Decizia nr. 513/2024

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Andrei Tilibașa în Dosarul nr. 1.060/829/2020/a1 al Judecătoriei Podu Turcului și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.620D/2021.

2.

La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând

Decizia Curții Constituționale nr. 215 din 2 iunie 2020 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 21 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.060/829/2020/a1, Judecătoria Podu Turcului a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală . Excepția a fost ridicată de Andrei Tilibașa în procedura de cameră preliminară. Autorul excepției a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că norma procesual penală criticată este imprevizibilă și produce discriminare prin aceea că nu îi este permis martorului să refuze să dea declarații în cauze penale în care urmărirea penală se desfășoară in rem față de o faptă săvârșită de un membru al familiei sale. Subliniază că este cunoscut faptul că dispozițiile

art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală

lasă într-o măsură destul de mare la aprecierea organului de urmărire penală stabilirea momentului la care se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspect, astfel fiind posibil ca acest moment să fie amânat suficient de mult încât să se audieze în calitate de martori rudele persoanei bănuite de săvârșirea infracțiunii, fără ca acestea să aibă posibilitatea să refuze să dea declarații. Arată că rațiunea pentru care legiuitorul a acordat membrilor de familie ai suspectului dreptul de a refuza să dea declarație este tocmai aceea a protejării acestor relații dintre persoane care aparțin aceleiași familii. Or, prin audierea în calitate de martori a acestor categorii de persoane cu privire la fapte presupus săvârșite de membri ai familiilor lor, înainte de a le fi atribuită acestora din urmă, în mod oficial, calitatea de suspect, se lezează exact aceleași valori ocrotite de Constituție.

6.

Judecătoria Podu Turcului apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată și, în acest sens, invocă considerente ale

Deciziei Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017 , reiterând, totodată, criticile formulate de autorul excepției de neconstituționalitate potrivit cărora norma de incriminare este imprevizibilă și produce discriminare prin aceea că nu este permis martorului să refuze să dea declarație în cauze penale în care urmărirea penală se desfășoară in rem față de o faptă care ar fi fost săvârșită de un membru al familiei sale, de asemenea principiul egalității în fața legii și dreptul la viața de familie fiind lezate prin audierea unui membru de familie în funcție de momentul la care organul judiciar consideră oportun să dispună efectuarea în continuare a urmăririi penale.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală , care au următorul conținut: „(1) Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane: a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului; (...).“

11.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, normele procesual penale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

care consacră obligativitatea respectării

Constituției , a supremației sale și a legilor, ale

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea în drepturi, ale

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și ale

art. 26 alin. (1)

privind viața intimă, familială și privată.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile

art. 117 alin. (1) din Codul de procedură penală

reglementează ipoteza în care persoana care este chemată pentru a fi audiată, având una dintre calitățile prevăzute la

lit. a)

- soț, ascendent și descendent în linie directă, precum și frate și soră -, respectiv la

lit. b)

- persoană care a avut calitatea de soț, în raport cu suspectul sau inculpatul -, are dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor. La aceste categorii de persoane, ca urmare a publicării deciziilor Curții Constituționale

nr. 562 din 19 septembrie 2017

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017 și

nr. 175 din 24 martie 2022

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 5 mai 2022, se adaugă și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, respectiv persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul. Cu alte cuvinte, potrivit normelor procesuale precitate, soțul, fostul soț, ascendenții și descendenții în linie directă, frații și surorile suspectului sau inculpatului, precum și (ca urmare a publicării deciziilor instanței de control constituțional precitate) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, respectiv persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, nu pot fi obligate să aibă calitatea de martor în procesul penal. Din modul cum este redactată norma procesual penală, Curtea reține că excepția instituită de lege este una relativă, așa încât persoanele menționate nu pot fi obligate să dea declarații ca martor, însă au facultatea de a da astfel de declarații, renunțând la dreptul conferit de

art. 117 din Codul de procedură penală .

13.

Rațiunea dreptului de a se abține de la declarații, în cazul persoanelor enumerate în

art. 117 alin. (1) lit. a) și b) din Codul de procedură penală , constă în oferirea unei opțiuni martorului de a evita una dintre următoarele situații: fie să spună adevărul, cu riscul periclitării vieții de familie, fie să nu spună adevărul, în scopul protejării vieții de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. Așadar, Curtea reține că, prin aceste reglementări, legiuitorul a urmărit să ocrotească sentimentele de afecțiune pe care soțul, fostul soț, ascendenții sau descendenții, frații și surorile suspectului sau inculpatului le pot avea față de suspect sau inculpat.

14.

