Decizia nr. 498/2024

Articolul 223

alin. (2) teza finală : „(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de

Codul penal

și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracțiune privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.“;

–

Articolul 239

alin. (1):

„(1) În cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanță nu poate depăși 5 ani.“;

–

Articolul 242

alin. (2):

„(2) Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la

art. 202 alin. (1) .“

11.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, normele procesual penale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale ale

art. 16 alin. (1)

și

(2)

privind egalitatea în drepturi, ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil, ale

art. 22 alin. (1)

referitor la dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică, ale

art. 23 alin. (1)

și

(2)

privind libertatea individuală, ale

art. 25 alin. (1)

privind libera circulație, ale

art. 26 alin. (2)

privind viața intimă, familială și privată, ale

art. 41 alin. (1)

referitor la munca și protecția socială a muncii și ale

art. 53 alin. (1)

privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală , cu referire la sintagma „în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă“, Curtea constată că, astfel cum a fost formulată, aceasta ridică o problemă de admisibilitate din punctul de vedere al structurii excepției de neconstituționalitate, expres consacrată de dispozițiile

art. 10 alin. (2)

raportat la

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , câtă vreme autorul invocă dispozițiile constituționale privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, dreptul la un proces echitabil, dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică, libertatea individuală, libera circulație, viața intimă, familială și privată, munca și protecția socială a muncii și restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, fără să formuleze o motivare din care să rezulte în ce constă contrarietatea față de prevederile constituționale invocate. Or, reținerea acestei cauze de inadmisibilitate constituie un motiv dirimant, cu efect peremptoriu în ceea ce privește analiza pe fond a excepției.

13.

Prin

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a statuat că, chiar dacă excepția de neconstituționalitate este în mod formal motivată, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul de lege criticat, iar textul de referință este unul general, Curtea va respinge excepția ca inadmisibilă, fiind contrară

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 . Curtea a precizat că aceeași soluție va fi urmată și în cazul în care excepția de neconstituționalitate nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituțional invocat nu se poate desluși în mod rezonabil vreo critică de neconstituționalitate, fie din cauza generalității sale, fie din cauza lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat. În acest sens, Curtea, prin

Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil, însă, în condițiile în care

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

precizează că «sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți»“.

14.

Prin urmare, având în vedere că, în prezenta cauză, autorul excepției de neconstituționalitate a procedat la simpla enumerare a dispozițiilor legale criticate și la enumerarea normelor constituționale pretins încălcate, fără a prezenta motive sau argumente în susținerea excepției de neconstituționalitate, și cum din această formulare a excepției nu se poate deduce, în mod rezonabil, vreo critică de neconstituționalitate, ținând seama de exigențele dispozițiilor

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , care stabilesc că sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală , cu referire la sintagma „în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă“, este inadmisibilă.

15.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor procesual penale ale

art. 223 alin. (2) teza finală , cu referire la sintagma „pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare“, Curtea reține că măsurile preventive sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra scopului acestuia. Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental la inviolabilitatea persoanei, așadar, libertății individuale, atât legislația națională ( Codul de procedură penală

și

art. 23 din Constituția României ), cât și cea europeană ( art. 5 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) au instituit o serie de garanții procesuale care să prevină abuzul și arbitrarul în luarea, menținerea, prelungirea și confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ. De altfel, legea procesual penală în vigoare prevede posibilitatea luării unor măsuri privative sau restrictive de libertate „doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege“ [ art. 9 alin. (2)] .

16.

Scopul și condițiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate în

art. 202 din Codul de procedură penală

și sunt aplicabile indiferent de măsura preventivă care se instituie, condițiile specifice de luare a fiecărei măsuri și procedura de urmat, conținutul și efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în

secțiunile a 2-a

(Reținerea),

a 3-a

(Controlul judiciar),

a 4-a

(Controlul judiciar pe cauțiune),

a 5-a

(Arestul la domiciliu) și

a 6-a

(Arestarea preventivă) ale capitolului privind măsurile preventive. Totodată,

Codul de procedură penală

stabilește obligația organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiții generale: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune [ art. 202 alin. (1)] , măsura aleasă să fie proporțională cu gravitatea acuzației [ art. 202 alin. (3)] , măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [ art. 202 alin. (3)]

- condiția necesității măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată prin caracterul excepțional al acestora [ art. 9 alin. (2)]

- și să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menținerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

17.

De asemenea, potrivit

art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală , măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. Așadar, luarea măsurilor preventive este condiționată de existența cel puțin a unuia dintre scopurile enumerate anterior, prin aceasta fiind subliniat caracterul preventiv pe care aceste măsuri trebuie să îl aibă în cursul procesului penal. Totodată, existența unuia dintre scopurile menționate se impune să fie verificată atât la momentul luării măsurii preventive, cât și atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau, după caz, menținerea unei astfel de măsuri. Prin scopul măsurii preventive se înțelege ce pericol anume trebuie să fie preîntâmpinat sau înlăturat, organul judiciar având obligația să aleagă măsura potrivită și suficientă pentru atingerea acelui scop.

