Decizia nr. 451/2024

:

Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

1.

hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia;

2.

dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3.

instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4.

instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

12.

În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale ale

art. 21

- Accesul liber la justiție și ale

art. 44

- Dreptul de proprietate privată, astfel cum se interpretează potrivit

art. 20 alin. (1) din Constituție

și prin prisma

art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și

art. 1 privind dreptul de proprietate din Primul Protocol la Convenție .

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că procedura ordonanței de plată este o procedură specială în materia executării creanțelor, iar legiuitorul are dreptul exclusiv de a reglementa procedura de judecată, conform prevederilor

art. 126 alin. (2) din Constituție , potrivit cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. În virtutea acestui mandat constituțional, legiuitorul a prevăzut prin

art. 1.024 din Codul de procedură civilă

că hotărârea prin care se soluționează cererea în anulare formulată împotriva ordonanței de plată este definitivă. Or, specificul domeniului supus reglementării a impus adoptarea unor soluții diferite față de cele din dreptul comun, una dintre acestea constituind-o consacrarea cererii în anulare, care reprezintă evident o cale de atac împotriva ordonanței de plată (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 413 din 18 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 805 din 2 septembrie 2020, paragraful 15).

14.

Hotărârea prin care se soluționează cererea în anulare a ordonanței de plată, atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata, poate forma obiectul căii de atac extraordinare de atac a contestației în anulare obișnuite, de drept comun, reglementată de

art. 503 alin. (1) din Codul de procedură civilă , care are ca obiect hotărârile definitive.

15.

În schimb, în cazul contestației în anulare speciale, condiția de admisibilitate are în vedere doar obiectul acesteia, astfel cum rezultă din dispozițiile

art. 503 alin. (2) din Codul de procedură civilă , respectiv poate fi formulată împotriva hotărârilor instanțelor de recurs. Obiectul contestației în anulare speciale este extins și la hotărârile instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, prin

alin. (3) al art. 503 , care prevede că dispozițiile

alin. (2)

din acest articol se aplică, în mod corespunzător, hotărârilor instanțelor de apel.

16.

Curtea a reținut în jurisprudența sa (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 415 din 22 septembrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 9 februarie 2023, paragraful 23) că, prin

art. 503 alin. (2) din Codul de procedură civilă , legiuitorul a reglementat calea de atac extraordinară a contestației în anulare speciale numai pentru hotărârile instanței de recurs și, în condițiile prevăzute la

art. 503 alin. (3) , și pentru hotărârile instanței de apel, spre deosebire de calea de atac extraordinară a contestației în anulare obișnuite, de drept comun, care are ca obiect hotărârile definitive. Curtea a constatat că această reglementare nu poate contraveni dispozițiilor constituționale invocate în susținerea excepției, deoarece, potrivit

art. 126 alin. (2)

și

art. 129 din Constituție , legiuitorul stabilește condițiile de exercitare a căilor de atac.

17.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la

art. 21 din Constituție , Curtea observă că, referitor la posibilitatea exercitării unei căi de atac, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca modalități de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege. Totodată, invocarea prevederilor

art. 21 din Constituție

este lipsită de fundament, de vreme ce contestatarul a beneficiat de posibilitatea, valorificată în mod concret, de a se adresa unei instanțe naționale.

18.

În același timp se constată că

Legea fundamentală

nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13).

19.

De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în concordanță cu cea a Curții Constituționale (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 160 din 24 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 23), s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiție este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57) și că el poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanței dreptului, să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 39, sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z. și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 93).

20.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea De Stefani Construzioni - S.R.L. din Jesolo, Italia, în Dosarul nr. 269/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 București - Secția civilă și constată că dispozițiile

art. 503 din Codul de procedură civilă

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 București - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 octombrie 2024.