Scopul normei procesual penale precitate îl reprezintă păstrarea unui echilibru între interesul public de a exercita în mod eficient acțiunea penală, pe de o parte, și menținerea armoniei căsniciei, a relațiilor de familie cu persoanele enumerate limitativ în text, pe de altă parte. Cu alte cuvinte,

art. 117 alin. (1) lit. a) și b) din Codul de procedură penală

reglementează capacitatea soțului, a fostului soț, a ascendenților și a descendenților în linie directă, a fraților și a surorilor suspectului sau inculpatului de a fi martori, însă conferă acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori, întrucât legătura intimă creată de instituția căsătoriei ori strânsele relații cu familia pot impulsiona persoanele menționate să denatureze adevărul pentru a încerca să determine o soluție favorabilă suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, în ipoteza în care relațiile în cadrul familiei sunt afectate de disensiuni, persoanele menționate, audiate în calitate de martor, pot relata fapte sau împrejurări care nu sunt conforme cu adevărul pentru a determina un rezultat al anchetei defavorabil suspectului sau inculpatului.

15.

Autorul excepției susține, în esență, că dispozițiile

art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

sunt imprevizibile și produc discriminare prin aceea că nu îi este permis martorului să refuze să dea declarații în cauze penale în care urmărirea penală se desfășoară in rem față de o faptă săvârșită de un membru al familiei sale.

16.

Analizând susținerile autorului excepției, Curtea reține că intervalul de timp ce separă momentul începerii urmăririi penale in rem de momentul începerii urmăririi penale in personam nu este strict și expres determinat de dispozițiile

Codului de procedură penală . Cu toate acestea,

art. 305 din Codul de procedură penală

precizează că procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de o persoană, când din datele și probele existente în cauză rezultă o bănuială rezonabilă că aceasta a săvârșit fapta pentru care sa început urmărirea penală. Astfel, procurorul este obligat ca, în acel moment, să dispună continuarea urmăririi penale față de acea persoană.

17.

În principiu, existența bănuielii rezonabile este concomitentă cu formularea unei învinuiri in personam, ce are valențele unei acuzații în materie penală. Cu toate acestea, pot exista situații în care cele două elemente nu au o existență simultană. În funcție de circumstanțele fiecărei spețe, timpul necesar fundamentării bănuielii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit o infracțiune poate fi mai mare sau mai mic. Astfel, conceptul de „acuzație în materie penală“ poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale“, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor repercusiuni importante asupra situației persoanei (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46, și Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73).

18.

Așadar, Curtea reține că, atunci când există bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul va dispune continuarea urmăririi penale față de respectiva persoană, care dobândește calitatea de suspect.

19.

Pe de altă parte, Curtea observă că legiuitorul a reglementat la

art. 117 din Codul de procedură penală

un drept de refuz al audierii prin enumerarea, în mod limitativ, a anumitor categorii de persoane care pot refuza să dea declarații în calitate de martor, printre care soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului. Asemenea martori sunt eliberați de dilema morală de a alege între o mărturie adevărată, care ar putea periclita relația lor cu suspectul/inculpatul, și o mărturie falsă, care ar proteja această relație, cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.

20.

Legiuitorul nu a reglementat dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor al persoanelor menționate anterior în raport cu „făptuitorul“, câtă vreme acesta nu este reglementat de

Codul de procedură penală

în vigoare ca participant la procesul penal. Prin „făptuitor“ se înțelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală. Astfel, pot avea calitatea de făptuitor persoanele împotriva cărora a fost înregistrată o plângere penală sau persoanele avute în vedere în desfășurarea urmăririi penale in rem, conform

art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală , dar în privința cărora nu este atins standardul de probațiune necesar pentru a putea fi încadrate în categoria suspecților, începându-se urmărirea penală față de acestea, conform

art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală , sau a inculpaților. În privința acestor persoane, probatoriul administrat furnizează indicii care să sugereze o eventuală formă de vinovăție în săvârșirea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale.

21.

Din această perspectivă, Curtea a constatat, în jurisprudența sa, că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin niveluri diferite ale probării vinovăției persoanelor care săvârșesc fapte de natură penală. Această evoluție graduală debutează cu existența unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune, suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârșit o infracțiune, etapă ce determină punerea în mișcare a acțiunii penale, conform

art. 15 din Codul de procedură penală , și dobândirea calității de inculpat și se finalizează cu demonstrarea vinovăției acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 198 din 23 martie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 27).

22.

Or, câtă vreme „făptuitorul“ nu este participant la procesul penal și în etapa urmăririi penale in rem nu este încă conturată bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, iar procurorul nu a dispus încă continuarea urmăririi penale față de acea persoană, Curtea nu poate reține că, în această etapă procesuală, s-ar naște vreo dilemă morală care l-ar împiedica pe martor să dea declarație sub jurământ. De altfel, obligația de a da declarație într-un proces penal constituie o îndatorire civică, de interes public, iar dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o astfel de îndatorire și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor limitări/condiționări în ceea ce privește categoria de beneficiari ori etapa procesuală vizată.