18.

Cu privire la măsura arestării preventive, Curtea reține că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 4 decembrie 1979, pronunțată în Cauza Schiesser împotriva Elveției, paragraful 31, s-a statuat că „magistratul“ (împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare) care soluționează cauze privind persoane arestate sau deținute preventiv, la care se referă dispozițiile

art. 5 paragraful 3 din Convenție , trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv: (i) independența față de executiv și de părți; (ii) o exigență de procedură, respectiv magistratul să asculte personal persoana adusă în fața sa; și (iii) o exigență de fond, și anume competența de a examina circumstanțele care impun sau nu detenția și competența de a se pronunța, pe criterii juridice, cu privire la existența rațiunilor care justifică arestarea, iar, în absența lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate. Deși

paragraful 3 al art. 5 din Convenție

folosește două noțiuni, respectiv „judecător“ și „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare“, în economia textului aceștia au aceleași atribuții, aceeași competență, respectiv controlul judiciar, exercitat „de îndată“, asupra arestării sau reținerii unei persoane, în condițiile

art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție , și, astfel, asigurarea înlăturării arbitrarului cu privire la punerea în valoare a dreptului fundamental la libertate și siguranță apărat de

Convenție .

19.

În ceea ce privește a treia condiție, dintre cele menționate anterior, pe care judecătorul trebuie să o îndeplinească, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv competența să examineze circumstanțele care impun sau nu detenția și să se pronunțe, pe criterii juridice, cu privire la existența rațiunilor care justifică arestarea, iar, în absența lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate, Curtea constată că

art. 223 din Codul de procedură penală , care stabilește condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, prevede că această măsură privativă de libertate poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre situațiile prevăzute la

lit. a)-d) ale alin. (1) al art. 223 din Codul de procedură penală . Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit una dintre infracțiunile enumerate la

alin. (2) al art. 223 din Codul de procedură penală

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare, cumulativ cu condiția ca, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care provine inculpatul, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, să se constate că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Toate aceste condiții prevăzute de normele procesual penale sunt apreciate de către judecătorul de drepturi și libertăți, care, potrivit

art. 226

și

227 din Codul de procedură penală , poate admite propunerea procurorului și poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, ori poate respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reținut. În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță sau, după caz, de la instanța ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare preventivă ( art. 230 din Codul de procedură penală ), de vreme ce, conform

art. 2 alin. (4) din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, arestarea preventivă se execută numai în baza mandatului de arestare preventivă, emis potrivit dispozițiilor

Codului de procedură penală .

20.

Analizând ultima condiție menționată, judecătorul reține că există „pericol pentru ordinea publică“ atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de conviețuire socială, vizând toate valorile sociale ocrotite prin normele legii penale în vigoare, ca urmare a unei reacții declanșate de faptă sau ca urmare a unei activități ulterioare a infractorului. Criteriile necesare pentru a se putea reține existența/inexistența „stării de pericol pentru ordinea publică“ sunt reglementate expres de dispozițiile

art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală

și constau, astfel cum Curtea a reținut anterior, în gravitatea faptei, modul și circumstanțele de comitere a acesteia, anturajul și mediul din care provine inculpatul, antecedentele penale și alte împrejurări referitoare la persoana inculpatului. Aplicând aceste criterii la situația de fapt din cauza penală, judecătorul reține gravitatea faptelor de care sunt acuzați inculpații, pe care o deduce, de asemenea, din natura infracțiunii. Sintagma „pericol pentru ordinea publică“ desemnează o stare de fapt, și nu un fapt, ce ar putea periclita în viitor relațiile sociale referitoare la suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, la persoană, drepturile și libertățile acesteia, la proprietate (detenția și posesia bunurilor mobile și imobile), precum și la întreaga ordine de drept. În ceea ce privește circumstanțele reale ale săvârșirii faptelor, judecătorul va reține din probatoriul administrat dacă rezultă suficiente elemente de fapt pentru a putea presupune că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa.

21.

Așadar, Curtea reține că normele procesual penale ce reglementează scopul și condițiile generale de aplicare a măsurilor preventive, respectiv condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive sunt în deplin acord cu dispozițiile constituționale invocate de autor.

22.

