020.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, apreciind că motivele de neconstituționalitate formulate de autor privesc interpretarea și aplicarea normelor penale criticate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 22 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 8.666/204/2019, Judecătoria Câmpina - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 52 alin. (3) din Codul penal . Excepția a fost ridicată de Ciprian Ioan Șusu într-o cauză în care autorul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de

art. 52 alin. (3) din Codul penal

raportat la

art. 107 alin. (1) lit. d)

și

alin. (2) lit. d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic .

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că actul de sesizare al instanței de judecată nu prezintă, în mod clar, împrejurările în care a fost săvârșită pretinsa faptă, modul și mijloacele de săvârșire, acestea neregăsindu-se nici în textul de lege incriminator. Susține că este necesar ca legea să prevadă cu exactitate în ce constau actele de determinare, înlesnire sau ajutare la săvârșirea unei infracțiuni, dacă acestea se comit prin constrângere fizică sau morală, prin acțiuni specifice sau inacțiuni. Totodată, susține că din structura normei lipsește ipoteza.

6.

Judecătoria Câmpina - Secția penală apreciază că textul de lege criticat corespunde exigențelor constituționale, respectă principiul clarității și previzibilității legii. Consideră că varianta alternativă a normei de incriminare, în forma „determinării“, reținută în sarcina autorului excepției, constituie un termen adecvat folosirii în domeniul penal. Reține că noțiunea menționată este definită de Dicționarul explicativ al limbii române și face parte din vocabularul fundamental al limbii române, constituie un cuvânt cunoscut și folosit cotidian de către toți vorbitorii limbii române, indiferent de nivelul de educație sau de profesie. Apreciază că termenul menționat nu este apt să conducă la interpretări ori confuzii în plan juridic, prin utilizarea sa în conținutul normei criticate.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 52 alin. (3) din Codul penal , care au următorul conținut: „(3) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.“

11.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate sunt contrare atât dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind principiul legalității și ale

art. 21 alin. (3)

referitor la dreptul la un proces echitabil, precum și prevederilor

art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că instituția participației penale a fost reglementată de legiuitor pentru acele situații în care o faptă prevăzută de legea penală este săvârșită de un număr mai mare de persoane decât cel care ar fi fost necesar potrivit cu natura acelei fapte. Așadar, pentru ca o pluralitate de făptuitori să poată fi socotită pluralitate de infractori, deci participație penală (propriu-zisă sau improprie), trebuie ca fapta săvârșită de aceștia să fie „o faptă prevăzută de legea penală“, așa cum rezultă, de altfel, chiar din textul de lege criticat. Împrejurarea că în cazul participației improprii în modalitatea prevăzută de

art. 52 alin. (3) din Codul penal

autorul faptei a acționat fără vinovăție este o cauză personală a acestuia, care nu schimbă caracterul faptei săvârșite, aceasta rămânând o faptă prevăzută de legea penală, și nu înlătură vinovăția celorlalți participanți, care au acționat cu intenție. Cel care participă cu intenție la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, în calitate de instigator sau complice, comite o infracțiune, așa cum stabilesc, de altfel, și dispozițiile

art. 174 din Codul penal , potrivit cărora prin „săvârșirea unei infracțiuni“ sau „comiterea unei infracțiuni“ se înțelege „săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.“

13.

Referitor la momentul consumării infracțiunii, literatura de specialitate a stabilit că „o infracțiune tip se consideră consumată atunci când toate condițiile din conținutul incriminării sunt întrunite, adică atunci când fapta, în obiectivitatea sa concretă, corespunde perfect obiectivității juridice din textul incriminator“ (V. Dongoroz, Drept penal, Reeditarea ediției din 1939, Asociația Română de Științe Penale, București, 2000, p. 241); „infracțiunea fapt consumat se realizează atunci când activitatea infracțională prezintă toate condițiile cerute de lege pentru existența infracțiunii în configurația tipică a acesteia. Infracțiunea se consumă în momentul în care fapta săvârșită produce rezultatul tipic, potrivit legii, pentru existența infracțiunii în forma tip“ (C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 438); „consumarea infracțiunii are loc în momentul în care sunt întrunite toate elementele constitutive ale acesteia, cu alte cuvinte atunci când se realizează o perfectă coincidență între fapta concret săvârșită de autor și modelul-tip descris în norma de incriminare“ (F.Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 666). Așadar, data la care se consideră săvârșită o infracțiune este data de la care fapta concret comisă dobândește relevanță penală, după caz: momentul consumării sau chiar și momentul de la care se poate reține comiterea tentativei respectivei infracțiuni. În acest ultim caz, desigur, sunt avute în vedere doar ipotezele incriminărilor în raport cu care tentativa este posibilă și relevantă penal (incriminată/pedepsibilă) - din moment ce

art. 174 din Codul penal

legiuitorul se referă la „(...) faptele pe care legea le pedepsește (...) ca tentativă“.

14.