23.

Mai mult, Curtea reține că, în măsura în care procurorul nu respectă exigențele

art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală , atunci, în cazul emiterii rechizitoriului, suspectul devenit inculpat poate supune cenzurii judecătorului de cameră preliminară verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, întrucât, potrivit

art. 342

și

art. 345 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală , în procedura de filtru, judecătorul de cameră preliminară are posibilitatea să constate nulitatea și să excludă actele de urmărire penală și probele administrate cu încălcarea legii care conferă, între altele, și un drept efectiv la apărare. Ori de câte ori toate sau majoritatea probelor din faza de urmărire penală au fost administrate numai în cursul urmăririi penale in rem, se pot pune în discuție aspecte de aplicare a legii cu nesocotirea garanțiilor specifice dreptului la un proces echitabil. Câtă vreme, în funcție de particularitățile fiecărui caz, este dovedită privarea suspecților/inculpaților de drepturile conferite de

Codul de procedură penală , fiindu-le grav afectat dreptul la apărare în cursul urmăririi penale, atunci probele și actele întocmite cu nerespectarea exigențelor legale pot fi înlăturate până la încheierea procedurii de cameră preliminară.

24.

Pe de altă parte, faptul că nu este posibilă dobândirea calității oficiale de suspect imediat ce organele de urmărire penală au fost sesizate cu privire la săvârșirea unei fapte penale de către una sau mai multe persoane reprezintă o garanție justificată de necesitatea protejării drepturilor persoanelor împotriva cărora a fost formulată o astfel de sesizare, pentru ca acestea să nu fie supuse unor acuzații penale fără o minimă verificare a susținerilor, din care să rezulte atât existența faptei, cât și bănuiala rezonabilă că respectivele persoane au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

25.

Cu referire la dispozițiile din legea procesual penală care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie, instanța europeană a stabilit, în Hotărârea din 24 noiembrie 1986, paragraful 30, și, respectiv, Hotărârea din 19 iulie 2012, paragraful 41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că acestea nu sunt, în sine, incompatibile cu

art. 6 paragraful 1

și

paragraful 3 lit. d) din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite să protejeze un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală. Așadar, în acord cu jurisprudența europeană, Curtea reține că rațiunea reglementării dreptului persoanelor enumerate în

art. 117 alin. (1) lit. a) și b) din Codul de procedură penală

de a refuza să fie audiate în calitate de martori este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă cu privire la faptele săvârșite de suspectul/inculpatul (acuzatul) din cauza penală pendinte.

26.

Curtea reamintește că, prin reglementarea dispozițiilor

art. 117 din Codul de procedură penală , legiuitorul a urmărit concilierea interesului public referitor la judecarea săvârșirii unor infracțiuni cu protejarea vieții de familie a persoanelor enumerate limitativ în text. Or, atunci când adoptă legi prin care trebuie să asigure un echilibru între interese contrare, legiuitorul are libertatea de a stabili mijloacele pe care le consideră optime pentru concilierea acestor interese. Așadar, câtă vreme nu se poate reține o interferență în viața de familie a martorului, în etapa urmăririi penale in rem, Curtea constată că susținerile autorului excepției de neconstituționalitate sunt neîntemeiate, norma procesuală penală criticată nefiind contrară dispozițiilor constituționale ale

art. 26 alin. (1)

privind viața intimă, familială și privată.

27.

Totodată, referitor la principiul egalității în drepturi, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994) și, de asemenea, că același principiu nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferențe de situații, motiv pentru care inegalitatea reală ce rezultă din această diferență poate justifica reguli distincte, în funcție de scopul legii care le conține, iar, în măsura în care inegalitatea nu este naturală, faptul de a o impune ar însemna instituirea unei discriminări (a se vedea

Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). Aplicând aceste considerații de principiu în speța dedusă judecății, Curtea reține că pretinsul caracter discriminatoriu al normelor procesual penale criticate este lipsit de temei.

28.

De asemenea, Curtea nu poate reține că dispozițiile de lege criticate prezintă elemente de imprecizie. Prin urmare, Curtea constată că prevederile

art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

îndeplinesc condițiile de claritate și previzibilitate, fiind redactate cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită destinatarilor săi, martori în procesul penal, care, la nevoie, pot apela la consultanță de specialitate, să își conformeze conduita.

29.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 13 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Andrei Tilibașa în Dosarul nr. 1.060/829/2020/a1 al Judecătoriei Podu Turcului și constată că dispozițiile

art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Podu Turcului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 octombrie 2024.