De altfel, Curtea constată că, în jurisprudența sa, instanța de la Strasbourg a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârșit o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pronunțată în Cauza Stögmüller împotriva Austriei, paragraful 15); riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Hotărârea din 27 iunie 1968, pronunțată în Cauza Wemhoff împotriva Germaniei, paragraful 14, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunțată în Cauza Jiga împotriva României, paragraful 75), să săvârșească noi infracțiuni (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pronunțată în Cauza Matzenetter împotriva Austriei, paragraful 9) sau să tulbure ordinea publică (Hotărârea din 26 iunie 1991, pronunțată în Cauza Letellier împotriva Franței, paragraful 51). Instanța de la Strasbourg a hotărât că pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Hotărârea din 4 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Becciev împotriva Republicii Moldova, paragraful 59, Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunțată în Cauza Calmanovici împotriva României, paragraful 94). Nevoia de a păstra ordinea publică și de a asigura o bună desfășurare a anchetei au fost, de asemenea, recunoscute de instanța europeană drept motive ce pot justifica prelungirea privării de libertate (Hotărârea din 6 februarie 2007, pronunțată în Cauza Garycki împotriva Poloniei, paragraful 48). De asemenea, în Hotărârea din 10 iunie 2014, pronunțată în Cauza Voicu împotriva României, paragrafele 75-77, instanța de la Strasbourg a reținut că instanțele naționale și-au întemeiat hotărârile de menținere a arestului preventiv pe (i) riscul ca reclamantul să încerce să influențeze probatoriul în cauză și pe (ii) impactul pretinselor fapte asupra ordinii publice. În acest sens, instanțele au analizat fiecare circumstanță a cauzei, realizând o motivare care a avut în vedere situația particulară a reclamantului. Acestea au examinat de fiecare dată oportunitatea aplicării unei măsuri preventive mai blânde. În consecință, instanța europeană a considerat că instanțele naționale au oferit motive suficiente și relevante pentru respingerea cererilor de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu o măsură mai blândă, iar perioada arestului preventiv nu a fost excesiv de lungă.

23.

Curtea Constituțională reține că, potrivit

art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală , măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la

art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală .

24.

Prin urmare, evaluarea împrejurărilor concrete ale cauzei și conduita inculpatului determină luarea măsurii preventive mai ușoare în vederea atingerii obiectivului consacrat de

art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală , respectiv cel al asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni, în așa fel încât măsura preventivă luată să fie proporțională cu gravitatea acuzației și să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Cu alte cuvinte, în situația în

care temeiurile inițiale care au impus luarea măsurii arestării preventive se mențin sau în ipoteza în care au apărut noi temeiuri care impun menținerea acesteia, instanța va aprecia de la caz la caz dacă se impune sau nu menținerea măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu. Așa fiind, inculpatul are dreptul să solicite unei instanțe înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, nu și să obțină această înlocuire, aprecierea îndeplinirii tuturor condițiilor pentru dispunerea înlocuirii măsurii revenind exclusiv judecătorului de drepturi și libertăți, celui de cameră preliminară ori, după caz, instanței de judecată.

25.

De asemenea, Curtea reține că dreptul constituțional al persoanei arestate preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune nu se poate realiza decât în condițiile prevăzute de

Codul de procedură penală , care arată în ce împrejurări poate funcționa o măsură procesuală, oricare ar fi aceasta. Condițiile de acordare a acestei liberări provizorii sub control judiciar (dispusă, în cauză, de către instanța de fond, dar revocată, ulterior, de instanța de control judiciar) sunt prevăzute de normele procesual penale, în temeiul dispozițiilor

art. 126 alin. (2) din Constituție , potrivit cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite numai prin lege“, fiind atributul legiuitorului să le stabilească (în acest sens, a se vedea

Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 5 martie 2012, și

Decizia nr. 608 din 12 iunie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 2 iulie 2012).

26.

Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor procesual penale ale

art. 239 alin. (1) , cu referire la sintagmele criticate, în raport cu criticile de neconstituționalitate formulate, Curtea reține că, potrivit normelor referitoare la durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanță nu poate depăși 5 ani. Or, ținând seama de aceste prevederi coroborate cu

alin. (2) al art. 239 din Codul de procedură penală , Curtea a constatat, în jurisprudența sa, că termenele mai sus arătate curg de la data sesizării instanței de judecată, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, și, respectiv, de la data punerii în executare a măsurii, când față de arestat s-a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății ori în lipsă. Cu alte cuvinte, în cazul în care măsura arestării preventive a fost luată și prelungită succesiv în faza de urmărire penală, iar, ulterior, a fost întocmit rechizitoriul, atunci durata totală a măsurii în prima fază a procesului penal nu poate fi mai mare de 180 de zile - a se vedea

art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală

-, iar, ulterior, de la data sesizării instanței de judecată, deci din momentul trecerii cauzei în procedura de cameră preliminară, curge termenul prevăzut de

art. 239 alin. (1)

din același cod, care are în vedere atât camera preliminară, cât și judecata în primă instanță. În consecință, Curtea constată că dispozițiile legale criticate nu contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 23 ,

25

și

26

(în același sens sunt

Decizia nr. 217 din 12 aprilie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016,

Decizia nr. 476 din 27 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 7 septembrie 2017,

Decizia nr. 179 din 21 martie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 19 mai 2017, și

Decizia nr. 348 din 11 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 3 august 2017).

27.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția care au fundamentat deciziile mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

28.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Neculai Vreme în Dosarul nr. 10.410/196/2020 al Judecătoriei Brăila - Secția penală.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 223 alin. (2) teza finală

și ale

art. 239 alin. (1) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Brăila - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 octombrie 2024.