Dintr-o perspectivă istorică, Curtea reține că

art. 52 din Codul penal , în vigoare, preia dispozițiile

art. 31 din Codul penal din 1969 , instituția juridică a participației improprii fiind apreciată ca devenită tradițională în spațiul juridic autohton și „care s-a dovedit funcțională fără dificultăți în practică, în detrimentul teoriei autorului mediat“, potrivit pct. 2.12 din expunerea de motive a proiectului

noului Cod penal . Formula juridică a participației improprii se întemeiază pe aceeași unitate de faptă prevăzută de legea penală, săvârșită de un număr de persoane superior aceluia necesar solicitat de lege, reflectând caracterul eterogen al pozițiilor psihice ale persoanelor care o comit. Conținutul normativ înfățișează mai multe modalități, indicând coautoratul impropriu, precum și instigarea și complicitatea improprii, reglementând condițiile de existență și regimul de sancționare a acestora. Modalitatea normativă a instigării/ complicității improprii dă conținut, în modalitatea intenție-lipsă de vinovăție, prevederii din

alin. (3) al

art. 52 din Codul penal , intenția caracterizând poziția psihică a participanților secundari, iar autorul/coautorii acționează fără vinovăție. În acest caz, se angajează răspunderea penală a instigatorului/complicelui, care se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune (sistemul parificării de pedeapsă), iar autorul/coautorii nu vor fi pedepsiți, fiind exclus caracterul infracțional al faptei săvârșite. Curtea reține, totodată, că participația improprie, privită ca fenomen infracțional, este o formă de ilicit penal deosebit de periculoasă pentru relațiile sociale prevăzute de lege, întrucât folosirea cu intenție a unor persoane aflate în situații speciale (iresponsabilitate, constrângere fizică sau psihică etc.) la efectuarea de activități infracționale face ca aceste activități să fie lesne săvârșite, cu riscuri reduse pentru cel care le inițiază.

15.

Autorul excepției susține că este necesar ca legea să prevadă cu exactitate în ce constau actele de „determinare“, „înlesnire“ sau „ajutare“ la săvârșirea unei infracțiuni. Cu alte cuvinte, autorul excepției susține necesitatea unei interpretări oficiale, autentice a noțiunilor precitate, realizată de către organul care a emis norma penală.

16.

Cu referire la acest aspect, Curtea reține că, potrivit

Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, în cadrul soluțiilor legislative adoptate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite ( art. 25 ), iar, „dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat“ sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv și devine obligatorie pentru actele normative din aceeași materie [ art. 37 alin. (2) ]. Totodată, Curtea reține că, în general, stilul juridic, datorită însăși rațiunii sale de a fi, întrebuințează aceeași terminologie, cuprinzând cuvinte tehnice care corespund exact noțiunilor juridice. De asemenea, Curtea constată că utilizarea constantă și uniformă a acelorași termeni în redactarea actelor normative este o garanție pentru realizarea coerenței legislației naționale, în aceste condiții nemaifiind necesară determinarea conceptuală și definirea acestor termeni, așadar interpretarea oficială, autentică, contextuală a noțiunilor cu conținut normativ identic reglementării anterioare.

17.

În cauză, Curtea constată că termenii „determinare“, „înlesnire“ sau „ajutare“ au fost preluați din

art. 31 alin. 2 din Codul penal din 1969

în

art. 52 alin. (3) din Codul penal

în vigoare pentru enumerarea modalităților de săvârșire a unei fapte prevăzute de legea penală. Câtă vreme legea penală anterioară nu reglementa o definiție a acestor noțiuni, Curtea reține că înțelesul lor este cel care rezultă din sensul comun al termenilor. Așa fiind, Curtea reține că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române (DEX), noțiunea „determinare“ are sensul de „a decide pe cineva la o acțiune“, noțiunea „înlesnire“ are sensul de „a ajuta pe cineva“, iar noțiunea „ajutare“ are sensul de „sprijin“. Totodată, Curtea reamintește că, potrivit Expunerii de motive la

Codul penal

în vigoare, instituția participației improprii s-a dovedit funcțională fără dificultăți în practica dezvoltată prin aplicarea dispozițiilor

art. 31 din Codul penal din 1969 .

18.

În aceste condiții, Curtea reține că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaște judecătorului competența de a

tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea reține astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează să fie aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează să fie interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară, cazuală) pentru a emite un act de aplicare legal.

19.

Totodată, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței instanței de la Strasbourg,

art. 7 paragraful 1 din Convenție , care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că

art. 7 paragraful 1 din Convenție

nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,

Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României , paragrafele 36 și 37, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

20.

Având în vedere toate cele reținute în precedent, faptul că

noul Cod penal

utilizează noțiuni identice în reglementarea participației improprii, care, în acest mod a devenit o instituție de drept penal consacrată, ținând cont de jurisprudența și literatura de specialitate până la data intrării în vigoare a

noului Cod penal , precum și cea ulterioară, Curtea constată că normele penale criticate au o formulare clară, precisă și previzibilă pentru un cetățean fără o pregătire juridică temeinică și că nu încalcă

art. 7 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

art. 1 alin. (5) din Constituție

și nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.

21.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ciprian Ioan Șusu în Dosarul nr. 8.666/204/2019 al Judecătoriei Câmpina - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 52 alin. (3) din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Câmpina - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 octombrie 2024.